Cum, nu e 29? So what? 😊

lb

In summertime, our love is beautiful, like rose floating in the breeze.
In wintertime, our love is warm – it pours like fire from head to toes.

If skies are blue, our love is playful – two people, one being, playing in the sun.
If thunder rolls, our love is a sanctuary, a refuge from the cold rain.

When spring flowers bloom, our love is bold, like petals on a rose.
When autumn leaves fall, our love is gold, shining bright like a harvest sunset.

From our first day ’till our last day, our love will continue to intensify.
My one, my only.

Advertisements

Proști mai suntem…

excl
Zilele astea am făcut ceea ce am evitat cât am putut de mult timp de aproape un an: am citit presa. Am făcut-o pentru că toată nebunia asta a referendumului pentru modificarea Constituției privind compoziția familiei a atins deja cote apocaliptice în societate și am fost curios să văd cam care sunt argumentele părților implicate.
De asemenea, în urma unei discuții cu o persoană ale cărei opinii sunt de o luciditate și de un bun simț absolut, m-am învrednicit să mă documentez puțin (umpic, da 😊) și am ajuns la concluzia că referendumul ăsta nu doar că e perfect inutil, ci, vorba ălora care pun sloganuri înfricoșătoare pe pachetele de țigări, dăunează grav sănătății, de data asta celei sociale.

Continue reading

Cei dintre noi

videoblocks-the-old-grandmother-holds-the-young-hands-of-her-granddaughter-wrinkled-hands-close-up-4k_seb5i2zzw_thumbnail-full01

Îi vedem în fiecare zi. Ai noștri, ai altora sau ai nimănui, îi vedem în fiecare zi, trecem pe lângă ei, de multe ori fără să-i vedem, absorbiți de propriile gânduri. Cu toate astea, ei sunt prezenți în viața noastră, fie că vrem sau nu. Și ar fi bine să vrem. Ar fi bine să vrem, pentru că dacă nu i-am avea, întreaga noastră existență s-ar reduce la aceea a unor tinere fiare însetate de sânge, gata să muște. Ei însă, au ceva, o scânteie palidă în priviri, în toată ființa lor, care ne mai domolește jarul din ochi și din gânduri și din gesturi. Uneori ne privesc mustrător, alteori obosiți, cu o resemnare blândă iar alteori reușesc, cu prețul cine știe câtor eforturi, să pară autoritari, regăsindu-și o fărâmă din ei înșiși, cei de demult.
Îi vedem în fiecare zi. Uneori ne agasează. Uneori ne irită repetatele întrebări. Uneori ne mai rățoim la ei, așa, umpic. Iar ei nu se supără. Își cer iertare că ne-au supărat. Ei, nouă. Și au o privire, Doamne, au o privire în momentele acelea încât îți vine să te așezi în genunchi în fața lor și să dai orice pentru a întoarce timpul înapoi măcar până la momentul în care ai rostit acele cuvinte.
Și nu ne lasă să facem nimic. Ar face ei toate cumpărăturile, ar face ei curat în casă, ar face orice să ne fie nouă bine. Și vin uneori la noi să ne roage să-i ajutăm pentru că ei nu pot, nu mai pot, și parcă și-ar cere scuze, parcă ne-ar ruga de iertare că ne deranjează.
Le ia minute în șir să traverseze un bulevard. Ezită la trecerea de pietoni și fac semne tremurătoare spre șoferi să oprească. Majoritatea o fac și îi așteaptă să treacă, pășind repejor, grăbindu-se și ei atât cât pot, cărând plase ori târând după ei cărucioarele de piață. Unii, puțini de tot, îi zoresc cu un „hai, mamaie!” iar alții, câțiva, îi injură. Se grăbesc oamenii, da.
Și când vrei să-i ajuți, când îi iei de braț, te privesc de-acolo de jos și le citești atât de multe în priviri încât uneori îți dau lacrimile. Unii sunt bățoși, refuză să fie ajutați, cu o îndârjire micuță, palidă urmă a ceea ce au fost odată.

Și sunt puțini. Fiecare din ei e tot mai puțin, cu fiecare zi, cu fiecare oră ce trec, mânate din urmă de Timpul implacabil, nesimțitor la spaima noastră că, într-o zi, o să rămânem fără ei. Singuri. Stinsă va fi, pentru totdeauna, privirea aceea care ne făcea să ne simțim ca niște copii, duse vor fi mângâierile pe care mâinile lor zbârcite ni le așterneau pe obraz cu blândețe infinită, dusă va fi iertarea lor la orice prostie am fi făcut. Se vor fi dus odată cu ei.

