Au şi vai / Pe-un picior de plai…

blame

Toată lumea se plânge, toată lumea se vaietă. Pe care îl întrebi îşi bagă pu… picioarele într un limbaj mai mult sau mai puţin explicit şi, fie că vorbim de idioţi educaţi pe căruţa gunoierilor, sau de oameni cu instruire la nivel înalt, cu toţii se plâng.
Se plâng de vreme, că e prea cald sau că e prea frig, se plâng de drumuri şi se plâng de trafic, se plang de cât de ai dracu’ sunt ceilalţi, se plâng de bani, se plâng de orice şi se plâng de România asta de căcat în care au avut neşansa de a se naşte. Văicăreala a devenit sport naţional, iar feţele încruntate, îngândurate, au ajuns să definească o tipologie distinctă, cea românească.
Nervi pe drumul spre mare sau spre munte că e traficul de căcat, nervi în concediu pe berea prea caldă/prea rece, nervi la întoarcere că s-a terminat concediul şi că traficul e de căcat, nervi că locul de parcare nu e la un centimetru de uşă, iar lista e lungă până-n China.
Românii sunt un popor aproape imposibil de mulţumit. “Asta-i România…” “Ce ţară de căcat!” “Ăştia suntem…”… expresii folosite frecvent, cu scîrbă pe faţă şi cu gesturi de lehamite.
Unii, cu gândirea şi aşa subţirică, tarată şi complexată de propriile eşecuri, se bagă în seamă ca tâmpiţii pe blogurile altora, nechemaţi şi, cu ochiul lipit de gaura cheii uşii altora, îşi permit să judece ceea ce nu-i priveşte, ca nişte nemernici ce sunt. Ok, am divagat aici.

Câţi văd însă cu adevărat faptul ca românii nu sunt nici mai buni şi nici mai răi decât alţii şi că de idioţi, needucaţi şi cretini te loveşti în orice ţară?
Câţi văd cu adevarat că numărul imbecililor e infim comparat cu cel al oamenilor care ştiu să fie amabili şi să transforme o potenţială confruntare pentru un loc de parcare într-o discuţie civilizată, încheiată cu zâmbetul pe buze?
Câţi văd faptul că nu are rost să te văicărească şi să se plângă de ceilalţi atâta vreme cât ei înşişi sunt, de prea multe ori, cauza problemelor?

… pentru că, să nu uităm, în România, de cele mai multe ori, de vină sunt CEILALŢI.
_____________________________________
Nota 1: textul e scris pe bază de statistică; nu înseamnă că din un milion de români sunt toţi aşa.
Nota 2: am scris textul cu o mână pe volan, la 135 la oră pe autostradă, acasă am pus doar diacritice şi cratime aşa că eventualele exprimări forţate sunt scuzabile.

Advertisements

Viermi de Internet

Nu. N-am timp. Însă am chef de scris. Mă gândesc să scriu zilnic câte ceva. Habar nu am ce. Poate ce-mi trece prin cap în secunda cu pricina.
Spuneam eu că toți oamenii sunt buni. Măi, frate, chiar asta credeam. Dar m-am ciocnit de vreo două, trei, cinci specimene care mi-au zdruncinat puternic convingerile. Nu mă refer la viaţa reală, unde confruntările se fac ochi în ochi, iar gestionarea situaţiilor e, ca atare, mai facilă. De când cu virtualul acesta minunat în care unii urlă ca lupii la lună că viața e greu, pustiu şi dur, iar ei sunt genii neînțelese (sunt pe naiba!), alții fac paradă de potență și avere, alții susură pe la uși în căutare de sex, iar alţii işi scurg ochii prin găuri de cheie în căutarea a ceva ce doar mintea lor bolnavă consideră inedit, am înțeles un lucru: ecranul acesta plăpândo-luminos e cel mai bun loc de ascunzătoare pentru lași. Icși și igreci mari și mici, religioși ori, dimpotrivă, atei, atotştiutori semidocţi încărcaţi până la refuz cu propria suficienţă mizerabilă, lasă dâre lipicioase și răspândesc microbul balelor când deschid gura pentru a explica ei filozofia lor de viață. Aia. Unica, neasemuita. De fapt mizeria ce le populează mintea creață e o mocirlă stătută. Îi judecă pe alții după chipul și asemănarea lor. Și ghici ce? Nu le place.
Iar eu, ca idiotul, iau de bun când primesc câte o mostră de „adevăr”, de la câte-un vierme pe care îl văd de altfel bine că-i vierme, că virgulă caracterul se vede. Și i-am văzut de atâtea ori pe acești minunați virtuali scoțându-și în public chiloţii în diverse situații. Ca să-i spele.
Concluzie: e doar o chestiune de timp până când balele celui din fața ta se scurg la tine. E chestie de fizică. Clară și precisă.

