Un an de 29

29 ianuarie, 2018

Advertisements

Nepotrivire de caracter

unbelievable-urin-06

Nu mai ţin minte unde era staţia asta Rompetrol, undeva prin ţară, dar nici nu prea are importanţă. Am oprit acolo ca să alimentez şi pentru a efectua unele operaţiuni care ţin de confortul foarte personal. Intrat în baie, mi s-a părut mie că acel mic bazin fixat pe perete special pentru noi, băieţii, pare puţin cam prea sus. Acuma, sincer să fiu, nu prea ştiu cum să descriu întâmplarea pentru a nu ofensa simţul estetic al cititorului (în special al –oarelor) dar am să mă străduiesc.

Aşadar, totul a început aproximativ normal, singurul lucru inedit fiind faptul că, în timp ce în majoritatea bazinelor de felul ăsta faci în jos, aici trebuia să faci în sus, adică să iei înălţător la plus 30-35 grade pentru a interacţiona cu utilajul într-o manieră cât de cât decentă şi fără să-ţi iei Multe Urări şi Iubire Eternă de la femeia de serviciu care spăla pe jos acolo. Mi-a devenit clar că obiectul era situat mult prea sus pentru a putea fi utilizat corespunzător dar era deja prea târziu.
Una din cele mai tâmpite situaţii e aceea în care trebuie să pui frână la jumătatea operaţiunii: satisfacţia aceea ancestrală se duce pe apa Sâmbetei iar reluarea în silă a procesului îţi dă o stare de neîmplinire ce poate dura până la următoarea pişare, pardon, să mă scuze doamnele.
Oricum, ideea e că, pe măsură ce presiunea din instalaţie scădea, nesiguranţa mea creştea exponenţial, văzându-mă pus în situaţia de a găsi rapid o soluţie la faţa locului sau să trag frâna şi să mă transfer la o budă convenţională. Am realizat că, fiind înalt, beneficiez de un real avantaj aşa că am optat pentru rezolvarea locală a problemei.
Cred că, dacă m-ar fi filmat careva, aş fi ajuns viral în mai puţin de o jumătate de oră. Cu cât scădea presiunea, cu atât mă ridicam mai mult pe vârfuri pentru a menţine obiectul muncii în aria de captare a bazinului astfel că, la un moment dat, m-am regăsit cu un profil de paranteză, fruntea lipită de perete, pe poante ca balerinele de ziceai că sunt în Lacul Lebedelor încercând, cu relativ succes, să efectuez operaţiunea fără a stropi pe jos.
Am reuşit să-mi îndeplinesc obiectivele cu succes şi, cu un oftat profund de satisfacţie, am reluat operaţiunea invers, adică să mă înşir la loc după ce mă deşirasem aproape complet, atent să nici nu ating marginile de porţelan cu… mă rog, cu.

No, cam asta e povestioara de doi bani duzina pe care am vrut să v-o spun. N-are morală, n-are nimic decât un happy-end cam dubios, la fel ca expresia feţei tipei care lucra acolo şi căreia i-am explicat, în cei mai decenţi termeni posibili, că a monta un pisoar la înălţimea stomacului e cam acelaşi lucru cu a pune şmirghel cu granulaţia 8 pe colacul budei.
Aipa.

V-am zis? V-am zis!

pythia-the-high-priestess-of-the-temple-of-apollo-at-delphi-oracle-J4PP49

Detest să joc rolul Pythiei şi să trâmbiţez victorios „v-am spus eu!!”dar de data asta nu pot să mă abţin. Prin desemnarea ca premier a doamnei Vasilica Dăncilă, băiatul masiv din Sibiu care conduce România aşa cum conduceam noi, când eram copii, maşinuţele din tablă împinse de alţii, s-a transformat în propriul său cadavru politic. Spuneam AICI următoarele, citez: „ De fapt, Johannis va fi, în cele din urmă, sacrificat cu fast pe altarul dezintegrării identitare a României, odată cu introducerea monedei Euro şi doar un miracol ne-ar mai putea salva de asta. Pe noi – pe el, nu. Odată cu primul pas peste pragul de la Cotroceni, Klaus Johannis s-a transformat în propriul său cadavru. Requiescat in pace, te-ai dus pe pulă.”