Sunt român şi n-am o problemă cu asta. Tu?

Chiar acum (LATER EDIT: cu două zile în urmă, când am început să scriu textul) are loc lângă mine o discuție între unii de pe-aici şi un tip aterizat de undeva de prin Europa, probabil Olanda sau Germania, după față. Ceea ce m-a determinat să încep textul ăsta a fost o întrebare adresată tipului respectiv: „cum îți place România?” sau, mai bine zis, privirile avide ale ăstora în aşteptarea răspunsului. Acuma, tipul a zâmbit aşa, politicos, şi a răspuns ceva de genul „da… e frumos… îmi place… dar abia am venit, haha!” iar reacția în plen a fost de genul „da, haha… o să vezi că e frumos” şi ASTA a declanşat în mintea mea nişte procese interesante.
Mi-am adus aminte că, în urmă cu câteva zile, trecând pe lângă televizor, am prins o scenă în care unul, străin cu ştaif, declara doct că „Romania has a great potential and could become one of the most important partners for the European countries. Also, due to its excellent position on the map…” sau aşa ceva. Şi era omul ăsta înconjurat de o pletoră de analişti (iar mă gândesc la tâmpenii) care i se uitau în gură cu religiozitate şi respect, sorbindu-i cuvintele înainte să se formeze. Unul nu îndrăznea să-i spună „amice, ştim şi noi asta, ceva de zis ai, totuşi, sau mai pierdem mult vremea pe-aici?”
Şi nu pot să nu mă întreb: de fiecare dată când discută pe la televizor unii de-ai noştri, se ceartă ca la uşa cortului şi mai au puțin până să-şi ia beregata, însă dacă vine vreun occidental care înşiră la platitudini de te ia durerea de cap, stau românașii smirnă, de parcă însuşi Ron L. Hubbard ar fi pogorât printre ei.
Ne(mai)interesându-mă direct politica de nişte ani buni, beneficiez de avantajul de a vedea lucrurile obiectiv, în sensul că îi consider pe toți nişte gunoaie care nu merită decât, cel mult, câțiva litri de benzină şi un băț de chibrit. De asemenea, consider că toate certurile şi manifestările de şatră, pe care nu se sfiesc să şi le exhibe în public, nu sunt altceva decât nişte scenarii bine puse la punct, întru prostirea prostimii ce stă lipită de televizor şi rezonează profund cu comportamentul de țigani al celor ce se intitulează „politicieni”. Asta nu mă deranjează. În fond, atitudinea asta, care nu se deosebeşte, în esență, prea mult, de cea a coloraților cu paşaport, din nefericire, românesc, ce lălăie a jale, cerşesc, fură sau dau în cap prin alte țări, îi defineşte profund pe cei ajunşi în funcții care ar trebui să-i responsabilizeze până la lacrimi. Vorba românului: asta e…
Dincolo de ziceri de o prețiozitate grețoasă, gen „avem conducătorii pe care ni-i merităm”, justificări patetice pentru propria stare de, uneori, deces cognitiv, ar trebui să realizăm un lucru elementar: suntem propriii noştri stăpâni, câtă vreme ne dorim asta. În momentul în care ne facem proşti singuri, privind cu jale la tâmpenia pe care am făcut-o şi nu întreprindem nimic pentru a o corecta, înseamnă că suntem chiar degeaba şi că ne merităm soarta. Ca atare, vom continua să ne scufundăm în rahat şi, când ne va trece de gură, ultimul bolborosit va fi ceva de genul „asta e…”.
Poate fără legătură directă, însă, cumva, legat de cele de mai sus, îmi vine în minte un exemplu, mai curând o atitudine: balamucul numit „Mitingul diasporei”. Să vă spun de ce. Porniți de la premisa că nu am nici o problemă cu nici unul dintre cei care „n-a mâncat salam cu soia”, ca să folosesc o expresie ieşită din nişte minți jalnic de mici. Dar însăşi ideea de a separa cumva, fie şi la nivel declarativ, mitingurile celor din țară de cele puse pe roate de cei ce trăiesc în afara țării arată gradul de prostie, autosuficiență şi snobism de care suferim. De ce s-a plecat de la ideea conform căreia „mitingul diasporei” ar semnifica altceva decât orice alt miting? Oamenii ăia zbiară că sunt români, se înfăşoară în tricolor, însă nu au o problemă în a se considera, repet, fie şi la nivel declarativ, ca făcând parte dintr-o altă categorie decât cei din țară, tot români şi ăia. Din nou, vreau să fiu corect înțeles: judec lucrurile cât se poate de obiectiv. „Mitingul diasporei” a culminat cu gaze, bâte pe cârcă şi, inevitabil, a adus după sine scandaluri de şatră prin toată mass-media. Rezultate? După părerea mea, zero barat. În afară de tot soiul de poze cretine și mesaje care te fac să te uiți în X, de genul „cerem sprijinul ONU!” (ăsta m-a făcut să mă tăvălesc pe jos de râs) împrăștiate pe Internet, plus o oarecare glorie efemeră a celor ce au tras gaz pe nas ori s-au ales cu vânătăi, rezultatele sunt, repet, zero barat. Ceea ce înțeleg, din nefericire, prea puțini, este că, dacă vor avea loc schimbări la vârful politicii românești, vor fi determinate nu de zbieretele isterice ori lozincile urlate între două doze de cafteală, ci de interesele proprii ale celor care sunt acolo sus. Dragnea, ăăă… Viorica aia, na că i-am uitat numele, Iohannis, toți cei de la nivelul ăla, dacă e să pice, vor pica pentru că așa vor alții ca ei, conform unor interese care n-au nici o legătură cu cele ale mulțimilor adunate prin piețe și care sunt folosite ca background sonor, ca zgomot de fond.
Nu contest în nici un fel dreptul oricui de a protesta. O admir, într-un fel foarte sucit, până și pe Cristiana Anghel, fostă profesoară de română, care s-a trântit pe jos în greva foamei, compătimită și admirată de o țară întreagă, până când i-au dat să mănânce ăia de la PSD si au făcut-o parlamentar, după care femeia s-a dovedit a fi una din cele mai mari otrepe din zona aia. Dar, vorba aia, și-a atins scopul. Repet: a protesta e dreptul fiecăruia, nu asta e problema, însă înainte de a-ți exercita dreptul ăsta, privește puțin în jur și vezi dacă nu cumva ești manipulat, pentru că dacă ești, protestul devine inutil, patetic și rizibil, iar tu un prost.