Pregătiri de Paşte :)

Funny-Egg-Faces

La drob acum te-oi ajuta
Ouă-mpreună om vopsi
La masă-n doi ne-om aşeza
Sau cu ai tăi am fi, mai ştii?

Măcrişul e divin în supă
Că e atins de mâna ta
Salata râde-n farfurie
Din prăjitură aş mânca

Dar peste mână tu îmi dai
Cu linguroiul cel de lemn
„Ia fugi de-aici!” îmi spui râzând
Eu degetele-mi le sug demn.

Şi vin turna-vom în pahare
La masă când ne-om aşeza
Iar buzele-ţi ating cristalul
Iar mâna ta e-n mâna mea.

Ăăă… pam, pam.

Vă e dor de Pași?

pasi_1

Sunt din nou pe drum. Apa se prăbușește din nori joși, vineții, iar stropii mari se sparg cu pocnete seci de parbriz. Vântul aruncă ploaia dușmănos, aproape orizontal, iar camionul se scutură la fiecare rafală, trimițând șocuri în volan. Pot să simt vibrația cauciucurilor când despică stratul de apă pe asfalt. Plecare cu nervi. Mulți. Same shit, different day.

Greșeli pe care le plătești. Cu mărunțișul vieții tale. Cu zile. Cu plecări. Poate transferându-ți viața pe bancheta camionului. Ce ironie tâmpită. Chimia de început… Nu e nici o chimie. Sunt feromonii, care nu fac nici cât o ceapă degerată atunci când două moduri de gândire se profilează ca fiind total opuse. Poţi să faci dragoste dacă nu există compatibilitate mentală? Nu. Faci sex, o vreme. Așa vă rezolvați conflictele. În pat. Apoi conflictele cresc. Iar flama sexului pâlpâie. Până când nu mai poți. Ți se acrește. Nu mai vezi decât inamicul. Lupta. Pumnul pe care ea-l izbește în masă pentru dreptate. Invariabil dreptatea ei.

Lucrurile astea te macină o perioadă. Revezi un chip, îţi aminteşti gesturi, sunete și ţi se strânge stomacul. Sau inima. Sau ce mai ai pe-acolo, prin interior, unde te izbeşte un val rău, concentrat, ca un pumn răsucit în lovitură. Tragi pe dreapta, indiferent dacă ai voie sau nu, sari din cabină podidit de o transpirație îngheţată, cu mâinile tremurând şi vomiţi dureros, lângă roata camionului. Sunt cazuri când maşina poliţiei opreşte în faţa ta şi un copoi se repede la tine fericit, cu chitanţierul fluturând. Apoi te vede şi se opreşte, ezitant. Uneori eşti ghemuit la roată, plângând, prosternat la propria-ţi vomă. Şi nu-ţi dă amendă. Te bate pe umăr şi-ţi spune că viaţa e o futută de căţea ordinară.

Cu timpul te împietreşti. Cât a fost suferinţă şi cât orgoliu în tot circul ăsta? Timpul trece, treci şi tu odată cu el prin viaţă, cocoţat pe monstrul de oţel. Câteodată iei autostopişti, uneori femei care încearcă să intre în vorbă cu tine şi citeşti în privirile lor o mulţime de lucruri. Le răspunzi politicos, zâmbind, sfărâmând însă volanul în mâini, abia aşteptând să le vezi plecate de lângă tine. Apoi, cu timpul, începi să te simţi bine doar cu tine însuţi. Măcar nu mai trebuie să faci eforturi pentru a părea ceea ce nu eşti, pentru a plăcea altora. Cabina camionului a devenit acasă. Acolo poți fi din nou tu. Doar acolo.

