Lăcomie la flacon

2019-02-14
Vă anunț de-acum că textul de mai jos e serios. N-am chef de glume pe subiectul ăsta și nici nu e de glumă.
La farmacie fiind, m-am surprins cu ochii atârnați de rafturile ticsite cu tot felul de cutiuțe și flacoane multicolore și mi-am dat seama că industria asta a medicamentelor e de-o parșivitate care dă fiori. Modul de prezentare al medicamentelor, paleta cromatică multicoloră, similară ca stridență cu cea a ambalajelor de dulciuri atârnate prin magazine, grafica, toate elementele concură la atragerea clientului. Industria farmaceutică se folosește într-o măsură covârșitoare de psihologia culorilor, aceea care ne face să asociem o anumită culoare cu un gust sau o textură anume. Ca exemplu, somonul roșu intens e preferat celui roz tern, palid. Un copil va alege întotdeauna o bomboană colorată în detrimentul uneia albe sau gri. Singura problemă e că aici vorbim de medicamente, poate cele mai în măsură să fie prezentate, alături de țigări, în ambalaje din carton anost, cu un avertisment vizibil: „Atenție! Acesta este un medicament și poate dăuna grav sănătății.”

Continue reading

Advertisements

Goagăl să trăiască…

search
M-am uitat pe search terms aici, în blog. Eram curios să văd cum au ajuns vizitatorii – unii din ei – pe blogul meu. După ce mi-a trecut accesul de râs, care a durat până când am simțit că nu mai am oxigen, m-am gândit să vă dau câteva exemple care mi s-au părut interesante. Unde vedeți puncte-puncte, era cuvântul întreg, dar m-am gândit, totuși, să aplic o oarecare cenzură. Așadar, într-o ordine oarecum aleatorie, respectând ortografia originală, cu comentariile mele în italice:

Continue reading

Cum m-a pupat o doamnă din Bacău

bacau_car
Nici nu ştiu cum să încep postul ăsta şi parcă nici nu-mi vine să-l scriu da’ a fost prea de tot, mă… cred că un psiholog ar putea să scrie o ditamai dizertaţia pe tema asta dar, cum nu fac parte din breaslă, o să mă limitez la a reda faptele.
Eram în Bacău, pe drum spre Iaşi. Poate ştiţi că există o variantă în care faci la dreapta după ce cobori podul ăla şi după aia ţii drumul până la un sens giratoriu mare, unde faci dreapta din nou. În fine… intru în sens, fac dreapta şi calc frâna brusc pentru că în faţa mea oprise un animal de Audi argintiu… noroc că eram cu turismul altfel opream din părți şi îi făceam ăluia spatele franjuri.

Continue reading

Capricii muzicale

violin
Pe drumul meu spre serviciu, lângă un gard, așezat pe… ia uite, frate, că nici nu am remarcat pe ce e așezat, dar sigur stă pe ceva, e un tip care cântă la vioară, cu negativ pe CD. Adică fundalul sonor, cu alte cuvinte.
Scena: o MARE de oameni ieșiți din metrou, îndreptându-se cu toții în aceeași direcție și… ați văzut „Metropolis” al lui Fritz Lang? Nu? Căutați-l. Ce vreau să să spun este că, dacă oamenii ăștia ar merge în cadență, s-ar apropia îngrijorător de clasa ‘ncitoare din filmul pomenit. În fine, ăsta e alt subiect.