Bun, hai că m-am abătut, ca de obicei, de la subiectul propriu zis. Sau nu, pentru că pot să leg ceea ce am spus de ceea ce vreau să subliniez, de fapt. În timp ce ne înjurăm unii pe alții pe baza unor preferințe politice fundamentate de nimic, cultura politică fiind zero la nivel de mase, nu băgăm de seamă două lucruri: unul, că în timp ce ne înjurăm unii pe alții, ăia de sus își văd, liniștiți, de treburile lor și doi, că ne aducem aminte că suntem români și că avem o identitate națională doar atunci când ne înjurăm între noi, fluturând tricolorul între două „m…ie unii” și „m…ie ceilalți”. În timpul ăsta, tot felul de străini cu ifose vin la noi să ne spună ce avem de făcut, de parcă am fi niște handicapați mental cărora trebuie să li se deseneze drumul linguriței spre gură, iar noi n-avem nici o problemă cu asta. De unde, de ce atitudinea asta jalnică? După 1989 am pierdut, treptat, tot ceea ce însemna identitate națională. Am fost învățați că e de prost gust să-ți iubești țara, că e ok să privești cum alții se pișe pe drapel, pe valori, pe tot ce înseamnă România! Ne-am împărțit în două, cei „ajunși”, care locuiesc în altă țară și proștii încă rămași aici. Niciodată nu am să neg dreptul oricui și chiar datoria de a trăi bine în orice altă țară, dar întotdeauna îi voi disprețui profund pe cei care își abandonează identitatea națională și scuipă cu superioritate pe România de-acolo de unde se află.

