Playlist

Fără prea multe comentarii, o să vă arăt mai jos ultimul playlist pe care îl ascult când sunt pe drum. Habar n-am câţi sunt cei cărora le place genul ăsta de muzică da’ mie îmi place, mai ales atunci când am doar drumul şi orizontul în faţă.

Titlurile sunt aici:

  1. Two Steps From Hell – SkyWorld
  2. Two Steps From Hell – Flight of the Silverbird
  3. Liquid Cinema – Into The Sun
  4. Ziu x Nyanara – Unforgettable
  5. Two Steps From Hell – Never Back Down
  6. Epic Score – Liberators
  7. Two Steps From Hell – Star Sky
  8. Gothic Storm – Look To The Stars
  9. Gothic Storm – Our Only Hope
  10. Mattia Turzo – Young Pirate
  11. Leon Lieffijn – Choices
  12. Thomas Bergersen – Children of the Sun
  13. Two Steps From Hell – Victory
  14. Gothic Storm – Anti Hero
  15. Two Steps From Hell – Cannon in D Minor
  16. Songs To Your Eyes – Rapture
  17. Alliance – The Speed Of Light
  18. Really Slow Motion – Neutral Assault
  19. Really Slow Motion – Galactic Dust
  20. Ezietto – Stars & Warriors
  21. Matthew L Fisher – Rise Above
  22. Epic Soul Factory – Sigma
  23. Gothic Storm – Look To The Stars
  24. Two Steps From Hell – Release Me
  25. Two Steps From Hell – None Shall Live
  26. Mark Lenover – Medusa’s Hair
  27. Mark Lenover – The Girl in the Window
  28. Mark Lenover – Wagon Red

Clipul e mai jos.

Omuleţi pe parbriz

Pe principiul “Am o bubă la genunchi, vrei s-o vezi?” şi pentru că mi-e prea lene să gândesc vreun text fistichiu, cu zorzoane (şi mi-e prea lene să gândesc în general vorbind), o să vă povestesc cum am trecut printr-o chestie foarte naşpa, ceva cu multe grade – vreo 41, cred – în coadă. De ce vă povestesc asta? Habar n-am; nu am chef să mă joc pe calculator, filme bune n-am mai găsit aşa că, până mă hotărăsc ce naiba să mai citesc, o să-ncerc să însăilez aici ceva..

Zilele trecute eram undeva la vreo 10 kilometri înainte de Vâlcea, în drum spre Cluj, plin de draci din cauza unei răceli pe care o luasem, împotriva voinţei mele, de la un coleg care nu s-a gândit să stea, naibii, acasă, dacă tot îşi târa mucii pe pământ. Idiotul a mai dat şi la alţii, de ce să nu dea, astfel că, înainte să plec în cursă, mai multe persoane bine intenţionate îl urmăreau deja cu leviere, coase, furci şi topoare prin curte. Faptul că ne-a adus vreo opt cutii cu ceaiuri de toate felurile a ajutat puţin – asta până a scos din buzunar şi două blistere cu aspirină aşa că, atunci când, râzând cu lacrimi, am urcat în cabină să plec, mulţimea furioasă optase deja pentru varianta de a-l omorî cu pietre, ca pe păgâni.