Continue reading

Realitatea e una

Freezing-rain-4
Ploaia înghețată din București, de acum vreo săptămână sau două, a creat decorul pentru poze foarte frumoase, cu copacii ăia înveliți într-un strat de gheață. În fine. Gheață s-a așezat și pe firele de contact ale tramvaielor, învelindu-le în tuburi lungi și transparente, de un centimetru grosime dacă nu și mai mult. Ca atare, au fost trimiși muncitori să o curețe. Cum să cureți gheața de pe un fir electrificat? Normal, cu ceva din lemn, cum ar fi o coadă de lopată. S-a trezit o don’șoară reporter de la Realitatea să prezinte asta ca pe ceva ce numai prin bantustane vezi și, mai mult decât atât, i-a băgat microfonul sub nas unui bucureștean get-beget din tată-n fiu care, după accent, trăise până acum vreun an prin Ialomița ori Teleorman și i-a cerut opinia asupra ororii. Ăsta, alt deștept, a dat-o de gard, spunând că „așa ceva nu e posibil, domnișoară, suntem în București, nu în provincie, avem pretenții!”Ah, miticii ăștia! Fătuca l-a întrebat, apoi, naivă: dar nu e periculos? referindu-se, evident, la muncitorii care curățau firele. „Bineînțeles că e periculos!” s-a indignat vajnicul bucureștean cu pretenții.
Dorința postului Realitatea de a prezenta tendențios, sarcastic și la mișto o chestie cât se poate de normală mi se pare manifestă și fără nici un rost. Că au tăiat la montaj și l-au lăsat doar pe ăla care habar n-avea ce spune, e iar evident.
Și când te gândești că Realitatea era un post bun odată…

bullet
Tot de la Realitatea, încă una.
A fost un accident pe undeva prin Severin. Reporterul prezent la fața locului, pe fundalul imaginilor filmate de operator, afirma că „un autoturism a intrat într-un autocar” iar pe ecran toată suflarea vedea două autoturisme făcute praf, unul argintiu și unul roșu, precum și un microbuz de transport persoane, ieșit în decor. Că reporterul, profesionistul știrilor, habar n-avea care-i diferența dintre microbuz și autocar, e una. Dar să persiști în a afirma că în accident au fost implicate două mașini, când lângă el, la fața locului, erau trei mașini avariate în același accident, ăsta deja mi se pare jurnalism de bodegă. Și nu înțeleg. Am lucrat ani de zile în presă, pe vremea când la cotidiene scriau nume mari, jurnaliști adevărați, în fața cărora nu poți decât să-ți scoți pălăria, vorba aia. Încercam, noi ăștia mai tineri, să luăm exemplu de la ei, uneori, mărturisesc, îi mai și copiam, doar din dorința de a ajunge cât mai aproape de modul desăvârșit de a ne face meseria. Acum însă! Cum îi angajează pe amatorii ăștia, cine o face, pe ce criterii? Cum e posibil să devii reporter de teren și să nu-ți dai interesul măcar să numeri câte mașini au fost implicate în accidentul ăla? Păi pe ăștia, când se făcea jurnalism, nu i-ar fi lăsat să scrie nici măcar titlul unui material, nemaivorbind de text.

Cum spuneam, Realitatea TV era un post bun, mai ales prin prisma faptului că nu „senzaționaliza” niște evenimente banale, până la urmă nimic altceva decât apă. De ploaie.

Sursa foto: B365.ro

Azi, aici, acum

dont-think-t-v
Am o mare problemă cu presa în general și cu mass-media românească în special. Dacă n-aș fi văzut știrile de pe la alții, fie din Europa, fie de peste Ocean, aș fi crezut că televiziunile românești dețin recordul absolut al aberațiilor, dar ele nu sunt doar câteva picături într-o mare.

Dacă asculți cum prezintă jurnaliștii români (și mă refer aici strict la televiziuni) evenimentele, nu înțelegi absolut nimic. Mai bine de jumătate din ceea ce ar trebui să fie informație, sunt vorbe de umplutură. Aceeași frază este reluată de șapte ori în șapte feluri, pentru a umple timpul de emisie, umflând lucrurile într-un asemenea hal încât deraierea banală, în depou, a unui vagon de metrou, ajunge la final o adevărată catastrofă feroviară, lăsând impresia că victimele sunt împrăștiate peste tot și că metroul reprezintă un adevărat pericol public, o bombă cu ceas, care abia așteaptă să explodeze. Mă refer la asta pentru că e un fapt real, petrecut azi (25 ianuarie, nota mea).