Ceea ce nu am profeţit însă a fost faptul că sibianul cu vorbire molcomă spre deloc va fi artizanul propriei sinucideri politice. Desemnarea doamnei Dăncilă, absolventă de Petrol şi Gaze, fostă lucrătoare la schela de extracţie, fostă profesoară de Educaţie Tehnologică, într-o asemenea funcţie, recte cea de prim-ministru, depăşeşte cu mult orice limită a absurdului, fie aceasta şi împinsă dincolo de perceptibil. Ca şi cum cele de mai sus nu ar fi de-ajuns, doamna Dăncilă, fost europarlamentar o droaie de ani, gâfâie o engleză care l-ar face şi pe tătuca Iliescu să facă pe el de râs, plasează, senină, Pakistanul şi Iranul în Uniunea Europeană (pe când o invitaţie adresată Arabiei Saudite?) iar retorica domniei-sale l-ar împinge pe Socrate la sinucidere – again.
Până la urmă însă, poate că sunt nedrept. Poate că doamna Vasilica e chiar groaznic de capabilă să-şi îndeplinească atribuţiile de prim-ministru, crâncen de competentă şi cumplit de pusă pe treabă. Zic şi eu, no.

Ceea ce mă uimeşte până la stupefacţie însă e seninătatea cu care Klaus Iohannis a ales să se pişe pe principii, să încalce nişte promisiuni făcute cu glas hotărât şi apăsat în campania sa electorală şi să-şi dea pe faţă adevăratul caracter: infect.
Sibianul cu dosar penal, sasul cu spinare dreaptă şi privire fixă, acest Iohannis pe cale de a deveni adevăratul simbol al scârboasei politici româneşti a reuşit, dintr-o singură mişcare de pix, să arunce în aer tot ceea ce a fost simbolizat prin lunile de proteste de stradă şi anume dorinţa „oamenilor simpli”, cum îi numeşte el, de a beneficia de dreptul la o clasă politică dacă nu onestă, măcar parţial responsabilă.

Aroganţa, autosuficienţa şi convingerea nestrămutată că sintagma „ai dreptate” a fost inventată anume pentru el, dispreţul abia disimulat cu care îşi numeşte concetăţenii „oameni simpli”, îl va împinge pe sibianul de la Cotroceni, posesor de dosar penal pentru evaziune, adică neplata taxelor către Stat, nu într-un con de umbră, cum probabil că şi-ar dori după terminarea mandatului ci în lumina crudă a reflectoarelor inamicilor săi politici care se vor da şi peste cap pentru a-l trimite într-o cameră cu gratii la ferestre. Dosarul său penal e încă pe rol şi doar imunitatea aia tâmpită garantată de Constituţie îl ţine cu frâna trasă. Din partea mea, ducă-se. Nu l-am agreat niciodată pe fiul Cibinului cu aere de salvator al neamului dar acum pot spune că mi-e atât de scârbă de tip încât nici nu aş vrea să-i mai aud numele vreodată. Tot de asta nu mai pot să-l asociez nici cu titulatura de Preşedinte; Iohannis nu e Preşedinte. O fi el multe dar Preşedinte de Stat nu.

După cum aţi remarcat, nu am scos o vorbă despre PSD, Dragnea et Comp., asta pentru că bandiţii ăştia nu fac decât să-şi urmărească propria agendă cu o înverşunare şi determinare ce ar putea fi respectate dacă în joc ar fi o cauză mai bună.

Dar stai! cum se spune în reclamele alea stupide.
Nu cumva greşesc eu? Nu cumva Iohannis, prin desemnarea Vasilicăi-Petrolista pentru funcţia de prim-ministru, vrea să i-o tragă lui Dragnea cu armele acestuia? O şti Klaus că fosta profesoară de Educaţie Tehnologică (?!?) din Videle e atât de incompetentă încât aceasta nu va face decât să urmeze cu sfinţenie ordinele lui Dragnea (dooh!)?
Nu cumva Iohannis se aşteaptă ca noul prim-ministru să fie un fel de Cal Troian în interiorul guvernului, acesta urmând să aibă soarta celorlalte două guverne PSD trântite într-un singur an, forţând, astfel, la un punct, alegeri anticipate? Dacă da, machiavelic plan, no! Şi prostesc, aş spune, pe măsura majorităţii celorlalte acţiuni ale arogantului sibian de-a lungul mandatului.
Una peste alta, Iohannis e terminat din punct de vedere politic. Partizanii săi încep să se fofileze spre ieşire iar Klaus va rămâne, în cele din urmă, într-o demnă solitudine, cu spinarea dreaptă, privirea fixă şi convingerea aproape maladivă că doar el are dreptate, ca întotdeauna.
Adio, Klaus Iohannis, tristă, patetică şi inutilă figură a politicii româneşti.

Ca un post scriptum, să ştii, bă Klause, că a-ţi numi concetăţenii „oameni simpli” nu demonstrează altceva decât că eşti total rupt de ei.
Simplu eşti tu, dacă te interesează s-o afli şi să mai ştii, aşa, ca fapt divers, că vocabularul meu e de cel puţin două ori mai bogat decât al tău, ca să nu mai vorbim de cei cu adevărat docţi.
Să fii sănătos…

Post-scriptum: în poză e adevărata Mamă Omida, pardon, Pythia. Deci nu sunt eu.