Continue reading

Pastile de cap

Am primit câteva e-mail-uri legate de textul “Cine sunt teroriştii? / Who are the terrorists?” şi aş vrea să clarific, pentru expeditorii respectivelor, câteva lucruri. Am ales formula asta pentru că mi-e prea lene să le răspund individual, cu atât mai mult cu cât, deşi apelativele folosite sunt cam aceleaşi – excepţie făcând “sorosistule/iohannistule” – ideea de bază e tot aia: sunt un nenorocit de trădător/drogat/comunist/agent al ocultei pentru că susţin/nu susţin partea aia sau partea cealaltă.
Vreau să îi asigur pe autorii nervoaselor filipice că nu susţin nici una din părţile implicate în situaţia curentă şi că le consider identic de detestabile şi simetric de mizerabile şi asta fără a lua în calcul diferenţele de doctrină politică – if any.
Nu voi ieşi niciodată într-o piaţă publică pentru a-mi urla frustrările la adresa politicienilor atâta vreme cât voi simţi cea mai mică urmă de manipulare. Datoria mea civică este să mă duc la vot, opţiunea morală este de-a nu o face sau, dacă mă duc, să desenez un falus măreţ pe buletin – cel puţin atâta timp cât din buletinul de vot lipseşte rubrica “Cu niciunul dintre cei menţionaţi aici”.
Dacă, după alegeri, este necesară intervenţia străzii pentru a corecta lucrurile, atunci situaţia este foarte complicată; niciodată strada nu se va putea substitui unei părţi sau alteia din cele aflate la putere iar dacă acestea nu sunt în stare să comunice una cu alta şi să ajungă la compromisuri inteligente pentru a corecta anumite situaţii, atunci e clar că nici una din părţile respective nu ar trebui să se afle acolo.
Nu ştiu câţi dintre cei care şi-au trimis raţiunea la plimbare atunci când au ieşit să zbiere în diverse locaţii cunosc termenul “deep state”, cu tot ceea ce presupune acesta; probabil că nici unul pentru că, altfel, şi-ar fi văzut, naibii, de treaba lor.
Asta-i una.

blue-pillO altă precizare pe care mă simt obligat s-o fac e cea legată de link-ul numit “Articolul săptămânii”.
Nu aleg materialele menţionate acolo pe principiul preferinţelor personale – dacă aş face-o, acolo ar fi poze cu avioane sau femei.
Ceea ce prezint acolo sunt texte ce conţin/prezintă/fac trimitere la situaţii/opinii care mi se par interesante pentru cititori. Criteriile ce stau la baza selecţionării textelor sunt, aşadar, în cel mai bun caz subiective şi nu au nici o legătură cu preferinţele mele politice – nici n-am aşa ceva; îi detest pe toţi în egală măsură.
Există jurnalişti pe care îi apreciez fără rezerve şi la care privesc cu admiraţie dar şi cu o doză de invidie, pentru că mi-e limpede că nu voi fi niciodată în stare să scriu la nivelul la care o fac ei iar ăsta e un alt criteriu de selectare a materialelor respective.
Deci: vă rog să nu mai pierdeţi timpul compunând mesaje în care majoritatea frazelor încep cu “Eşti un…”. Vă faceţi de râs şi s-ar putea să-mi vină ideea să le fac publice, cu tot cu identitatea voastră şi dacă vă gândiţi cumva că m-ar reţine legea pentru protecţia datelor personale, see if I care.
Acestea fiind zise, vă doresc numai bine, sănătate precum şi Multe Urări şi Iubire Eternă.

blue-pillAm ascultat la radio un interviu cu un deputat de pe la USR parcă, îl chema Bulai sau aşa ceva.
Domnul în cauză s-a gândit el să trântească o bombă de imagine atunci când a vorbit despre “cât câştigă un deputat”, pentru a demonta, probabil, “miturile care circulă în spaţiul public vis-a-vis de acest subiect” (citatele sunt din memorie).

Cu liniuţe, domnul Bulai ne-a adus la cunoştinţă că un deputat încasează, lunar, următoarele (sume nete):
– cinci mii şi ceva de lei salariu;
– unasuta şaizeci lei pe zi pentru activitate în plen (cum ar veni, pe lângă salariu mai iei şi bani că mergi la serviciu);
– unsprezece mii şi ceva lei ca sumă forfetară pentru cabinetul parlamentar din teritoriu, din care trebuie justificaţi cam cinci mii şi ceva; restul, ducă-se…
– plus alte sume de care nu îmi mai aduc aminte (cazare und so weiter).
Una peste alta, conform celor afirmate de domnul respectiv, totalul sumelor umflate lunar de un deputat se ridică, la final, undeva la 26.000 de lei, adică, în lei vechi, cam un sfert de miliard de bănuţi.