Şoseaua e o lume şerpuitoare printr-o altă lume. Şoseaua are propriul ritm, propria respiraţie, propriile zvâr-coliri. Ţi se lipeşte de parbriz şi se prelinge pe sub roţi, iar în faţă ai doar prezentul şi viitorul care dispar în tre-cut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Înfund pedala frânei la podea, camionul zvâcneşte nervos, iar roţile se blochează fumegând pe asfaltul gri. Volanul mi se înfige dureros undeva sub stern, amintindu-mi că centura nu e pusă acolo doar pentru decor. Sar din cabină şi mă reped în faţa botului cromat. Mogâldeaţa e acolo, pe asfalt, la nici 30 de centimetri de mormanul de oţel, cauciuc şi conducte. Mă priveşte cu un ochi, apoi face o mică săritură arogantă. E şchioapă de un picior, dar, fiind cioară, e arogantă prin natura ei. Mă ghemuiesc lângă ea şi întind mâna s-o mângâi, iar afurisita întinde gâtul şi închide ochii. O mângâi pe capul mic şi rotund. Îi place. Sigur a fugit de la cineva. Sau a fost pierdută. Vreau s-o prind în mâini, dar mă ciupeşte de deget şi sare într-o parte, apoi se apropie din nou, cu gâtul întins pentru mângâiere. Ce ticăloasă! O mângâi din nou, cu speranţa că voi reuşi s-o prind. S-a gândit şi ea la asta. Se repede la piciorul meu şi îmi desface şiretul înainte să-mi dau seama. Îmi ciuguleşte adidaşii. „Ce mă fac cu tine?” o întreb. Mă priveşte cu un ochi şi întinde gâtul. Mda. Privesc în jur încurcat. Am oprit aiurea, în zonă interzisă. Pe sectorul ăsta, patrulele sunt dese, aşa că mă aştept oricând la o amendă.

O maşină trece pe lângă mine atât de aproape, încât cred că mi-a scos că-maşa din pantaloni. Mă uit lung după ea, bombănind lucruri prea puţin elegante, dar cuvintele îmi rămân în gât. Trage pe dreapta, apoi văd luminile de mers înapoi cum se aprind. E un Hyundai Elantra iar culoarea o ştiu atât de bine! Mă ridic, cu un tremur în tot corpul. Portiera se deschide.
Se îndreaptă spre mine. Păşeşte ca o felină, ca şi cum picioarele ei ar călca pe aer. Îi văd ochii pentru prima oară, iar privirea ei mă învăluie, caldă. Citesc în ochii ei lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, dar le recunosc ca şi cum le-aş fi văzut cândva, undeva, la începutul vremurilor. Ne privim unul pe celălalt, iar privirile noastre vorbesc. Ne punem întrebări şi ne răspundem, într-un dialog mut, de o intensitate pe care o simt ca pe un cu-rent prin tot corpul. Mă citesc în ochii ei, din care căldura se revarsă în valuri şi mă văd un alt eu, un eu a cărui existenţă n-aş fi bănuit-o niciodată.

Tonul grav, de final, al unei sirene mă readuce brutal la realitate. Maşina alb cu negru trage pe dreapta în faţa Hyundai-ului de culoarea ceaiului, iar poliţistul de la volan coboară tacticos, săltându-şi nădragii cu un gest elegant. Se apropie, înregistrând vizual ciudata scenă, apoi se opreşte cu ochii pe puiul de cioară care n-a re-nunţat la lupta eroică purtată cu şireturile mele. După ce îmi controlează actele, încerc să-l lămuresc despre ce-i vorba, dar mă priveşte sceptic, iar în ochii lui citesc etilotestul. Ea nu se mişcă, dar îi simt privirile calde aţintite asupra mea şi, cu coada ochiului, o văd cum zâmbește ușor atunci când încerc să-i explic caraliului că am oprit un camion de 30 de tone pentru a nu călca un pui de cioară şchiop. Poliţistul ridică o sprânceană. Nu mă crede. Hm, adevărul e că nici eu nu m-aş crede. Se întoarce spre ea şi-i cere explicaţii. Ea îi spune că m-a văzut ghemuit, a crezut că am păţit ceva şi a oprit să mă ajute. Vocea ei dulce e convingătoare. Poliţistul pufneşte nervos şi, după ce scrie febril în chitanţier, ne înmânează câte o amendă pentru oprire în zonă interzisă, apoi ne ţine un adevărat discurs moralizator, presărat cu ame-ninţări voalate că vom rămâne amândoi fără permis dacă repetăm figura. E sever, exponent al legii şi al corectitudinii şi ne tratează ca pe nişte adolescenţi surprinşi săru-tându-se în parc. Ea mă priveşte cu coada ochiului şi o văd cum se stăpâneşte cu greu să nu izbucnească în râs. Încerc să-mi compun o figură pocăită, dar mi-e greu şi nici nu vreau să-mi închipui cum ar reacţiona omul legii dacă m-ar vedea pufnind în râs. După încă o doză de morală, se îndură de noi şi se îndreaptă spre maşina ale cărei girofaruri clipesc moale. Pleacă ezitant, urmărindu-ne în oglinda retrovizoare. Puiul de cioară se uită la noi, iar noi ne uităm la el. „Ce facem cu tine?” îl întreb din nou. Mai ciuguleşte un pic de şiret, apoi, pesemne plictisit deja, ţopăie de câteva ori şi începe asaltul manşetei blugilor.
Nu-l bag în seamă. Ea e lângă mine. Îi întind mâna şi mă prezint. Mi-o strânge uşor, cu un surâs dulce. Tăcem în tihnă câteva minute. Îi spun că am cafea. Zâmbește şi dă încet din cap. Mă simt ca un puşti şi nu mă pot opri să nu râd de mine însumi. Răscolesc febril cabina în căutarea unei căni pentru ea şi mârâi înciudat când îmi dau seama că nu am decât una. Torn cafeaua fierbinte şi cobor din cabină. Ea mă aşteaptă, cu acelaşi surâs cald, iar în ochi are o sclipire dulce şi jucăuşă. Îi ofer cana, îşi lipeşte buzele de ea, privindu-mă pe sub sprâncene, apoi mi-o dă înapoi. Beau şi eu, din acelaşi loc din care a băut ea şi îi simt gustul, subtil şi ameţitor în acelaşi timp. O privesc intens, aproape sărutând-o cu ochii. E frumoasă. Figura ei e dulce, ochii sunt jucăuşi, nasul puţintel obraznic, iar buzele… Îmi revin dintr-o dată, când îmi dau seama că mă holbez la ea într-un mod de-a dreptul neelegant. Bem cafea, ne atingem mâ-inile accidental când trecem cana de la unul la altul şi aş vrea să rămânem aici pentru tot restul Timpului.