Jurnaliştii lu’ peşte…!

“De ce aţi făcut asta?”
”Vă pare rău pentru ce aţi făcut?”
”V-aţi gândit la copii când aţi făcut asta?”
Întrebările de mai sus au fost adresate individului ce a agresat doi copii în lift, după ce a fost prins.

Următoarele au fost adresate persoanelor prezente la faţa locului în momentul în care agresorul era escortat de poliţişti.
”Sunteţi îngrozită de ceea ce aţi aflat?” “Bineînţeles că sunt îngrozită…”
”V-aţi gândit că făptaşul e poliţist?” “Nu cred…” “De ce?”
”Credeţi că sunteţi în pericol de acum?” “Da, cred că sunt în pericol în general…”

Să ne imaginăm nişte răspunsuri ale agresorului.
“De ce aţi făcut asta?” “Păi, pentru că astea sunt înclinaţiile mele, am erecţii la copii…”
”Vă pare rău pentru ce aţi făcut?” “Nu doamnă, îmi pare rău ca am fost atât de tâmpit încât să mă las prins.”
”V-aţi gândit la copii când aţi făcut asta?” “Doar la copii m-am gândit. Yummy!!”

Întâmplător sau nu, a doua zi după ce agresorul a fost prins, alte trei (trei!!) cazuri de ameninţare cu violul sau molestarea sexuală au fost făcute publice, toate trei în Bucureşti. Really??

Avem presa pe care o merităm, asta aşa e. Dar chiar merităm ATÂT de puţin??

 

Când viața îți fute una, încă una și-ncă una

Mă gândesc la marii nenorociți ai lumii, Hitler, Stalin, Ceaușescu, (ahem!) Bush (ahem!) Merkel (ahem!) și îmi dau seama că oamenii ăștia, cu tot răul pe care l-au făcut și îl fac încă (unii), au trăit bine-mersi toată viața și au făcut ceea ce au vrut și știut ei mai bine: i-au futut pe alții din toate pozițiile posibile, cu țipete, strigături și urlete. Și care le-a fost pedeapsa? O laie, nimic. Vax albina, crema puca. I-a blestemat o lume intreagă, so what? S-au rugat milioane și milioane să-i vadă cu mâinile pe piept, so what? Când le-a sunat ceasul, s-au dus dracului dar nu pentru că au fost pedepsiți ci pentru că atât le-a fost viața. Unde pizda mă-sii e dreptatea aici?

În fine, voiam de fapt să abordez un alt subiect: cel al omului obișnuit, ăla care se luptă mai mult sau mai puțin să treacă prin viață într-un mod cât mai puțin neplăcut cu putință pentru că, vorba aia a noastră de la Cluj, la tăți ni-i greu, da’ nu la fel.

Toți greșim. Uneori o facem fără să gândim, alteori o facem cu un scop, urmărind acel “the greater good”, ideea e că o facem. Că unii și le asumă și își dau chiloții jos de bunăvoie iar alții dau vina doar pe ceilalți, pe astre, pe karma sau pe modelele matematice ale distribuției planctonului, asta e altă poveste. Ce vreau să ating aici e conceptul de ” cruel and unusual punishment”, adică ceea ce vine după aia și care, de multe ori, e al dracului de disproporționat față de fapta comisă. Dar nici măcar asta nu mă interesează acum.

Ce faci când vezi că viața îți flutură pe la nas o prajiturică bună, tu trebuie să faci ceva nasol ca să o iei, faci acel ceva în ideea că o să fie bine în final și, când ziceai și tu că lucrurile se aranjează, ticaloasa îți rânjeste în față, îți dă una peste mână de-ți sare prăjiturica aia cât colo apoi îți fute un bocanc drept in dinți, un șut cu sete in coaie apoi, când ești pe jos, câteva bombeuri in coaste plus un scuipat cât toate zilele, asta așa, de final de operă, când cântă doamna grasă și moare toată lumea. Ce dracu’ faci atunci? Unii zic “e, asta e…” ca și cum ce ți-e scris în frunte ți-e pus și basta. Alții, “asta-i viața, coae…” ceea ce e cam același lucru dar cu oo. 

Merită să te mai agiți? Sau asta-i scârba asta de viață care îți numără greșelile și e grămadă pe tine când ți-e lumea mai dragă? Sau mai bine te ridici așa cum poți, o apuci pe ticaloasă de gât și îi înfigi dinții în beregată, conform conceptului “mor cu tine de gât, scârba dracului!” 