Nu, oameni buni, nu e de prost gust să-ți iubești țara! Nu e de prost gust să fii naționalist în accepțiunea decentă a termenului, nu e de prost gust să admiți că nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alții! Hahalere sunt peste tot, hoți cu ștaif se află în orice altă țară, peste tot se fură, într-un fel sau altul! De unde atitudinea asta umilă față de străinii care vin și ne spun ce să facem? Chiar nu suntem în stare să ne luăm viața în mâini?
N-am nimic cu străinii de-aici, au tot dreptul să fie, așa cum și noi avem dreptul să fim la ei, dar am o mare problemă cu cei care se erijează în salvatorii României, având, în realitate, cu totul alte scopuri decât cele declarate. De ce nu putem să le dăm ăstora câte un șut în fund și să-i trimitem de unde au venit?

Și serios, oameni buni, oricât de aiurea ar suna asta, unul din lucrurile ce trebuie schimbate neapărat e imnul național. Tot respectul pentru Andrei Mureșianu (eu așa am învățat că se scrie), dar sună ca un cântec de jale, ca o litanie la pierderea a ceva foarte important. O tot bagă pe-aia cu hai să ne deșteptăm, frate, odată, că mai demult am fost ceva iar acum nu mai suntem nimic decât niște adormiți ce trebuie scuturați ca să-și vină în fire. Nu spune nimic de România, de cât de frumoasă e țara asta, de cât de bogată e, de nicăieri nu transpare bucuria de a fi român într-o Românie care merită mult mai mult. Toooot îi dă înainte cu ce tari am fost noi odată, demult. E exasperant. O să mi-o iau acuma, știu, dar comuniștii ăia împuțiți aveau măcar marota asta a mândriei naționale, a identității comune pe care o dă tricolorul și tot ceea ce simbolizează el. Ăștia de-acum… vax, mă. Aș vrea să văd tricolorul pe fiecare mașină, aș vrea să văd copiii cum cântă imnul la începutul orelor, cum sunt învățați să-și iubească țara, nu să râdă ca proștii atunci când văd un steag fluturat pe stradă doar așa, pentru că ăsta e imboldul firesc. Aș vrea să văd părinți educându-și copiii în spiritul mândriei de a fi român, și chiar dacă ăia vor pleca, poate, la un moment dat, să rămână cu România în suflet, să nu lase ochii în jos atunci când spun „sunt Român!” sau, mai rău, să încerce să treacă drept altceva.
Aș vrea să văd ceea ce am văzut în Mexic, unde dacă spui ceva aiurea de steag sau de țara lor, sunt ăia în stare să-ți ia gâtul în secunda doi. Aș vrea să nu mai văd români care trăiesc în altă țară cum îi fac proști pe cei rămași acasă, în timp ce-și fac selfie-uri lângă mașina și casa la care vor plăti ipoteci zeci de ani și nu obosesc niciodată spunând din ce țară de căcat au plecat, însușindu-și o identitate străină care nu va fi a lor niciodată, indiferent cât de mult ling pașaportul cu altă stemă decât a României pe copertă. Când o să ne dăm seama că, de fapt, ne facem singuri rău prin atitudinea asta de rahat?
Vreau să aud un imn în care să se vorbească de pădurile dese ale României, de munții falnici, de câmpiile verzi, de marea albastră, de oamenii care nu acceptă să le fie denigrată țara de tot soiul de apatrizi jalnici, vreau să aud un imn care să mă ridice de pe scaun cu mâna la inimă și să-mi aducă lacrimi în ochi.

Poate că n-am dreptate. Poate că nu sunt altceva decât un anacronism într-o societate pentru care simbolurile naționale valorează mai puțin decât emblema mașinii cumpărată în leasing, pe al cărei geam e un abțibild cu „I love USA”. Dar niciodată, indiferent pe unde am locuit, în ce țară, niciodată nu mi-a fost rușine să spun că sunt Român, așa cum le e prea multor „realizați” cine știe pe unde. În Mexic era să-l bat pe unul care a spus că el știe că în România trăiesc doar țigani, cum de eu sunt așa alb și doar faptul că mi-am dat seama de neștiința lui m-a oprit să-i săr în gât.
Mă înșel? E o rușine să-ți iubești țara și e de bon-ton să-i pupi în cur pe străinii printre care locuiești? Așa o fi. Însă prefer să trăiesc în greșeala asta, decât să fiu unul dintre cei care scuipă pe locul în care s-au născut și în care au crescut.