Soarele cade încet spre orizont, poleind lumea într-o lumină roşiatică. Simt că vrea să plece. Aș vrea s-o rețin, dar nu ştiu cum. În mine se dă o luptă teribilă, dar nu fac nici un gest s-o opresc când ea se îndreaptă încet înspre Hyundai-ul de culoarea ceaiului, cu mersul ei de felină. Picioarele ei par a păşi pe aer. Înainte să urce în maşină se întoarce şi-i citesc în privire promisiuni. Apoi pleacă. Privesc în urma ei. Ştiu că ne vom revedea, însă plecarea ei a rupt ceva în mine. Duc cana la gură, dar e goală, aşa că sărut locul atins de buzele ei.

Puiul de cioară mă priveşte cu un ochi. Soarele apune în spatele unui orizont roşu. Am rămas singur. Privesc în jur, descurajat şi tresar la vederea unui petic de hârtie căzut lângă mine. Îl ridic. E amenda ei. Pesemne a pierdut-o. Citesc adresa şi izbucnesc în râs. Destinul a ţinut cu mine de data asta.

Critica naţiunii pure

Dulce et decorum est să te lauzi cu propria tâmpenie, să-i scoţi vinovaţi pe alţii pentru ea şi, mai ales, să arunci anatema tricoloră asupra celor care îndrăznesc să critice nişte oameni şi un popor pentru care a fost, de fapt, inventat superlativul absolut.
Deja văd nişte expresii total derutate în public aşa că n-o mai lungesc, intru direct în subiect.
În anii ’90, când spiritele, în loc să se liniştească după prăbuşirea unui sistem total cretin, se încingeau din ce în ce mai tare, circula prin târg o vorbă de o mare înţelepciune, la fel de profundă ca un disc de patefon pe 45 de turaţii: „n-ai mâncat salam cu soia!” adresată celor care, plecaţi din ţară până atunci, îndrăzniseră să se întoarcă şi, mai ales, culmea tupeului, mai aveau şi obraz să critice şi să le spună românilor ce au de făcut. Astfel, după ani şi ani în care Ceauşescu şi clica lui de derbedei fuseseră înjuraţi şi blestemaţi pentru nenorocitul ăla de salam cu soia pe care românii erau obligaţi să-l consume, aceiaşi români, după 1989, îşi făuriseră un titlu de glorie din faptul că haliseră respectivul salam, fapt care, în mintea aia a lor cretină, le conferea dreptul exclusiv de a-şi da cu părerea asupra problemelor ţării. Cei care se întorseseră acasă din alte ţări aveau cel mult dreptul să tacă pentru că, nu-i aşa, ei nu suferiseră chinurile vieţii într-un sistem complet diliu şi, ca atare, părerea lor era, a priori, nulă şi neavenită. Mai mult, cei reveniţi acasă erau priviţi cu un soi de invidie dispreţuitoare de către foştii mâncători de salam cu soia şi, dacă mai erau şi persoane cu un nume ce rezona prin cercurile occidentale, erau suspectaţi implicit de aproape înaltă trădare.
Fracturarea socialului românesc nu e nici pe departe ceva nou. Românii au nevoie, genetic, de duşmani. După 1945, duşmanul comun era reprezentat de regimul comunist şi de exponenţii acestuia. După 1989 însă, duşmanul comun dispăruse, derbedeii lui Ceauşescu se reprofilaseră în democraţi, naţionali, ţărănişti sau liberali, iar socialul românesc s-a văzut pus în faţa unor alegeri deosebit de dificile: fie îşi asumă o identitate unitară, având în minte doar