Pornind, deci, de la premisa că cele afirmate de individul respectiv sunt reale şi cunoscând cantitatea de efort depusă de aleşii neamului, se dau:
– suma lunară încasată de un deputat: 26.000 lei;
– salariul minim pe economie: 1400 lei;
Să se calculeze diferenţa dintre cele două şi să se cuantifice, numeric, gradul de tâmpenie al celor care încă mai au încredere în clasa politică românească – şi o mai şi votează.

Iar n-am titlu, da’ nu e ceva nou…

Astăzi m-a sunat maică-mea, pe la 11 dimineaţa. “Ce faci, dragule,” zice, “eşti printre noi?” “Aproape,” zic, cam buimac, “că m-am întors pe la şase din Polonia şi dormeam, fir-ar să fie! Da’ trec mâine pe-acolo, că nu am nimic de haleală şi mi-e cam scârbă să-mi fac ceva.” “Ai putea să vii azi, nu?” “Aş putea, da’ nu vin, că mai stau şi pe-acasă, că Julie a început să-mi spună ‘nene’ şi vrea să mă zgârie.” A tăcut puţin şi după aia: “Ştii ce zi e mâine?” “Mâine e sâmbătă, să-i dea Dumnezeu şi Măicuţa Domnului sănătate lu’ ăl de-a inventat-o.” A tăcut iar şi mie mi s-a aprins un beculeţ de alarmă. Tăcerile ei nu sunt de bun augur. “Ce-i, maman, ce-ai păţit?” am întrebat, gândindu-mă intens dacă am făcut vreo tâmpenie majoră în ultima vreme. Nu făcusem. Apoi mi-a spus ce zi e mâine.

Vă amintiţi de filmele în care, în câteva secunde, unul din personaje avea flashback-uri care acopereau ani de zile, cu situaţii prezentate atât de detaliat încât deveneau, practic, un film într-un film? Asta mi s-a întâmplat mie.
A început cu imaginea unei lame de 20 de centimetri care a trecut prin uşă, la două palme de mine. Mânerul lamei era ţinut de cineva pe care, în alte condiţii, l-aş fi numit ‘tată’ dar care, la ora aia, pentru mine era doar ‘beţivul ăla’. Uşa era a camerei mele, pe care o ţineam cu tot ceea ce puteam să dau din mine la 12 ani iar cu mine în cameră era maică-mea. Cel de-afară voia bani de băutură – de parcă nu-i luase el pe toţi deja. Mă credeţi sau nu, lama aia a trecut prin panourile uşii iar eu am visat ani la rând acea tăietură – şi o văd şi-acum, fără nici un efort.
Scena următoare a fost cea în care maică-mea a reuşit să ascundă nişte bani şi mi-a luat o prăjitură – se numea ‘Spumoasă’… deh, marketingul comunist era la fel de căcăcios ca cel de-acum. Două foi de aluat iar între ele, un cub de cremă roz cu gust de naiba ştie ce, dar nouă ne plăceau, că nu prea aveai de unde-alege pe vremea aia. Am mâncat prăjitura aia încet, câte un vârf de linguriţă, ca să dureze mai mult. Maică-mea a gustat doar puţin, şi numai după ce i-am spus că ori mănâncă şi ea, ori nu mai mănânc eu.
Apoi am revăzut bătăile. Multe şi îngrozitor de dureroase. Taică-meu avea o centură de-aia lată şi îi plăcea al naibii de mult să dea cu ea. Întâi o lovea pe maică-mea iar eu, cu regularitate de metronom, săream la el şi mi-o luam de fiecare dată, cu aceeaşi regularitate. Vedeţi voi, bătrânu’ avea ceva forţă. Eu aveam o încăpăţânare de catâr şi oricum, preferam să dea în mine decât în maică-mea, aşa că, vreo trei-patru zile pe săptămână, mă dureau toate alea când mă trezeam dimineaţa şi de fiecare dată, în faţa oglinzii, îmi promiteam mie însumi că o să-l calc în picioare când voi fi mare.
Odată i-am turnat Antalcol în băutură; ăsta era un soi de anti-alcool, care provoca greaţă. A borât bătrânu’ ca o vidanjă da’ s-a prins, cumva, că i-am făcut figura. Ce cafteală mi-am luat! Am strigat la maică-mea să plece la o vecină că altfel o să iasă rău şi m-am proptit în uşa de la intrare, să nu se ducă ăla după ea. Atunci a fost cel mai nasol, că mi-a tras bătrânu’ una de m-a anesteziat şi m-am trezit cu maică-mea plângând deasupra mea şi cu o ditamai umflătura pe mandibulă. A chemat maică-mea miliţia da’ ăia n-au mişcat un deget, spurcaţii dracului, că bătrânu’ era de-al lor.
Altă dată am spart un geam de la şcoala de lângă noi, cu mingea; m-a văzut o vecină şi m-a turnat la bătrânu’ care a chemat EL miliţia, deşi nu mai ştiam cum să-i spun că-l spărsesem din greşeală. Ăia m-au speriat de moarte, cu feţele lor de nenorociţi, de ţărănoi, de gorile. Când au plecat, tremuram ca varga şi strângeam din dinţi să nu plâng, ca să nu-i dau satisfacţie dobitocului; mi-a luat ore bune să-mi revin iar biata maică-mea intrase într-o panică nebună. A doua zi – o să ziceţi că mănânc rahat dar vă asigur că nu – m-am dus şi am spart toate geamurile din curtea interioară a şcolii (era vacanţă, nu era nici dracu’ acolo). L-am prins apoi pe băiatul vecinei care mă turnase, era cu vreun an mai mare, cred, şi-am dat în el până am obosit. M-am dus seara acasă – bătrânu’ era, ca de obicei, matol – şi, proţăpit în faţa lui, i-am spus că am spart TOATE geamurile de la şcoală şi că n-are decât să mă omoare acolo, pe loc, că nu-mi pasă. Credeţi sau nu, a râs, bestia, şi nu mi-a făcut nimic. Dracu’ să-i mai înţeleagă pe ăştia…