Așadar, în depoul Berceni, un vagon gol de metrou tras de o locomotivă de manevră a intrat în tracțiune (adică a pornit motoarele), a lovit un parapet din beton și s-a urcat peste locomotivă, oprindu-se acolo. Victime: mecanicul, rănit ușor.

La televizor imaginea era cu totul alta. Apocalipsa. Planul Roșu de intervenție. Victime. Cum s-a putut întâmpla așa ceva?? Vagonul suspendat la doi metri deasupra solului, de parcă intrase în levitație ca Dalai Lama. Știrea inițială nu pomenea nimic concret de victime, dar lăsa să se înțeleagă că „e rău!” Până la urmă, senzaționalismul găunos și prostesc a fost anihilat de realitate: un eveniment cu importanță cel mult la nivelul Metrorex și un om rănit ușor.

bullet
De două zile plouă înghețat în București. Copacii și mașinile au dubluri de gheață și ar fi chiar interesant, până când începi să dai cu racleta pe geamuri și constați că-ți ia cel puțin cincisprezece minute să dai gheața jos. Mă rog, asta e situația. Desigur, din cauza gheții, inevitabil s-au rupt copaci care au căzut, uneori, peste mașini. Dincolo de neplăcerile provocate de asemenea întâmplări, mai vin și profesioniștii din televiziuni (nu, serios acuma, cum îi angajează pe ăștia acolo, frate?) care transformă totul într-o nenorocire de proporții epice. Astfel, aflăm că sute de copaci au căzut în București (vizualizați scena, da?) peste mașini pe care le-au făcut zob, iar pericolul nu a trecut, ba dimpotrivă!

Dacă e să te uiți în gura jurnaliștilor ăstora de trei parale, a trece pe lângă un copac zilele astea reprezintă un adevărat act de curaj, și fie o faci în fugă, fie treci pâș-pâș, sperând să nu te trezești cu ditamai stejarul în cap.
A fost intervievat și viceprimarul Bucureștiului: „ce face primăria Capitalei pentru a preveni astfel de evenimente?” Păi ce s-ar putea face pentru a preveni așa ceva? Să se taie toți copacii din București, eventual? Măi fătuco, jurnalisto, copacii care s-au rupt nu au făcut-o pentru că nu erau toaletați, ci din cauza greutății gheții depuse. Știi? Fizica elementară, cu masa, centrul de greutate, compunerea forțelor, rezistența la rupere… de-astea. Nici măcar nu trebuie să știi fizică, ci doar să gândești puțin.

Departe de mine de a fi un fan al Primăriei Bucureștiului, ca instituție. Nici pomeneală! Dar vorbesc aici de niște oameni care, prin natura meseriei lor, trebuie să informeze corect publicul. Și n-o fac.

Întrebarea finală adresată viceprimarului a fost genială: „credeți că se va mai întâmpla așa ceva?” iar răspunsul, apocaliptic: „doar Dumnezeu și Maica Domnului pot ști asta…”
Ca un detaliu picant, viceprimarul nu a uitat să specifice, răspicat, că „toate operațiunile” de bla, bla, bla sunt efectuate „sub comanda Primarului General”. Noroc că n-a zis „sub înaltul patronaj”… Înainte era „sub comanda Comandantului Suprem”. Se pare că unii fac lucruri doar la comanda cuiva, altfel le e greu a gândi păntru ei, că li să blegește neuronu’.
Mi-am și imaginat-o pe Doamna Primar General, această Ioana d’Arc rediviva a edilitarismului, această Doamnă beș-caimacam al Capitalei cum, înveșmântată într-o șalopetă (sic!) vătuită și o pufoaică Vuitton, dirijează, cu urlete de victorie, muncitorii, în lupta lor… ăăă… în lupta lor cu natura (sau contra naturii, cine mai știe?) întru satisfacția bucureștenilor, în special a celor care au pus-o acolo, la Primăria Generală: „Să vă fie rușine, mă!”.