Vera Oren și „Pași”

10

„Am ajuns la cartea „Pași” cu pași mici. Întâi am descoperit rubrica Sweet and Salty, semnată Em Sava în acest ziar (Observator de Toronto). Fascinată de lumina degajată de această rubrică cu glas de femeie cu nume scurt, bărbătesc, am urmărit-o constant. Îmi punea un zâmbet ștrengăresc pe buze. Era ca o ștampilă de magie pe lucruri firești.
„Hm,” îmi spun, „o fi femeie, o fi bărbat…”. În ziua de azi n-ai voie să te lași furat de normele ancestrale ale dualității să nu cumva să jignești – ce-o fi, o fi, limba e minunată. Mi-am luat curajul să abordez autorul misterios.
…ca să descopăr un blogger, un talent care a sărit din virtual pe hârtie.

Trebuie să recunosc că fac parte din generația hârtiei, deci sufăr de aroganța „pe vremea mea…”. Am acceptat kindle, am acceptat tastatura, dar n-am acceptat literatura pe blog, pentru că pare jurnal de bord, plus că blogul cere enorm de mult timp să-l ții viu. Am primit o lecție de umilință de la Em Sava. Blogul ei e bogat, elegant, variat, elevat, pulsând de viață.

Apoi, am citit un fragment din cartea ei, „Pași”, fragment apărut, cred, în urmă cu o lună. Am citit și o mică recenzie. Am fost cucerită și intrigată, parcă cineva îmi furase idea, visul. Am comandat cartea și am sorbit-o ca pe Chianti, în două zile. Am alergat pe linia scrisului, vrăjită. M-am molipsit. Un scris aproape sacadat, dar totuși diafan, alert, poetic, o limbă nouă, expresii ca „mi-e senin”, „miroase a albastru„, „ochii lui torc miere”, „casa mi-e drumul”, etc. M-a fascinat formula scrisului în tandem, un scris la patru mâini, Em Sava, Ea și Axel, El. Nu sunt un cititor asiduu în românește, dar limba celor doi e limba de care îmi era dor și-o credeam dispărută: modernă, dezinvoltă, delicată și suavă într-o epocă a înjurăturilor birjărești ridicate la nivel de cultură. Textul celor doi e ca o apă de izvor, limpede, răcoritoare, în care termeni moderni sau anglicismele se îmbină armonios, plasând cititorul fără explicații și descrieri.

Cel mai percutant stil în proză este cel la persoana I. Cititorul intră direct în capul personajului și vede totul prin ochii lui, naratorul fiind expulzat, inexistent și superfluu, un intermediar de prisos. Sentimentele personajului nemaitrecând prin sita naratorului, nu sunt deformate, nici judecate, și devin cu atît mai ascuțite. Acest stil însă e dificil, pentru că autorul trebuie să fie multicefal sau cameleon.

Dacă însă recurgi la scrisul în tandem, cum e cazul cărții de față, proiectul devine riscant, greoi, inerent ducând la compromisuri. Cartea pare condusă de Ea, dar El e veridic în tot, mai puțin cliché-ul minciunii. Scrisul celor doi în tandem e crucial pentru ca sentimentul celor doi să fie credibil. Este minunat redată curgerea gândurilor celor doi și împletirea lor perfectă în telepatie, o telepatie nespusă, dar reflectând pe retină același obiect, aceeași imagine, aceeași trăire.

Em Sava și Axel sunt ca niște gemeni a căror inimă e comună. Fiecare e imaginea celuilalt într-o oglindă. Starea sufletească e aceeași, privesc lumea și văd la fel. Au parcurs vieți separate, care i-au modelat până la perfecțiune unul pentru celălalt. Și asta îmi aduce aminte de nuvela lui Mircea Cărtărescu, „Gemenii”. Când am terminat „Pași”, aveam gust de L’écume du jour în gură, o boare de La Medeleni pe obraz și magia unui realism gen Garcia Maria Marquez invadase orașul imaginar al lui Nicole și Alex, care poate fi la fel de bine Toronto sau Chicago. Scrisul celor doi seamănă cu bătaia din aripi a unui future, scrisul lui Em, mai poetic, mai feminin, scrisul lui Axel, mai direct, mai bărbătesc.
În gândurile celor doi e puțin loc pentru altceva decât drama unei vieți aproape spulberate și bucuria intensă a unei iubiri proaspete care se adeverește a fi cea mare. Societatea, cu micimea ei, cu roboteala zilei, cu ticurile și ideile preconcepute, cu obsesiile ei deșarte, e undeva, în spate, neclară. Marele conflict are loc în pieptul și conștiința celor doi fericiți de soartă.