Într-o seară de iarnă, prin decembrie, era frig, frig rău, că locuiam într-un oraş din Nord, bătrânu’ a venit acasă mai turbat ca niciodată dar, spre surprinderea generală, s-a cărat direct în camera unde dormea. Nici eu nici maică-mea nu ne-am făcut, însă, iluzii: cu stocul din camera aia puteai aproviziona o cârciumă măricică. Bătrânu avea obiceiul să bea şi noaptea, dormea cu sticla lângă pat. Eu cu maică-mea nu prea ştiam ce naiba să facem: să ne culcăm sau să stăm cu garda sus, vorba aia. Până la urmă, pâş-pâş, ne-am culcat doar aşa, în hainele de zi – şi bine-am făcut, pentru că, vreo două ore mai târziu, fugeam prin oraş iar ăla ne căuta, turbat, cu cuţitul la el.

Hai că m-am cam întins şi, vorba aia, aveţi şi voi răbdarea voastră.

La 14 ani m-am înscris la paraşutism – aşa era înainte de 1989, nu la 16 ani, ca acum – iar antrenamentele erau foarte dure aşa că, pe la 16 ani, aveam deja ce trebuia ca să-l fac terci pe nenorocitul ăla. Într-o seară am fraierit-o pe maică-mea să plece la o prietenă peste noapte, am intrat peste el în cameră şi am aprins lumina. Bătrânu’ clipea ca o cucuvea, că era cam năuc de cap. Credeţi sau nu, după ce avusesem, ani de zile, fantezii cu el făcut zob, distrus în bătaie, acuma mi-era silă şi să mă gândesc la asta. L-am privit mult timp fără să spun nimic iar ăla începuse să tremure. I-am spus să se îmbrace. S-a executat ca la alarmă. I-am spus apoi să-şi pună lucrurile într-o valiză şi să se care şi să nu se mai apropie de blocul ăla vreodată pentru că altfel o să-l omor. N-a spus nimic; a ieşit pe uşă, încovoiat, cu valiza în mână iar mie îmi venea să plâng de nu pot să vă explic.
Nu l-am mai văzut de-atunci.
Anul nou l-am petrecut eu cu maică-mea; făcuse cumva rost de bani ca să-mi ia un casetofon de-ăla românesc, făcut la Tehnoton Iaşi – primul meu casetofon, deh! Băi frate, am dat apă la şoareci ca unu’ de-ăla mic atunci. Noaptea aia am petrecut-o vorbind, eu cu maică-mea, şi ne-am spus atunci tot ceea ce nu spusesem în toţi anii trecuţi – măcar că unele nu mai aveau, deja, rost.

