Te văd

Te văd cum apari din soare, cu zâmbetul tău dulce, radiind bine şi linişte.
Te văd vorbind, te văd zâmbind, te văd râzând iar fericirea se răspândeşte în jurul tău.
Te văd păşind uşor pe poante, graţioasă şi frumoasă, cu o sclipire de stea în ochi.
Te văd scriind, atentă şi concentrată dar cu joacă în priviri, femeie -copil pusă mereu pe şotii.
Te văd cum bei cafeaua din cana preferată iar gustul ei se schimbă odată cu atingerea buzelor tale.
Te văd păşind prin Oraş cu paşii tăi roşii iar Oraşul îşi deschide braţele pentru a te primi acasă.
Te văd vioară, atât de feminină şi de plină de armonie.
Te văd poezie, te văd cuvinte, te văd poveste.
Te văd pe tine şi mă văd pe mine.

Ars longa… bine, bine da’ până unde??

Azi am avut ideea să văd ce-i cu pista de biciclete de pe Calea Victoriei, pentru că n-am mers niciodată pe-acolo. Prefer bulevardul, că merg mai repede, mai ales dacă vreau s-o iau spre Ploieşti. Eram însă curios cum se merge pe pista aia aşa că, ieşit fiind dinspre cheiul gârlei, am urcat pe lângă ţoaclă pe Victoriei că era plin de turişti blonzii cu pielea nesănătos de albă, care vorbeau într-o limbă scrâşnit-horcăită, de unde am dedus că era flamandă.
Ajuns în faţa Muzeului Naţional de Istorie, era să scap bicicleta şi pe mine însumi din picioare la vederea unei arătări proţăpită pe treptele stabilimentului. După prima secundă de năuceală, am lăsat ţoacla pe cric şi m-am apucat să dau ocol nenorocirii, încercând să aflu ce mama dracului ar putea să simbolizeze, în afară de un domn în pu… dezbrăcat, cu apucături clar zoofile orientate spre animale scăpate prea târziu din supradoza de radiaţii de la Cernobâl. Imaginea o aveţi mai jos. N-am avut curaj să fac mai multe poze pentru că una e să fii suspectat de pornography addiction şi alta de comportament deviant. În public.

15899

Aşadar, ce vedem noi aici, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor?
Ca plan general, se pare că e vorba de Marcus Ulpius Nerva Traianus, adică Traian, împăratul roman cu care ne place să ne lăudăm că a supus Dacia – de ce ne place, nu ştiu, probabil că avem oarece complexe de slugi – ce ţine în… ce ţine pe… na, că nu reuşesc să-mi dau seama dacă ţine în sau pe, un animal cu ţâţe din specia Canis. C-o fi câne, c-o fi lup, doar Zamolxe ştie. Oricum, ceea ce şochează la prima vedere e un fel de… apendice, râmă uriaşă, vierme de gălbează sau ceva înrudit care iese din gâtul animalului în speţă, apendice cu care Imperator pare destul de împăcat, ceea ce demonstrează că aşa arătau animalele pe vremea aia. Cred.
Împăratul e gol. Nu, nu e o referire la basmul lui Andersen, cel cu hainele noi ale împăratului ci vorbesc de situaţia de facto: Majestatea Sa de pe scările Muzeului ne arată puţa pe bune şi pare că n-are nici o problemă cu asta. Mădularul imperial mi-a adus aminte, in extenso probabil, de o statuie a lui Eminescu plantată, cred, pe la Ateneu, care îl înfăţişa pe poet suferind clar de anorexie, mai deprimat decât Iov pe grămada lui de gunoi şi cu o zdreanţă în jurul şoldurilor. Pasămite, măciuca lu’ Eminescu nu trebuie arătată publicului dar cea a lui Traian, da. Acuma, dacă stăm să ne gândim că, de fapt, romanii ne-au futut din cam toate poziţiile, e şi firesc. Trăiască puţa imperială sau, cum ar veni, Ave Mentula Imperatoria! În fine…Aşadar, Imperator ţine în… ţine pe… hai s-o luăm altfel. Deşi nu sunt inginer la bază ci fizician… A propos, mi-am adus aminte de un banc: care sunt asemănările dintre un inginer şi un câine lup? Amândoi au privire inteligentă şi nici unul nu ştie să se exprime… şi o să-mi iau ceva înjurături aici, da’ cum să ratez eu ocazia… Ziceam că, deşi nu sunt inginer, îmi atrag atenţia micile detalii care concură la eşecul unui proiect aşa că m-am tot chiorât pe sub ţâţele animalei cu vierme-n gât pentru a vedea cum dracu’ stă ea lipită de Majestatea Sa, întrucât mâinile imperiale sunt poziţionate complet aiurea pentru a putea susţine patrupedul. Iniţial, m-am gândit că Ulpius o ţine pe… da’ nu, că Mentula e culcată, ca să zic aşa, în repaus, în stare flască sau cum vreţi să-i ziceţi. Am constatat, în cele din urmă, că animalul e lipit de abdomenul imperial, ca un fel de “conjoined fetus”, o scăpare majoră a sculptorului operei respective. Probabil că idiotu’ a vrut, iniţial, să-l facă doar pe Traian şi după aia s-a gândit că, dacă mai pune ceva acolo, ia bani mai mulţi aşa că, la naiba cu logica.

