Scurt, că mi-e foame

Ce faci când ți-e foame rău, nu ai mare lucru prin frigider și te-ai cam săturat de omletă cu brânză și cu ceapă? Păi, mergi la magazin și cumperi cele mai frumoase și mai suculente două cefe de porc care au existat vreodată, de când Omul a aflat că porcu’ e comestibil.
Ajungi acasă, te speli bine pe mânuțe, apoi scoți fleicile și le așterni cu grijă pe fund. Pe fundul de lemn, no. Cu o mișcare elegantă din încheietură, le presari cu condimente, respectiv sare, piper și o boare de verdețuri de Provence apoi le masezi sensibil, lălăind printre dinți Balada Braconierului.

Încerci temperatura uleiului din tigaia de pe foc și înalți un refren spre tavan când constați că ai băgat degetul în ulei încins.
Deschizi o bere.
Dai focul mic, așezi cele două minunății în tigaie și pui capacul, cu grijă, să rămână puțin loc pentru abur, ca să nu se moaie carnea.
Între timp iei două roșii măricele, le speli și le tai felii, pe care le așezi într-un castron din inox. Transformi două cepe mijlocii în feliuțe transparente și le găsești loc în castron, lângă roșii. Treci rapid cu uleiul pe deasupra, atâta cât să curgă câteva picături apoi lași să cadă o lacrimă de oțet.
Întorci carnea ce sfârâie muzical, după o partitură care face câinii vecinilor să saliveze în cor și mai iei o gură de bere.
Cu o lingură din lemn amesteci energic roșiile cu ceapa, mormăind un cântec de seceriș din Bielorusia. Galopezi înapoi la magazin când realizezi că ai uitat să iei pâine.
Ridici capacul de pe tigaie și scoți într-o farfurie cele două fleici rumenite, pe care uleiul sfârâie vesel și, până se răcesc umpic, iți faci de lucru prin salata de roșii cu niște usturoi și verdețuri de Provence.
Cu un cuțit bine ascuțit, tai bucățele una din fleici, pe care presari un abur de condimente apoi faci o singură poză, că prea e foamea mare.

fleici

Advertisements

Țara arde și baba se piaptănă…

0

… ar zice unii vis-a-vis de faptul că, în loc să ne luăm la poceală cu jandarmii în Victoriei și să tragem pe nas 2-chlorobenzalmalononitril (numit și o-chlorobenziliden malononitril) adică gaz lacrimogen, ne-am aciuit la berăria H, unde singurele victime au fost halbele de bere, cu ocazia zilei de naștere a unui coleg de nota zece, Jorrit „Don’t Touchy the Dutchy”, la mulți ani!! și happy birthday!! so to speak.
Îmi place la H, în special pentru terasa uriașă și pentru faptul că e în Herăstrău, la doi pași de mine, adică pot ajunge acasă chiar și cu daună totală, ca să zic așa. Exagerez, desigur, de amorul artei.
Așa că, numa’ bine, pe când legiunile se pregăteau febril de luptă, care cu pietroaie, bețe de steag, soacre sau ce mai aveau pe-acasă, care cu bastoane și gaze de-alea, noi deja eram în formă maximă. Pe la unu jumate am terminat și ne-am îndreptat mai mult sau mai puțin rectiliniu spre cășile noastre.
Și a fost foarte bine. Happy Birthday, Jorrit!

 

 

„Quake Arena” Victoriei, în HD

riots
Știți câte partide s-au perindat pe la putere din 1990 încoace? Toate alea mari.
Știți câte programe de guvernare s-au încercat din 1990 încoace? Cam tot atâtea câte partide s-au perindat pe la guvernare.
Și acum, știți câți miniștri ai educației a avut România din 1990 încoace? Douăzeci și patru. 24. Douăzeci și patru de miniștri ai educației în douăzeci și opt de ani. Unu virgulă șaișpe miniștri pe an.
De ce am început așa? Pentru că singura concluzie de bun-simț care se poate trage de aici e că nici unul din partidele care veneau cu propriul program de guvernare, dezavuând aprioric ceea ce făcuseră predecesorii, nu a fost în stare să țină sistemul cât de cât stabil. De ce? Simplu: ori toți cei care se vor cu disperare la putere sunt din cale-afară de tâmpiți, semidocți și lipsiți de cea mai elementară logică, ori sunt niște găinari puși pe furat, fără excepție. Sau ambele.

Continue reading

Pași

„Pași” în viziunea cititorilor: Mona.

O carte nescrisă

Am intrat în lumea Pașilor cu multă curiozitate și nerăbdare. Aveam o idee despre drumul pe care îl voi parcurge, cel puțin așa credeam. Dar, pagină cu pagină, pas cu pas am realizat că o carte se trăiește atunci când o citești întreagă. Nici un fragment nu îți poate reda cu adevărat atmosfera reală.

Em Sava și Axel ne oferă o poveste de dragoste. O poveste de viață. Un drum al autocunoașterii și al curajului, conturat de o iubire neașteptată și surprinzătoare.

Pași… a fost descrisă în nenumărate rânduri, ca o carte scrisă la patru mâini. Doi autori, două stiluri diferite, construind împreună și separat cele două personaje: Nicole și Alex. Vreau să vă povestesc ceva, pentru a mă face mai bine înțeleasă. Pe vremea când studiam pianul, îmi doream nespus să ajung să cânt împreună cu profesoara mea. Era un adevărat privilegiu să fii tu, cel ales pentru a…

View original post 312 more words

„When Worlds Collide”, 1951

Mi-am adus aminte azi când veneam, agale, de la serviciu, de un film pe care l-am văzut de multe, multe ori și, cu toate astea, de fiecare dată când îl revăd, parcă e prima oară. Superproducția în cauză se numește „When worlds collide”, a fost făcut în 1951 și reprezintă faza post-incipientă a SF-ului american.
Îmi plac filmele vechi. Îmi place atmosfera aia încântător de naiv reprezentată, îmi plac nuanțele de gri, sunetul non-digitalizat și îmi place ideea unei role cu bandă de celuloid pe care fiecare frame înseamnă ceva. Filmele vechi au volum, au o anumită adâncime pe care nu o regăsești în filmul modern, compus din biți și cod binar. Când am văzut prima dată „Metropolis” al lui Fritz Lang, turnat în 1927, am rămas cu gura căscată. Din punctul meu de vedere, e o capodoperă. Dar no, e părerea mea.

Continue reading

A șaptea artă, ciufulită

Iar sunt în pană de idei memorabile pe care să le înșir pentru posteritate. Mă gândeam să scriu despre, vorba unui cititor, fenomenul ascuțirii unui creion, da’ mi-e că mă lungesc până mâine și no, mai și dormim, unii dintre noi (voi?). Ce să scriu, ce să scriu… vorbeam acum două zile, cred, cu niște colegi despre filme și, din una în alta, discuția a ajuns pe la rețeta universală după care se scriu scenariile în general și anumite scene în particular. Acuma, toată lumea înțelege că un film e, vorba aia, un film, dar aproape că nu există scenariu care să nu includă cel puțin o scenă absolut cretină, care dă peste cap metabolismul spectatorului.

Continue reading