Anul următor, pe la sfârşitul lui ianuarie, maică-mea a băgat divorţ. Bătrânu’ nu s-a prezentat. După toată tevatura, cu martori şi toate alea, judecătoarea m-a întrebat cu cine vreau să rămân, că eram minor – aşa se făcea atunci, nu ştiu cum o mai fi acum – şi când i-am răspuns “cu mama” a bufnit-o plânsu’, fraţilor, ziceai că suntem în telenovele, nu alta.

În ’97, pe 11 februarie, când eram deja mutaţi în Bucureşti, maică-mea a primit un telefon. Bătrânu’ murise. Se mutase într-o comună de prin Ardeal şi murise acolo, singur. L-au găsit mort în casă. Maică-mea a plâns mult. S-a dus acolo.

Probabil că vă întrebaţi de ce naiba am scris aici chestia asta, atât de personală. Probabil ziceţi că sunt dus cu pluta, vreun diliu de-ăla pe care nu-i bine să-l întâlneşti noaptea pe o stradă pustie. Probabil că aveţi o grimasă de milă/silă pe feţe. Probabil că naiba ştie.
Vreau să vă rog doar un lucru – şi mă adresez bărbaţilor: dacă aveţi familie, dacă aveţi copii, nu-i chinuiţi. Dacă vă supără, indiferent cu ce, căutaţi şi găsiţi resurse pentru a zâmbi puţin şi pentru a le spune “o rezolvăm împreună”. Fiţi aproape de ei pentru că nimeni, mai ales copiii, nu merită să suporte nervii voştri şi frustrările voastre. Sunt ai voştri şi trebuie să aveţi grijă de ei. Fiţi gata să săriţi în foc, la propriu, pentru ei. Iubiţi-i mult, iubiţi-i cu disperare, pentru că, într-un final, veţi rămâne fără ei – sau ei fără voi.

[LATER EDIT: n-am nevoie de Like-uri sau de comentarii, nu de-aia am scris textul ăsta. L-am scris pentru acea şansă, de unu la mie, ca vreunul cu pitici pe creier ca bătrânu’ meu să-l citească şi să încerce să facă, naibii, ce trebuie pentru ai lui.]

Cine sunt teroriştii? / Who are the terrorists?

TERORISMUL este o tactică de luptă neconvențională folosită pentru atingerea unor obiective politice. El se bazează pe acte de violență spectaculară acționate asupra unor populații neimplicate în mod direct în conflict dar cu potențial de presiune asupra conducerii, câteodată conducerea face acte de terorism asupra populației(stat , organizații, categorii sociale sau, împotriva unui grup de persoane civile) în sensul scontat de teroriști – producerea unui efect psihologic generalizat de panică și intimidare, augmentat de folosirea manipulativă a mediei, cu scopul atingerii unui obiectiv greu de realizat prin mijloace democratice sau convenționale. (Sursa: Wikipedia)

Societatea românească este, în aceste zile, fracturată profund.
Războiul dintre facţiunile aflate la vârful Puterii cere victime; pentru a exista victime, e nevoie de trupeţi.
Liderii celor două facţiuni aflate în război mârâie unii la alţii, azvârlind cu nonşalanţă numere: zeci, sute de mii, milioane. Aceste numere îi reprezintă pe cetăţenii care, dând curs unor manipulări grosolane, sunt gata să-şi sară în gât unii altora şi să-şi sacrifice timpul, sănătatea şi, din păcate, integritatea corporală, proprie precum şi pe cea a copiilor lor în beneficiul unor libărci care, neavând curajul să se înfrunte faţă în faţă, mizează pe slaba informare şi pe manipularea emoţională, viscerală, a cetăţenilor României.