binele comun prin însumarea binelui indivizilor fie se disociază în n-şpe conglomerate care, fiecare, lucrează pentru binele propriu. Evident, au ales a doua variantă, binele comun s-a dus pe pustii şi, păstrând sechelele îndoctrinării comunistoide, românii s-au convins pe ei înşişi că nu sunt nimic altceva decât întruparea perfecţiunii Urbi et Orbi, iar ceilalţi (întotdeauna există ceilalţi) sunt doar nişte răi şi nişte invidioşi care conspiră în permanenţă pentru a distruge acest popor de oameni atât de (cei mai) buni, inteligenţi, ospitalieri, frumoşi şi ce mai vreţi voi.
Culmea e alta, a propos de salamul cu soia. După ani de zile în care a reprezentat unul din exponenţii unui regim nenorocit, folosit ca etalon al suferinţei şi al dreptului de a deschide gura, salamul cu soia, chifteluţele de soia, laptele de soia au devenit produse consumate la greu, mai scumpe decât cele făcute din materii prime normale, ca să zic aşa. Ce să mai înţelegi de-aici?

Ca român trăitor în România, nu-i bai dacă te umfli şi zbieri în gura mare că trăieşti într-o ţară de rahat, cu oameni de rahat şi sunt destui care susţin asta şi când ajung pe alte meleaguri, dar nu li se pare deloc anapoda să-şi denigreze ţara şi, în ultimă instanţă, pe ei înşişi.
Atunci însă când un român venit din altă ţară îndrăzneşte să vadă găurile din sistem şi să le şi semnaleze, automat se găseşte o gaşcă de patrioţi care să-i dea cu tricolorul în cap şi să încerce să-i închidă gura, pe principiul „tu n-ai dreptul să vorbeşti, mă, du-te la tine acolo dacă e mai bine!” ceea ce reprezintă o parafrază la „să taci, că tu n-ai mâncat salam cu soia!”
În loc să înveţe de la alţii, în loc să facă nişte comparaţii pentru a vedea de ce unele lucruri funcţionează bine la alţii iar în România funcţionează prost, patrioţii ăştia de doi bani duzina preferă să facă spume şi clăbuci la criticile deseori îndreptăţite, să hăulească imnul naţional şi să azvârle din copite în dreapta şi în stânga, susţinând sus şi tare că totul e perfect aici, că avem doar oameni de să-i pui pe rană, nu alta, iar cei ce susţin contrariul nu sunt altceva decât nişte răuvoitori care ţin cu tot dinadinsul să facă pe interesanţii, în condiţiile în care au avut îndrăzneala să locuiască în alte ţări!
Scârboasă atitudine, care ne face atât de mult rău, cum nici nu ne putem imagina!

Un fel de test-flight: Cessna 162 SkyCatcher

opening_photo.fw

Când se referă la avioane uşoare (LSA), pasionaţii de aviaţie au în vedere, în primul rând, Cessna. Un adevărat reper pe plan mondial, Cessna domină la ora actuală piaţa prin multitudinea de modele dedicate atât celor care doresc să deţină propriul avion de agrement cât şi oamenilor de afaceri pentru care un business-jet reprezintă o modalitate curentă pentru deplasare.
Vă voi prezenta unul din modelele care a făcut istorie şi care, cu toate că nu se mai află în producţie din 2014, continuă să zboare atât ca avion de agrement cât şi ca platformă pentru instruirea elevilor-piloţi şi anume Cessna 162 SkyCatcher.

Continue reading