Tot privind la oroarea cu puţă de pe trepte, după ce i-am dat câteva ocoluri atât de insistente încât până şi olandezii ăia începuseră să mă privească suspicios – şi ăsta nu-i puţin lucru! – am constatat că Imperator are un facies care mie, unul, îmi inspiră o mahmureală crâncenă după o noapte de orgii cu hidromel, bere şi ce se mai bea prin Roma pe vremea aia. Altfel, Marcus Ulpius se prezintă ca un bărbat normal, necircumcis iar dacă n-ar avea pe burtă animalul cu vierme-n gât şi ţâţe, ar putea chiar semnifica ceva de genul “Înainte de preludiu” sau mai ştiu eu ce. Arătarea aia însă, patrupedul ăla strică tot ansamblul. Aşadar, ce-i cu viermele, râma sau ce-o fi aia? Ideea mi-a venit subit, dovada faptului că nu sunt chiar atât de străin de conceptul de Artă: râma e nimic altceva decât coada steagului dacic, mă, ăla cu cap de lup aşadar animalul e o lupoaică ce a fătat de curând – are ţâţe, da? Lupoaică, lupoaică… o avea vreo legătură cu aia de la care-au supt Romulus şi Remus? Da’ de ce-o ţine Traian? Ăsta a trăit prin anul 98 iar gemenii fondatori ai Romei undeva pe la 750 i.Hr. cum se spune… înseamnă că lupoaica aia e cam vârstnică, deh… Înrudirea dintre Lupa Capitolina şi steagul dacic e atât de forţată că sare în ochi ca un popă într-un bordel, ce naiba…
Trecând la alt aspect, Mentula Imperatoria arată cumva normal iar dimensiunea în stare de repaus ne indică o temperatură ambiantă de vreo 20-25 de grade Celsius precum şi o oarecare necesitate de micţiune aşa că Ulpius ar face bine să arunce naibii javra aia şi să se grăbească spre o vespasiană, da’ repejor.
N-am făcut poze şi din profil că mi-era cam ruşine dar o să mă credeţi pe cuvânt atunci când vă voi spune că fesele imperiale (Culus Imperator care va să zică) sunt cam lăsate, ceea ce ne indică faptul că Traian nu făcea, nici pe departe, exces de mers pe bicicletă astfel că muşchii fesieri nu au căpătat acea fermitate care atrage priviri pofticioase prin urbea Amsterdamului.

Pe de altă parte, e clar că nu înţeleg eu arta şi asta o recunosc.
Pictorii care aruncă furibund culori pe pânză, cu mişcări de posedaţi apoi te privesc cu nişte ochi injectaţi şi mârâie “Aşa îl văd EU!” sau sculptorii care creează tot felul de monstruozităţi demne de un Goya sau Géricault nu-mi inspiră decât imagini din tratamentele psihiatriei incipiente, cu şocuri electrice, lobotomii prin ochi şi injecţii în cap.
Neînţelegând, aşadar, arta, îmi voi permite să-i transmit autorului ororii respective, din inimă, următorul mesaj desprins din Catullus 16, după cum urmează: “Pedicabo ego vos et irrumabo”, idiotule!