E o carte de o autenticitate zdrobitoare pentru toți cei și cele (sau, mai bine zis, pentru toate cele și toți cei), de altfel majoritari, care stagnează într-un cuplu în care anii au decantat diferențele profunde, iar dragostea, ce-a fost ca o mare, s-a evaporat, lăsând un fund găunos. Cartea face doliul căsniciei. Mi-am spus tot timpul „Ce bine că cei doi n-au copii!” Rezolvarea ecuației e simplă fără copii. Societatea poate fi sfidată fără consecințe grave.

Îi admir pe cei doi autori cum au putut împleti stilurile și imaginile într-un tablou veridic, autentic, curgător. Un adevărat maraton al creației! Încerc să găsesc exemple în istoria literaturii, dar n-am găsit, sunt multe colaborări, dar în cărți istorice, unde e nevoie de multă documentare. M-am gândit pentru o clipă la Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, dar ei au fost mai degrabă în competiție și chiar dacă au colaborat, era ceva mâlos în relația lor.

Cartea dă speranță în dragostea adevărată între un bărbat și o femeie, și asta într-o lume în schimbare, care încearcă să distrugă limbajul magic al iubirii care nu e decît o tatonare în pași mici. În ziua de azi literatura lui Marquez e eretică. „Pași” îl reinventează pe Marquez pe un fundal de camioane, autostrăzi, celulare și emoticoane. Dragostea e universală, iar nevoia de împlinire în dragoste, de a trăi magia sufletului pereche, e ancestrală.

Vera Oren, scriitor – Montreal
2018-09-01

(Recenzie apărută la Observator de Toronto)

 

 

Din capitală

southpark

Am două probleme cu oraşul ăsta. Trei. De fapt, sunt vreo patru sau cinci, dar no…
Strict în momentul ăsta, problema mea sunt cele două cucoane care s-au lățit cu tupeu pe o bancă de trei iar eu trebuie să scriu în picioare. Glumesc. Sau nu.20180904_084155925593510.jpg
Revin. Una din probleme o constituie toți Mad Max wannabe ăştia pe motoare, care trăiesc cu convingerea că, cu cât zgomotul de sub ei e mai puternic, cu atât sunt ei mai băgați în seamă şi apreciați. Băieți, sunteți băgați în seamă, aveți dreptate. Vi se transmit Multe Urări şi Iubire Eternă din toate direcțiile în cel mai bun caz. De fapt, sunteți şi compătimiți, pentru că e clar că ați fost privați grav în copilărie de atenția mamei şi rulați în continuare ceva programe infantile prin creieraşul ăla al vostru. Hai că m-am săturat să fiu politicos. Bă, copii neterminați, voi de poluare sonoră ați auzit vreodată? V-ați gândit că, în afară de voi, nimeni nu vrea să audă droaga aia care vă pârțâie sub fund? Serios acuma. Chiar atât sunteți de disperați după atenție? Da’ Poliția, ea ce zice?O altă problemă o constituie câinii. Ho, nu săriți în sus, mă, iubitori de câini pănă la a-i săruta pe botul cu care se spală la fund, că nu e ce credeți voi. De fapt nu câinii sunt problema, ci stăpânii tâmpiți. O sa vă rog să-mi spuneți dacă greşesc cumva, dar vi se pare OK să fii nevoit să suporți lătratul unui dulău cât o vacă la absolut orice oră din zi şi, mai ales din noapte, la câțiva metri de geamul tău? Da’ lătrat din ăla de zbârnâie ferestrele. Câinele latră că e câine, no, atâta ştie să facă. Dar faptul că nu poți să asculți nici măcar Megadeth în căşti fără acompaniament de hău-hău mi se pare absurd şi de tot rahatul, serios acuma. Peste tot pe unde am stat, prin alte țări, aşa ceva era sancționat urgent şi cam ustura la buzunar.
Din nou, spuneți-mi dacă mă înşel şi dacă da, o să mă duc lângă potaie şi-o să latru împreună cu ea, pentru că no, ce mai rămâne de făcut în situația asta.