29

Fii atentă
Și observă în detaliu
Ce-am să-ți demonstrez.

Matematic vorbind,
Dacă-mi măsori inima,
Calculându-i perimetrul
Și observând apoi
Distribuția ei simetrică
În jurul axei mele,
Asta înseamnă un singur lucru.

Fizic vorbind,
Dacă măsori
Curenții dintre noi,
Vei constata o componentă
Rectilinie,
Orizontală,
O constantă,
Cu alte cuvinte.

Pune acum
Graficele de mai sus
Unul peste altul
Și vei vedea
Aceeași componentă,
Constantă,
Rectilinie,
La ambele.

Asta înseamnă că,
Matematic vorbind,
Fizic vorbind,
Cosmic vorbind,
Te iubesc.

29

Uită grijile
și limpezește-ți inima,
ca fața unei oglinzi
care nu conține imagini.

Singura oglindă clară
Ești tu însăți.
Privește-te și vezi frumosul,
pe care oglinda-l reflectă.

Dacă metalul poate fi lustruit
ca să devină oglindă,
Imaginează-ți cum ar fi o inimă
care să reflecte la fel?

Așa că-mi voi lustrui inima
Ca să te poți privi în ea,
Punct.

29

Nu e ușor să faci un cadou potrivit atunci când destinatarul este ea însăși un cadou. Cumva astea două se contrazic. Sau nu? „Asta e o dilemă din care nu puteți ieși!”
Ba da, cu câteva cuvinte potrivite, ca să citez un clasic, și sper să le și nimeresc pe-alea potrivite.


Dacă ar fi să te compar cu ceva, te-aș compara cu… cu… de fapt am vorbit aiurea, pentru că nu încape comparație. Cu o floare? Banal. Cu ploaia? Mda, oarecum creativ, dar nu întotdeauna potrivit. Cu iarba? Da, doar până la un punct. Cu o stea? Hmm… frumos, da’ dacă te-apropii de ea, o-ncurci, așa că nu e cazul.
Până la urmă, cu ce să compari incomparabilul, decât cu el însuși, ceea ce ne duce într-un soi de flotare logică, un paradox circular din care chiar că nu se mai poate ieși. Da’ cine vrea să iasă?
Așa că, bine-am venit în paradoxul etern, circular, care la fiecare colț (da, da, știu, însă de ce un paradox, fie el și circular, nu poate avea colțuri?) care la fiecare colț, spuneam, are rezervată o surpriză. Ceva frumos, ceva cald, ceva dulce, ceva care strălucește, ceva cu petale, adică ceva care face lucrurile frumoase.
Și fiind un paradox, fiind circular, e și infinit în toate planurile geometrice și existențiale.


Și e frumos.
La mulți ani.

Blinking 29

Chiar nu mă interesează. Nu e problema mea. Dacă s-a hotărât, atunci să-i fie de bine, asta n-o să mă împiedice să-mi fac treaba. Obstacolele sunt făcute pentru a fi doborâte. S-a trezit ea, așa, să aibă 28 de zile anul ăsta, în ideea că poate… ce? Io-te că nu ține figura. Pentru că undeva, în intervalul dintre 28 februarie, ora 23:59:59 și 1 martie, ora 00:00:01, există douăzecișinouăle nostru, pe care nu-l poate lua nici măcar Noua Ordine Cosmică. Nu e vizibil decât pentru noi și durează de-aici până la . O veșnicie comprimată într-o fracțiune de fracțiune de secundă, un clipit al Universului care ne face cu ochiul și ne-arată drumul. De parcă nu l-am ști, dar e plăcut să ai Universul de partea ta. Și mergem înainte, mână-n mână, mai dăm un șut la vreo comeată care ne stă-n drum, mai dăm la o parte vreo steluță indiscretă care se zgâiește prin gaura cheii, mai ștergem o trâmbă de praf cosmic sau strănutăm de două ori și pleacă ea singură… de-astea.
Nimeni, nimic nu are cum să se amestece în treaba noastră.
Pentru că 29 e al nostru.
Punct.

P.S.: 1 Martie cu

Azi

Într-o zi, Soarele a răsărit și n-a mai apus. Luna i-a tras un cot:
– Vezi că mă încurci, caută-ți de drum.
Soarele s-a uitat la ea și a prins-o de o rază:
– Hai aici, lângă mine, uite-te puțin în jos.
S-a uitat Luna. La noi s-a uitat. Apoi l-a privit pe Soare:
– Va să zică, de-asta pierzi vremea pe-aici de atâta timp.
– Și nu merită? a întrebat Soarele. Uite-te la ei.
– Care ei? Că văd doar unul. Mi-a slăbit vederea sau ce?
Luna și-a pus ochelarii și a privit atentă, apoi a dat din cap:
– E unul acolo.
Soarele a zâmbit superior:
– Unul, da.
Luna l-a privit curioasă. „O ști el ceva…” dar a tăcut.
– Auzi, a întrebat într-un târziu, tu mai apui, mă?
– Nu, a șoptit Soarele. Ocolește-mă dacă vrei, că ai loc.
Luna a pufnit, nehotărâtă.
– Figură ești. Hai că mai stau cu tine.
L-a cuprins cu o rază și s-a lipit de el. De-atunci, amândoi stau unul lângă altul și privesc.
La noi.

29 + 29 + 29 +…

29 plus 29 plus 29 plus 29 … plus 29 egal aproape… un milion.
O matematică ciudată, desprinsă parcă dintr-un spațiu non-euclidian, unde regulile obișnuite dispar, înlocuite fiind cu regulile noastre.
Unu plus unu fac unu, scările urcă în jos iar dreapta o ia la stânga.
De ce? Pentru că putem, pentru că vrem și pentru că existența oricărui lucru, până la nivel de particulă, e condiționată de voința noastră.
Principiul nedeterminării al lui Heisenberg funcționează după propriile noastre criterii de probabilitate iar pisica lui Schrödinger e bine-mersi, bate în geam dimineața și mănâncă unt din ceașcă.
Dualitatea undă-particulă e singura certitudine în spațiul nostru și dualitatea întregului omogen (ce paradox!) e cea care alimentează ceea ce suntem.
De ce? Pentru că vrem.

Încă 29 de milioane

Infinit cu albastru, infinit cu mâini calde, infinit care încătușează cu mătasea privirilor și susurul vocii.
De douăzeci și nouă de milioane de ani se construiește o lume infinită, ce încape în căușul palmei sau într-un cuvânt ori într-o privire care pune pe fugă zăpada și frigul.
Nimeni nu trece de porțile albastre, încuiate cu trandafiri galbeni.
Înăuntru, totul mângâie. Cu o rotire a brațului netezești colțurile, cu o privire aduci vara.
O pisică păpătoare de unt privește pe geam și știe că acolo îi e locul. Simte, cu mintea ei de pisică, toată căldura și frumosul și bimele. Se simte acasă iar mâna care o mângâie e briza caldă ce înconjoară lumea albastră, infinită, care încape în căușul palmei, într-o privire sau într-un cuvânt.
De douăzeci și nouă de milioane de ani e acolo. Și va mai fi încă pe-atât.