Europa fără puţă

… şi-a fost atentatul cu numărul… cine-l mai ştie, la Londra.
În ultimii ani, Marea Britanie pare a fi devenit una din destinaţiile preferate ale băieţilor cu bombe la curea şi pitici pe creier, în pofida faptului că pe Coasta de Azur, unde au încercat o dată, e mai frumos da’ acuma, na, de gustibus

Se pare că Anglia are ea ceva special de-i momeşte pe indivizii ăştia. În mass-media, ceea ce s-a întâmplat deja de prea multe ori acolo este numit “atentate teroriste” dar cred că termenul e mult depăşit. Un atentat terorist are, îndeobşte, la bază, o cauză politică iar scopul său este de a forţa desfăşurarea de negocieri sau discuţii, fie ele şi cu pistolul pe masă. Faptul că în prezent pare că ţinta predilectă a indivizilor ăstora e constituită din  adolescenţi aflaţi la diferite manifestări unde se-adună multă lume, modul absolut dement în care se ucide, cu bombe cu cuie, cuţite, maşini, macete arată că lucrurile au scăpat bine de tot de sub control într-o ţară care se crede cea mai cea şi care nu ratează nici o ocazie de a le arăta curul celorlalţi.

Anglia e ţara în care supravegherea video a cetăţenilor a luat o amploare năucitoare, orice gherţoi având şansa de a deveni peste noapte vedetă după standardele româneşti dacă doar se strâmbă într-o direcţie oarecare, sigur fiind de faptul că e filmat din cel puţin trei unghiuri diferite. Tot în Anglia, supravegherea traficului de Internet a ajuns la un nivel care l-ar face pe Orwell să se aşeze pe jos şi să se dea cu capul de pământ, pentru nici măcar imaginaţia lui bolnavă n-a ajuns până la gradul ăla de demenţă. Securitatea pe aeroporturi – cel puţin pe Heathrow – e ceva de-ţi stă mintea în loc, fiecare pasager beneficiind, pe lângă toate controalele posibile, şi de o radiografie completă dintr-o parte în cealaltă şi n-ar fi rău să fie acolo şi un medic care să pună şi diagnostice pe loc, contra cost, evident.
Una peste alta, Anglia e o ţară în care nu intră chiar orice nenorocit cu mintea zburată la alea şapte’j’două de virgine. Sau nu?

Anglia nu e singura ţară europeană în care comunitatea musulmană e numeroasă şi influentă, însă e oarecum atipică din punctul ăsta de vedere. E greu să găseşti pe continent o altă ţară cu zone întregi autoproclamate ca fiind sub influenţa Sharia, păzite de tot felul de puşti rataţi şi fanatici religioşi care sar pe tine dacă te văd cu o bere în mână sau cu fustă deasupra genunchilor. E greu să găseşti o altă ţară în care cetăţenii furioşi au început să formeze grupuri şi grupuleţe de ofensivă aproape pe faţă împotriva concetăţenilor lor de origine musulmană. Chiar dacă mass-media nu o spune, există acolo tensiuni interconfesionale care depăşesc normalitatea polemicii şi a controverselor de cafenea – s-a ajuns, în unele zone ale Angliei, la ostilitate aproape deschisă. Desigur, toate astea nu sunt de azi sau de ieri. Oarecum compensatoriu pentru nenorocirile pe care le-a produs în perioada colonială, Anglia a acordat şi acordă şi în ziua de azi avantaje de neînchipuit cetăţenilor pakistanezi şi indieni din care o covârşitoare parte sunt de religie musulmană. Acuma, e clar că, chiar dacă se roagă lui Allah, nu înseamnă că toţi ăştia sunt potenţial periculoşi dar induc o stare de frustrare celorlalţi prin faptul că, discriminarea inversă funcţionând la foc continuu, sunt avantajaţi pe faţă la, de pildă, obţinerea unui loc de muncă – şi asta contează în toată nebuneala de-acolo. Asasinatele comise de nenorociţii ăia nu fac decât să toarne gaz peste un foc ce ardea, oricum, mocnit, de ani buni iar dacă britanicii n-au prea sărit de cur în sus până acum, asta se datorează, pe de-o parte, unui anumit grad de înţepeneală mentală tipică societăţilor dezvoltate precum şi convingerii lor că Statul îi păzeşte de tot ce-i rău, ca să parafrazez.