Facţiunile de la vârful Puterii n-au nici o problemă în a sacrifica, efectiv, viaţa unor nevinovaţi, pentru a-şi atinge scopul iar acest scop este Puterea Absolută, cu tot ceea ce decurge de-aici.
Presiunile care se pun, prin intermediul mass-media, pe societatea românească în aceste zile sunt uriaşe. Oamenii sunt molestaţi emoţional; prin mesaje gândite, probabil, prin subteranele instituţiilor de forţă, cetăţenilor României li se deblochează, puţin câte puţin, acele supape care eliberează comportamentul visceral, instinctiv, de tip “luptă-sau-fugi”.

Liderii celor două facţiuni de la vârful Puterii, mă refer aici, nominal, la Liviu Dragnea şi la Klaus Iohannis, ca nişte generali pe câmpul de luptă, îşi aliniază trupele în vederea unei viitoare posibile confruntări corp-la-corp, în urma căreia victimele nu vor fi doar cei căzuţi pe câmp ci şi generaţiile care vor urma.

România se află, în aceste zile, la un pas de linia roşie care înseamnă disoluţia Statului şi dezbinarea ireversibilă a societăţii. Aşa a început distrugerea fostei Iugoslavii. Aşa a început distrugerea Ucrainei. Personal, cred cu tărie că ne aflăm în cel mai periculos moment al existenţei României ca stat independent şi naţional – nici măcar mineriadele nu au constituit un pericol atât de mare ca acest război al terorii între cei doi exponenţi ai distrugerii acestei ţări – Liviu Dragnea şi Klaus Iohannis.

Asmuţirea, cu bună ştiinţă, a românilor unii împotriva altora, prin presiuni psihologice şi exploatarea sentimentului de frică pentru viitor, cu încălcarea tuturor normelor elementare de decenţă, bun simţ şi responsabilitate din poziţia de conducători, îi transformă pe aceşti doi oameni, Klaus Iohannis şi Liviu Dragnea, în teroriştii care sunt gata să distrugă o ţară pentru a-şi atinge scopurile, folosind mass-media ca centuri cu explozibili.

Aş vrea să văd, într-o zi, milioane de români pe străzi, umăr la umăr, privindu-se deschis în ochi, dându-şi mâna, indiferenţi la opţiuni politice, categorie socială, nivel de pregătire, funcţie sau meserie.
Aş vrea să văd aceste milioane de români înconjurând, ca un val tăcut şi implacabil, instituţiile statului; fără strigăte, fără huiduieli, fără trompete, fluiere sau tobe.
O mulţime de milioane, o mulţime tăcută, asediind în linişte instituţiile Statului, purtând o singură pancartă, pe care să fie scris un singur cuvânt:
DESTUL.

_______________________________________________________

TERRORISM: The calculated use of unlawful violence or threat of unlawful violence to inculcate fear; intended to coerce or to intimidate governments or societies in the pursuit of goals that are generally political, religious, or ideological. (Source: TheFreeDictionary)

Romanian society is profoundly fractured these days.
The war between the two leading factions requires casualties and to have those, the leaders needs grunts to be sacrificed.

The leaders of the two factions are growling to each others face, throwing numbers with nonchalance: tens of thousands, hundreds of thousands, millions. These numbers are represented by the Romanian citizens who are ready to jump to each others throat, sacrificing their own time and their own soundness – even their children’s – due to a gross manipulation, for the benefits of some roaches who, being too cowardly to directly confront each other, are using the lack of information and emotional, visceral manipulation of the Romanian citizens to achieve their own goals.

The factions from the top have no problem at all to sacrifice the life of the Romanian citizens in order to get to a position of Absolute Power.
The pressure on the Romanian society is, nowadays, a huge one, thanks to the efforts of the media. The people are emotionally molested; through targeted messages, cooked in some dark areas of the secret services, certain bleeders from the mind of the citizens are slowly opening, starting to release the visceral type of behavior, the “fight-or-flight” behavior.