Da’ dacă ai făcut ceva nasol de tot pentru prăjiturica aia de care ziceam mai devreme, poți, ai cum să încerci să o iei înapoi după ce ai incasat bataia aia de balamuc și se presupune că ți-ai asumat totul și ai plătit măcar o parte a porcăriei? The greater good se pune aici? Care e acea minima moralia ce funcționează în cazul ăsta? Sau e vreuna? Poți spera la un “absolvo te” sau rămâi stigmatizat pe viață pentru că, la un moment dat, ai luat o decizie greșită urmărind un scop bun în sine? Se știe că poți face mult rău cu binele, dar nu se aplică și reciproca? De ce să nu poti face bine cu ceva care e inițial rău? The greater good, pizda mă-sii, the greater good, mă!

În fine… am divagat umpic (sic!) da’ la ce dracu’ e bun un început de an, mahmur (vorba vine) și fără bani, decât la bătut câmpii? Bineînțeles, n-are legătură cu nimic…

La mulți ani!



Suntem manipulaţi?

tehnici-de-manipulare-partea-a-VI-a-legea-simpatiei

A manipula. Conform DEX, (1) a influența prin diverse mijloace modul de a gândi și de a acționa al unei persoane sau al unei colectivități sau (2) a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor; a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive.

Întrebarea pe care mi-o pun aici este: suntem cu adevărat manipulaţi?
Se tot vorbeşte prin diferite medii de faptul că atât indivizii cât şi societatea, în ansamblul ei, sunt manipulaţi în cam toate situaţiile, de la simplul act de a cumpăra un produs, la abordarea sau interpretarea anumitor situaţii în plan social, mergând până la influenţarea deciziilor… ahem! majore, cum ar fi opţiunile electorale.

Conform teoriilor ce se vehiculează în spaţiul public, mass-media este principalul mijloc prin care se pot induce anumite moduri de gândire sau tipare comportamentale, forma sau deforma opinii, aduce în prim plan anumite chestiuni neesenţiale în vederea “mascării” altor situaţii cu implicaţii majore – aşa-numitele “perdele de fum” în limbaj jurnalistic, toate astea prin intermediul unor persoane afiliate diverselor servicii de informaţii, plantate prin redacţii cu un scop bine definit: acela de a influenţa opinia publică.
Am auzit teorii conform cărora majoritatea celor ce se intitulează, de multe ori pompos, analişti ar fi, de fapt, acoperiţi ai “serviciilor”, oameni cu o agendă foarte precis trasată de cei care îi plătesc. Nu sunt de acord cu asta. Nu sunt de acord pentru că, dacă asculţi ce enormităţi debitează unii, ipoteza cade din start. Nu cred că un serviciu de informaţii care se respectă s-ar folosi de indivizi pentru care logica elementară e o noţiune complet străină. Mă rog, e părerea mea.
În fine, ideea textului de faţă e, de fapt, alta, şi anume întrebarea de mai sus:
suntem cu adevărat manipulaţi?

Continue reading

Octombrie, 29

29_10

Întotdeauna a început într-o zi de 29, cu noi. A început cu o privire şi cu un surâs apoi au venit căldura şi binele, urmate de acea linişte pe care ai aşezat-o, cuminte, în poală, şi ai acoperit-o, mângâietor, cu degete calde.

Mă gândeam că, dacă în fiecare zi ar fi 29, ar trebui inventate cuvinte noi în fiecare limbă pentru a putea descrie frumuseţea acestei zile în care mâinile noastre s-au întâlnit, găsindu-şi locul, una în cealaltă, fără nici o ezitare. Şi de ce să ezite, după ce se căutaseră un milion de ani, însetate şi flămânde? Ţi-ai cuibărit mâna mică în a mea, într-un gest firesc, plin de semnificaţia următorului milion de ani împreună.

Îmi aduc aminte de ziua aceea. Îmi aduc aminte de primele vorbe, tumultoase, nerăbdătoare, prea mult timp ţinute în frâu. Îmi aduc aminte de tăcerea care a urmat, ce deschidea ochii mari, zâmbitoare, uimită de aşezarea perfectă a tuturor lucrurilor pentru a transforma acea zi în cea mai frumoasă posibilă. Îmi aduc aminte cum se îmbrăţişau cuvintele noastre, îmi aduc aminte de gândurile noastre împletite strâns, atât de strâns încât nimic nu le va putea desface vreodată.

Din ziua aceea de 29 în care ne-am găsit, prima noastră zi, am ştiut că mi-am găsit propriul suflet în sufletul tău, gândurile în gândurile tale, bucuria în ochii tăi şi liniştea în surâsul tău.
Radiezi lumină caldă şi blândă, radiezi dragoste şi bine.

La mulţi ani, draga mea dragă.
La mulţi ani ţie, la mulţi ani nouă.
Te iubesc.