Revenind acuma la ceea ce se întâmplă în Anglia, unde atentatele – sau mai curând asasinatele în masă – continuă, vioaie, chiar şi după mobilizarea plenară a forţelor de ordine precum şi a vestitului Comitet Cobra, legendar prin – ahem!! – eficienţa sa, ar fi de remarcat două situaţii de natură să-l pună pe gânduri chiar şi pe un poliţist de ţară care-şi face semn pe frunte pentru a-şi aminti în ce parte se poartă cozorocul de la caschetă: în cazul penultimului atentat (o să le numesc astfel), cel de la concertul Arianei Grande, bubuiala n-a avut loc în public întrucât oamenii erau controlaţi la sânge de forţele de ordine ci a avut loc la ieşire, acolo unde nimeni, repet, nimeni nu s-a gândit că mulţimea care se revărsa pe stradă ar fi putut fi o ţintă ideală pentru un eventual asasin. Cea de-a doua situaţie, legată de ultimul atentat, e de-a dreptul hilară: asasinii şi-au făcut treaba aproape nestânjeniţi, pe stradă, cu maşina şi cuţitele, generând o panică teribilă în rândul cetăţenilor care, desigur, au urmat întocmai indicaţiile poliţiei şi au fugit ca potârnichile care-ncotro – cu excepţia, dacă e să dăm crezare unui ziar din România, unui băiat de pe la noi care l-a pocnit pe unul din asasini peste ochi cu o navetă. Nu spaţială ci, evident, de sticle. Nu ştiu dacă e adevărat; minte presa, mint şi eu. Dar dacă faza e reală, cinste lui, cinste lui, cinste lui românului, probabil din Vaslui, că na, dacă a folosit ca armă o navetă… LATER EDIT: românul era din Iaşi, de fapt, aşa cum bine a subliniat, ulterior publicării textului, un cititor (mulțumesc!) al cărui comentariu îl puteți citi mai jos.

Ajung astfel, după o introducere, vai, mult prea lungă dar, deh, obiceiurile vechi mor greu iar calul bătrân (eu, adică) nu-l mai înveţi în buiestru, la ceea ce voiam să spun de fapt.

O să mai fac totuşi o paranteză cu câteva cuvinte adresate băieţilor din serviciile secrete care, probabil, alertaţi de termeni precum musulmani, atentate, bombe etc. au început să privească mai atenţi pe monitor. Vreau să vă fie clar un lucru, oameni buni: nu fac propagandă pentru nimic altceva în afară de bun-simţ şi decenţă. Prozelitismul, fie el de orice natură, mă dezgustă profund iar controversele religioase transpuse politic nu mă interesează. Un musulman extremist mă scârbeşte la fel de mult ca un creştin extremist sau ca un hindus extremist – am rupt-o, cu ani în urmă, cu o tipă la care ţineam enorm din cauza religiei prost înţelese dar şi mai prost aplicate. Nu dau doi bani pe diferenţele de dogmă, nu mă interesează religia instituţionalizată, indiferent de natura ei. Nu am o problemă că unul se roagă la Dumnezeu, altul la Allah iar altul la Shiva, Iehova sau Quetzalcoatl, atâta vreme cât sunt oameni de treabă, cu care poţi schimba o vorbă în mod raţional. Da? Bun. Am închis paranteza.