The leaders of the two factions – and I mean Liviu Dragnea and Klaus Iohannis – are acting like two generals on the battlefield, preparing their troops for a future close-combat; the victims will not only be the fallen ones on the battlefield but also the generations to come.

Romania is really close today to cross the Red Line, which represents the dissolution of the State and irreversible dismantling of the society. It happened in the past, almost the same way, when the former Yugoslavia was destroyed. It happened again when Ukraine was falling into the darkness of the civil war.
Personally, I think we are in the most dangerous moment of Romania’s existence, of our country’s existence as an independent and national one –even the miners’ interventions in 1990, 1991 and 1999 didn’t pose such a huge threat to our country as it is today, when we have this War of Terror between the two artisans of Romania’s destruction: Liviu Dragnea and Klaus Iohannis.

Setting Romanians against Romanians by psychological pressure, by exploitation of the fear for the future, knowing perfectly clear what this will lead to, throwing away any decency, common-sense and responsibilities, makes these two people, Liviu Dragnea and Klaus Iohannis, the real terrorists, ready to blow away a whole country for their own purposes, using mass-media as explosive belts.

I would like to see, one day, millions of Romanians on the streets, shoulder by shoulder, looking openly in each others eyes, shaking hands, despite of their politically opinions, social class, studies or occupation.
I would like to see these millions, like a huge wave, silently embanking all of the institutions of the State, without hundreds of banners, without yelling, without booing and without making trumpet noises.
A wave of millions, silently besieging the State, holding a single, huge banner, with a single word written on it:
ENOUGH.

N-aţi văzut o cioară?

Anul trecut, prin vară, eram cu bicicleta pe Unirii şi, când am oprit să beau nişte apă, cioara din imagini a venit la mine de parcă ne cunoşteam de când eram mici şi a-nceput să mă tragă de şireturi – la propriu – şi până nu mi le-a desfăcut, nu s-a lăsat.
Şchiopăta puţin dar, altfel, era foarte vioaie şi pusă pe rele.
Stătea s-o mângâi pe cap şi întindea gâtul şi mai închidea şi ochii.
Am scos cheile şi, când le-a văzut, s-a repezit fix la ele, noroc că le ţineam strâns – până m-a prins neatent şi le-a înhăţat, decolând ca o rachetă cu cheile mele în cioc iar eu am rămas ca prostul, întrebându-mă cu ce dracu’ mai intru acuma în casă. După ce-a făcut, veselă, câteva ture pe deasupra, nu ştiu dacă le-a scăpat sau le-a lăsat: cert e că au căzut lângă mine iar coana cioară a aterizat lângă ele şi se uita la mine cu un ochi de parcă îmi zicea “te-ai speriat, fraiere!?”
Cred că am stat două ore cu ea acolo, se oprea lumea şi se uita la noi, frate… Mi-a testat şi cauciucurile de la bicicletă, lanţul şi spiţele şi-a încercat să-mi mănânce o pedală.
Am mai trecut după aia pe-acolo, i-am adus de mâncare şi ne înţelegeam de minune, doar că nu mă lăsa s-o iau în braţe – voiam s-o duc acasă deşi nu ştiu cum s-ar fi înţeles cu Julie.
După vreo două săptămâni a dispărut.
N-aţi văzut, cumva, o cioară care se uita după mine?

WRC RallyPress – Noul Cod Rutier (sau cum se face un ban cinstit la buget)

Asa cum ne-am obisnuit de la an la an, noul Cod Rutier vine cu masuri din ce in ce mai aspre si mai absurde. Codul a intrat in vigoare de la 21 ianuarie, acum asteptand si normele de aplicare. Astfel, proiectul de modificare a Codului Rutier vine sa acopere lipsurile bugetare neprevazute. Pentru a imbogati […]

via Noul Cod Rutier 2017 – sau Tara arde si Senatorii propun masuri pentru marirea bugetului — WRCRallyPress