Blinking 29

Chiar nu mă interesează. Nu e problema mea. Dacă s-a hotărât, atunci să-i fie de bine, asta n-o să mă împiedice să-mi fac treaba. Obstacolele sunt făcute pentru a fi doborâte. S-a trezit ea, așa, să aibă 28 de zile anul ăsta, în ideea că poate… ce? Io-te că nu ține figura. Pentru că undeva, în intervalul dintre 28 februarie, ora 23:59:59 și 1 martie, ora 00:00:01, există douăzecișinouăle nostru, pe care nu-l poate lua nici măcar Noua Ordine Cosmică. Nu e vizibil decât pentru noi și durează de-aici până la . O veșnicie comprimată într-o fracțiune de fracțiune de secundă, un clipit al Universului care ne face cu ochiul și ne-arată drumul. De parcă nu l-am ști, dar e plăcut să ai Universul de partea ta. Și mergem înainte, mână-n mână, mai dăm un șut la vreo comeată care ne stă-n drum, mai dăm la o parte vreo steluță indiscretă care se zgâiește prin gaura cheii, mai ștergem o trâmbă de praf cosmic sau strănutăm de două ori și pleacă ea singură… de-astea.
Nimeni, nimic nu are cum să se amestece în treaba noastră.
Pentru că 29 e al nostru.
Punct.

P.S.: 1 Martie cu

Azi

Într-o zi, Soarele a răsărit și n-a mai apus. Luna i-a tras un cot:
– Vezi că mă încurci, caută-ți de drum.
Soarele s-a uitat la ea și a prins-o de o rază:
– Hai aici, lângă mine, uite-te puțin în jos.
S-a uitat Luna. La noi s-a uitat. Apoi l-a privit pe Soare:
– Va să zică, de-asta pierzi vremea pe-aici de atâta timp.
– Și nu merită? a întrebat Soarele. Uite-te la ei.
– Care ei? Că văd doar unul. Mi-a slăbit vederea sau ce?
Luna și-a pus ochelarii și a privit atentă, apoi a dat din cap:
– E unul acolo.
Soarele a zâmbit superior:
– Unul, da.
Luna l-a privit curioasă. „O ști el ceva…” dar a tăcut.
– Auzi, a întrebat într-un târziu, tu mai apui, mă?
– Nu, a șoptit Soarele. Ocolește-mă dacă vrei, că ai loc.
Luna a pufnit, nehotărâtă.
– Figură ești. Hai că mai stau cu tine.
L-a cuprins cu o rază și s-a lipit de el. De-atunci, amândoi stau unul lângă altul și privesc.
La noi.

29 + 29 + 29 +…

29 plus 29 plus 29 plus 29 … plus 29 egal aproape… un milion.
O matematică ciudată, desprinsă parcă dintr-un spațiu non-euclidian, unde regulile obișnuite dispar, înlocuite fiind cu regulile noastre.
Unu plus unu fac unu, scările urcă în jos iar dreapta o ia la stânga.
De ce? Pentru că putem, pentru că vrem și pentru că existența oricărui lucru, până la nivel de particulă, e condiționată de voința noastră.
Principiul nedeterminării al lui Heisenberg funcționează după propriile noastre criterii de probabilitate iar pisica lui Schrödinger e bine-mersi, bate în geam dimineața și mănâncă unt din ceașcă.
Dualitatea undă-particulă e singura certitudine în spațiul nostru și dualitatea întregului omogen (ce paradox!) e cea care alimentează ceea ce suntem.
De ce? Pentru că vrem.

Încă 29 de milioane

Infinit cu albastru, infinit cu mâini calde, infinit care încătușează cu mătasea privirilor și susurul vocii.
De douăzeci și nouă de milioane de ani se construiește o lume infinită, ce încape în căușul palmei sau într-un cuvânt ori într-o privire care pune pe fugă zăpada și frigul.
Nimeni nu trece de porțile albastre, încuiate cu trandafiri galbeni.
Înăuntru, totul mângâie. Cu o rotire a brațului netezești colțurile, cu o privire aduci vara.
O pisică păpătoare de unt privește pe geam și știe că acolo îi e locul. Simte, cu mintea ei de pisică, toată căldura și frumosul și bimele. Se simte acasă iar mâna care o mângâie e briza caldă ce înconjoară lumea albastră, infinită, care încape în căușul palmei, într-o privire sau într-un cuvânt.
De douăzeci și nouă de milioane de ani e acolo. Și va mai fi încă pe-atât.

Nu e vis, e 29

Visam o femeie îmbrăcată în alb.
Avea aripi care străluceau albastru,
Stele fierbinți îi radiau din priviri,
Iar ochii-i povesteau despre infinituri.
Șoptea dulce ca roua unei dimineți de vară,
Înveșmântată în râul dragostei.
Vântul se oprise, ploaia tăcuse,
Ascultând susurul dulce al vocii ei.
Când s-a apropiat de mine,
Parcă însuși Cosmosul s-a comprimat
În întreaga ei ființă,
Cu o energie creatoare de Lumi.
Cu degetul mi-a desenat în palmă
Un infinit mic, argintiu,
Ce s-a dizolvat în mine,
M-a încălzit
Apoi m-a trezit.
Nu fusese vis.
Erai acolo.

Ființa Soarelui

Cum e să te plimbi printre galaxii, să te joci cu stelele, să le iei în pumn și să le arunci în sus, râzând, într-o ploaie fierbinte ce se preschimbă în picături de rouă? Una ți s-a așezat pe vârful nasului și râde la tine, apoi prinde razele soarelui, le adună într-un buchet pe care ți-l trimite din podul palmei, cu o răsuflare, în ochi. Se răsucește cu un chicotit și dispare, pentru a reapărea pe buzele ce împrumută toate nuanțele de roșu ce s-au inventat vreodată, acoperind, pudic, mărgăritarele mici cu care muști din Soare. Te preschimbi într-o ființă solară și din vârfurile degetelor țâșnește căldura și lumina și exploziile care detonează în focul verde al ierbii și pădurilor unduite de răsuflarea-ți albastră care acoperă Pământul într-o zi de vară.
Te avânți într-un vârtej nebun și fierbinte, peste dealuri, ape și câmpii, pentru a deschide noi drumuri, niciodată la fel, căi galactice din cuvinte, priviri scânteietoare și praf de stele. Râsul ți-o ia înainte, semănând câmpii cu flori de soare ce râd la tine. Ai mușcat din Soare, ești sora lor mai mare. Și dacă Natura s-ar putea opri vreodată, ar face-o doar ca să te ia de mână și să-ți sărute podul palmei, fierbinte de atâtea raze, apoi să-ți așeze acolo un semn mic, desenat cu diamante din stele.

Pagina ∞


Dacă ai fi o carte,
Ai avea un număr infinit de pagini.
Te-aș citi chiar și în vis,
Ți-aș mângâia coperta
Și dezmierda paginile.
Ți-aș sorbi cuvintele scrise
Literă cu literă,
Virgulă cu virgulă.
Punctele le-aș ignora,
Aș sări peste ele
Râzând.

Dacă ai fi o carte,
Aș dormi cu tine pe pernă,
Ți-aș visa cuvintele
Aș șopti în somn capitolele
Apoi, dimineața,
Te-aș citi la cafea.
Dacă ai fi o carte,
Ai avea doar început,
Cu prefața scrisă de mine,
Iar numărul de pagini
ar fi .