Unde voiam să ajung, de fapt: la reacţiile guvernelor europene faţă de nebunia care a luat o amploare deja nepermis de mare. Premierul britanic, Theresa May, a rostit un scurt discurs public după atentatul de la London Bridge în care a subliniat faptul că Anglia va lupta împotriva unei religii care îndeamnă la ură, referindu-se, evident, la musulmani. Să spui asemenea enormităţi din poziţia de prim-ministru al unei ţări înseamnă că ori eşti complet cretin şi rupt de realitate sau, mult mai grav, că expui public poziţia statului respectiv, în cazul ăsta de respingere a priori a tot ceea ce înseamnă musulman. Din două una. Ambele sunt grave dar a doua e catastrofică prin consecinţele posibile. Din momentul în care tu, prim-ministru, înfierezi în public o întreagă comunitate religioasă din cauza unor dezaxaţi nu faci altceva decât să exacerbezi, cu inconştienţă, toate tensiunile interconfesionale care n-au răbufnit încă şi să dai liber la alte numeroase asasinate în masă, având ca victime cetăţenii ţării pe care o conduci. Am mai ascultat-o pe Theresa May în diverse ocazii şi pot să spun cu certitudine că doar la noi am văzut idioţi mai mari ca ea. Femeia asta e ori proastă ori inconştientă iar modul jalnic în care încearcă să o imite pe Margaret Thatcher e cel mult rizibil.
Pe de altă parte, doamna May ar trebui să facă o scurtă vizită prin Afganistan sau Irak şi să privească fix în ochii copiilor rămaşi orfani sau în cei ai familiilor rămase pe drumuri sau în cei ai părinţilor cărora le-au fost ucişi copiii şi să încerce să le explice, cum ştie ea, în cuvinte simple, că sacrificiul lor a fost necesar pentru construirea unei lumi mai bune, cu petrol ieftin şi dominaţie globală împărţită echitabil între marile puteri. Abia după aia să îndrăznească să înfiereze public o întreagă comunitate religioasă dar să fie pregătită şi pentru ceea ce va urma, adică un val de noi asasinate înfăptuite de nişte tâmpiţi la fel de mari ca ea. Kismet!

Guvernele europene au condamnat în cuvinte ferme asasinatele din Anglia, ceea ce, nu-i aşa, dă un semnal clar că aşa nu se mai poate, dom’le! Singura mică problemă e că se poate, în continuare, de nenumăraţi ani iar declaraţiile de tip Merkel (“Germania e ferm alături de Marea Britanie!”) sau Hollande (“Franţa sprijină ferm Marea Britanie în lupta anti-teroristă!”) seamănă cu avertismentele ultimative şi serioase adresate de China comunistă Americii prin anii ’48, a căror singură problemă – mă repet, ştiu – era că ajunseseră undeva la “al 132-lea ultim avertisment adresat Americii imperialiste”. Patetic. Atitudinea guvernelor europene vis-a-vis de asasinarea propriilor cetăţeni de nişte demenţi cu creierul spălat e în cel mai bun caz jalnică şi în cel mai rău caz de neglijenţă criminală şi trădare pentru că altfel nu pot să-mi închipui cum de aproape 50 de ani Europa a fost capabilă să controleze accesul dincolo de graniţele sale iar de 20 de ani încoace, aşa ceva nu mai e posibil. Argumente gen “libera circulaţie” sau “Schengen” sunt penibile… ceea ce mă duce cu gândul la o acţiune deliberată pentru a… pentru a ce? Pentru a-şi ţine propriii cetăţeni sub teroare? Pentru a le ocupa mintea cu frica de atentate? Pentru a le inocula, subtil şi pervers, ideea că doar Statul e cel în măsură să-i apere? Undeva aici e ceva tare putred, puteţi spune orice…

Ce mi-a plăcut maxim a fost reacţia lui Putin, cu ceva timp în urmă. Vladimir Putin, cu ochelarii lui de soare pe care, recunosc, i-am căutat cu limba scoasă pe net pentru că îmi plac maxim şi am închis brusc pagina când am văzut cât costă, Vladimir Putin, ziceam, a ieşit public la vremea respectivă şi a spus tare şi răspicat ceva de genul “dacă un singur atentat are loc pe teritoriul nostru, voi elimina toţi musulmanii de pe teritoriul Rusiei”. Am citat din memorie dar a spus ceva de genul ăsta. Şi n-a glumit. Din câte ştiu eu, nu au fost atentate pe teritoriul Rusiei, pentru că e clar pentru orice bou că Putin are cojones şi nu prea glumeşte cu chestiile astea. Pe de altă parte, Europa Occidentală, cu pretenţiile ei de domnişoară bătrână şi sclifosită, s-a aşezat singură capră, adică pe un drum presărat de tensiuni rasiale, confesionale, politice, economice şi de care mai ştiţi voi, totul în numele unui orgoliu iraţional şi a unei dorinţe absurde de federalizare, dorinţă ce nu se va înfăptui niciodată. Aţi băgat la cap, bă, birocraţi împuţiţi de-acolo, de la Bruxelles?

