Priviri de după colţ (2)

Aşa cum spuneam în primul text din seria asta (care e aici), o să mă ocup niţel de materialul scris de Cristian Unteanu în Adevărul, intitulat “GREXIT: ideologia rupturii, ameninţare de securitate majoră pentru Europa”.

Sfatul meu: apucaţi-vă să citiţi materialul respectiv pentru că, după părerea mea, complet irelevantă de altfel, e foarte interesant, extrem de uşor de înţeles şi vă va crea o imagine cât de cât reală a ceea ce se întâmplă, la ora asta, cu Grecia.

Nu rataţi cele 40 de puncte ale Manifestului partidului Syriza, asociat cu doctrinele europene de extremă-stângă; bunul simţ sare, pur şi simplu, din fiecare frază. Dacă-ar fi atât de simplu…

Citind cu atenţie materialul din Adevărul, observ că autorul se raportează mai ales la zona politicului european – o atitudine de înţeles, deoarece orice guvern, al oricărei ţări, fie el format şi din tehnocraţi este, după cum subliniază şi dl. Unteanu, un guvern numit politic şi nu, în primul rând, pe criterii sociale, aşa cum cred eu că ar fi normal.

Uniunea Europeană, ca şi entitate politică, s-a obişnuit să fie privită ca o elită, poziţionată mult deasupra intereselor “meschine” de natură socială iar discuţiile dintre Guvernul Greciei condus de Alexis Tsipras şi reprezentanţii Eurogrupului nu s-au abătut de la acest principiu. Eşecul negocierilor a fost cauzat, după mine, de un singur lucru, niciodată luat în calcul cu seriozitate de liderii europeni: cele două părţi prezente la negocieri au vorbit în limbi complet diferite, ca şi cum un norvegian ar vrea să negocieze cu un malgaş, fiecare pe limba lui şi fără translator.
Problematica şi argumentaţia Eurogrupului în privinţa Greciei fac referire la nişte concepte care ţin de marea finanţă mondială în timp ce Grecia pune pe tapet componenta socială a programului – astea două nu s-au potrivit niciodată, în nici o epocă.

Dincolo de argumentaţiile savante, exprimate cu preţiozitate de magnaţii financiari prin interpuşii lor, liderii europeni, privind cuantumul datoriilor Greciei şi diverse “planuri de salvare” fantasmagorice care nu au reuşit – repet: NU AU REUŞIT – nicăieri în lume, dincolo de toate astea, zic, se află un lucru de care nici unul din costumaţii ăia cu ifose nu vrea să ţină cont, şi anume: impactul social al acestor manevre va fi unul devastator pentru cetăţeanul grec, aşa cum vor fi, la un moment dat, şi pentru cetăţeanul român.

Se discută în Europa de recrudescenţa îngrijorătoare a partidelor extremiste – mă mir că nu s-a întâmplat deja, pentru că modul Bruxelles-ului de a aborda problemele specifice fiecărei ţări frizează absurdul şi te face să te întrebi dacă nu cumva ăia de la Bruxelles trag diluant pe nas înainte de fiecare şedinţă.

Pentru cetăţeanul care nu face parte din aparatul de propagandă european nu prea contează ce zice nici FMI-ul, nici Banca Mondială, nici BERD-ul, nici domnu’ Merkel sau doamna Hollande (drace, era invers da’ după ce să-ţi dai seama??) iar rezultatele eurobarometrelor reprezintă, cel mult, alţi bani aruncaţi pe prostii.

Când vezi că banii nu-ţi mai ajung de pe-o lună pe alta, când eşti dat afară de la fabrică pentru că s-a închis în favoarea importurilor, când vezi că pensia ţi se scurge printre degete şi nu ştii unde, când vezi că, după ce ai făcut o şcoală, eşti tratat cu sictir la orice tentativă de angajare şi, mai ales, când vezi conducătorii care se îmbogăţesc pe seama sărăcirii tale, nu-ţi mai pui problema trend-ului politic european ci, dacă eşti mai activ, te implici în doctrina care îţi explică limpede că “ăia” sunt răi şi, ca atare, trebuie să dispară, făcând loc altora, cu mai multă preocupare faţă de problemele imediate ale cetăţeanului. Se inoculează, în continuare, ideea că această componentă socială ţine mai mult de un “comunism” decât de orice altceva şi, ca atare, e ceva rău, care trebuie eliminat. Aşa era şi în SUA pe vremea când doctrina lui McCarthy făcea nenumărate victime şi uite-te acuma la ei: ţară mai comunistă decât SUA nu cred că mai există (nu, Coreea de Nord nu e comunistă, după cum nici România n-a fost comunistă înainte de 1989).

Lucurile, din punctul meu de vedere, stau, la ora actuală, cam aşa: comunismul e privit ca orânduirea unde Statul prinde peştele din lac şi ţi-l pune pe masă iar tu îţi ţii gura închisă pe când în capitalism, eşti învăţat să pescuieşti dar n-ai unde, pentru că lacurile sunt proprietate privată dar poţi să înjuri Stăpânirea la liber, că pe ea oricum nici în cot n-o doare.
E prea simplu? Ei bine, asta e realitatea, dezbrăcată de costumul Armani, cămaşa Saville Row şi pantofii ăia scumpi de la Prada.

Din nou, Grecia.
Am citit argumente care de care mai interesante, poziţionate de ambele părţi ale… mă rog, liniei, ca să nu mă abat de la limbajul cât de cât decent. Trecând peste aberaţiile care fac referire la “poziţia geostrategică deosebită” – o prostie, dacă ţii cont de particularităţile războiului modern – cred că celor care se ascund în spatele Eurogrupului li se ridică părul măciucă doar la ideea că Grecia ar putea întoarce spatele zonei Euro din mai multe motive. Unu: precedentul creat ar fi absolut devastator, cu un ecou fantastic în toate ţările în care partidele de orientare socială se luptă să preia puterea. Doi: cum să pierzi controlul asupra unei asemenea ţări, cu un potenţial economic uriaş (citeşte “de unde se poate fura atât de mult”)? Trei: chestie de orgoliu, dom’le… să nu uităm că orgoliile joacă un rol major în toate scenetele astea ridicole ce se desfăşoară în Europa, începând de la sancţiunile împotriva Rusiei (aha, cum să nu…) şi terminând cu ideea absolut cretină, după mine, de a disloca armament greu în România.

Una peste alta, eu cred că Bruxelles-ul pregăteşte şi mizează pe mişcări sociale de amploare la Atena, îndreptate împotriva guvernului Tsipras; un fel de “vrem în Europa” urlat de sute de mii de greci pe care, sincer vorbind, îi doare în cur de Bruxelles; ei nu vor decât să trăiască decent, aşa cum au făcut-o până acum.
A defini ceea ce se întâmplă cu Grecia drept “socialism în devenire”, cum am citit pe undeva, e o greşeală. Câtă vreme cetăţenii oricărei ţări vor fi ignoraţi cu obstinaţie în detrimentul marii finanţe mondiale, rezultatele nu pot fi decât tragice pentru primii iar formaţiunile cu idei radicale vor prolifera cu viteza luminii, îndreptând continentul european spre o situaţie identică cu cea a anilor dinaintea celor două războaie mondiale, cu corectivele de rigoare, dat fiind contextul curent.
Iar când în ecuaţie va intra, în pas de defilare, şi Statul Islamic – un alt avorton rezultat din coabitarea Europei cu SUA – să vezi atunci halimaua dracului!