Singura întrebare care mai rămâne ar fi: va continua Europa să se comporte ca o călugăriţă rămasă grea cu un golan în colţul străzii sau va descoperi, în cele din urmă, că are şi – pardon – coaie şi va lua măsuri efective pentru a-şi proteja propriii cetăţeni, creştini, musulmani, evrei sau ce-or mai fi de tot soiul de dezaxaţi care confundă învăţăturile Profetului cu propriile frustrări de agarici fără puţă?

Cum spuneam: Kismet!

Pași (7)

puzzle-pieces

Terasa de pe malul lacului e aproape pustie. Trei mese sunt ocupate de cupluri, una de un tip în vârstă care fumează pipă şi una de noi. Îmi beau berea, cu ochii la cei care se plimbă agale pe alee, bucurându-se de soare. Un cuplu se ceartă cu voce scăzută, dar se simte ostilitatea reciprocă. Ea îşi şterge ochii, iar el priveşte înainte, încruntat. Iart-o, amice… Ţigara îmi fumegă între degete, uitată. Nu simt nimic. Aproape nimic. Rareori, câte un gol mic în piept îşi face loc încăpăţânat, dar îl împing înapoi cu o gură de bere. Lângă mine, D. mă privește întrebător. Tăcem. De ce-oi fi chemat-o? Tăcerile noastre sunt doar atât: tăceri, spre deosebire de cele cu...

La ultimul antrenament am fost jalnic. Execuţii neglijente, lipsă de concentrare. Partenerul meu, centură verde, a dat cu mine de-azvârlita de câteva ori de nu m-am văzut. La final ne-am salutat şi am ieşit în afara spaţiului de antrenament. Am salutat dojo-ul şi m-am îndreptat spre vestiar. Glasul lui Sensei m-a oprit. Stătea în picioare în mijlocul dojo-ului şi mă privea insistent. Ne-am aşezat pe genunchi, unul în faţa celuilalt. M-a certat blând, aproape părinteşte şi m-a întrebat ce mi s-a întâmplat. I-am povestit tot, aşa cum i-aş fi povestit unui tată. Paharul cu vin. Şoseaua. Mâna ei mică pe geam. Cafeaua. Buzele ei. Râsul ei. Ochii ei frumoşi. Ne-întâlnirea noastră. Răul din mine. Lacrimile. Sensei mă privea blând şi scrutător, iar la final s-a aplecat puţin în faţă, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus doar atât: “Ashita wa ashita no kaze ga fuku” apoi m-a invitat politicos la un antrenament special, doar cu el. Când a terminat cu mine, mă durea fiecare muşchi şi fiecare oscior din trup. Am părăsit dojo-ul abia târându-mă, copleşit de dureri, iar cuvintele lui Sensei îmi răsunau încă în minte: mâine, mâine vântul va sufla din nou.

Zâmbesc în sinea mea. Înţeleptul proverb n-a avut nici un efect, doar în filme se întâmplă asta. Cu siguranţă că mâine vântul va sufla din nou, dar în altă direcţie. Vax. Beau ultima gură de bere. Chelnerul se înfiinţează cu încă o bere, apoi pleacă pentru a aduce un pahar de vin alb pentru ea. Îmi aprind o nouă ţigară, beau o gură din sticlă apoi îmi sprijin bărbia în palmă, privind-o pe D., pe care n-am mai văzut-o de mai bine de doi ani. Îşi aranjează părul şi observ, pe deget, locul gol unde cu doi ani în urmă sclipea verigheta. “Ei bine…” zâmbeşte ea. Râd uşor, privind-o prin fumul ţigării. Chelnerul îi aduce vinul, iar ea ridică paharul spre mine. “Pentru întâlnirea noastră!” Ridic şi eu sticla de bere şi beau o gură. Întinde mâna după pachetul meu de ţigări şi ia una. I-o aprind. Râde încet, văzând privirea mea spre locul gol de pe deget. “N-a fost cine ar fi trebuit să fie, ştii?” Ridic din umeri. “Cu toţii facem greşeli, D. Ce s-a întâmplat?” Trage adânc din ţigară şi-mi suflă fumul în faţă. “Ce răspuns vrei, pe cel de circumstanţă sau…?” Dau încet din cap. “Sau.” Îşi pleacă privirea spre paharul cu vin, plimbând vârful unui deget pe marginea subţire. “Noi nu ne-am întâmplat. Eşti mulţumit?” Nu sunt. Fix de asta am nevoie acum, ce să spun… “Parcă am mai avut o dată discuţia asta.” Mă aţinteşte cu ochi tăioşi ca nişte lame. “Am mai avut-o, da. Ultima oară, după zilele petrecute în căsuţa de lângă plajă.” O privesc fix: “Am mai văzut ochi ca ai tăi, într-un conflict cu nişte cuţitari pe-o străduţă dosnică.” Face un gest ca şi cum ar vrea să-mi arunce vinul în faţă, apoi se relaxează şi râde. “Ne-am întâlnit de nici un sfert de oră şi o luăm de la capăt… Cum de eşti aici?” Fac un gest cu capul în spate.“Locuiesc în O. de mai bine de un an, la câțiva kilometri de-aici. Tu?” Bea o gură de vin. “Eu… tot unde stii. Îmi place terasa asta, trec pe aici de câte ori pot. De când m-am… eliberat, simt nevoia de aer.” Observ acum cearcănele uşoare de sub ochi. “Eliberat?” Dă din cap încet. “Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu acum. Ce-ai mai făcut de când… de-atunci?” Ridic din umeri. “Nu mare lucru. Pe drumuri.” Râde uşor. “Pe drumuri… Mi-e greu să te văd aşezat undeva, ştii?” Ezită câteva clipe. “Îmi pare bine că ne-am întâlnit azi.” Beau o gură de bere. Nu pot să-i spun că aş vrea să plece şi nu pot să-i spun că aş vrea să fiu acum la volan, la o mie de kilometri distanţă. Brusc, regret tihna cabinei mele cu tapţerie gri. Aiureală curată… “De ce-ţi pare bine? Când ne-am despărţit, am fost recunoscător că n-aveai puşcă.” Râde. “Tot ticălos ai rămas… dar cred că asta m-a atras întotdeauna la tine.” Rânjesc în sinea mea, amintindu-mi cum boceam într-un parc, lângă o bancă udă, deasupra unui buchet de lalele.

Întind mâna după pachetul de ţigări de pe masă iar ea, iute ca fulgerul, îşi aşează mâna peste a mea. “Am vorbit serios, să ştii,” şopteşte. “Îmi pare bine că m-ai sunat.” Apuc pachetul de ţigări şi-mi trag uşor mâna de sub a ei, cuprins brusc de furie. Oare există cineva, undeva, care ne dirijează destinele? Dacă da, aş vrea să-l cunosc pe nemernic. O privesc pe D. dar nu văd decât un chip. Ultima poartă s-a ferecat, cu un bubuit profund. Ea se apleacă spre mine. “Aş vrea să vin cu tine,” spune, cu vocea uşor voalată. Nu-mi pot reţine un zâmbet. “După ce mai aveai puţin şi-mi dădeai brânci pe scări?” Scutură din cap. “Ştii bine de ce-am făcut-o. Ai fost o javră!” O privesc în ochi. “Sunt la fel de javră şi-acum, să ştii, poate chiar mai ceva. Niciodată n-a mers nimic între noi şi tu ştii asta. Îmi spui să te iau cu mine pentru că treci printr-o perioadă nenorocită şi ai nevoie de cineva care să te mângâie.” Trage adânc aer în piept apoi oftează. “N-a fost chiar totul rău între noi…” Râd scurt şi rup o bucăţică dintr-un şerveţel. “Da? Fă-mi o listă cu ce-a mers bine atunci.” Ea surâde palid: “Nu fi nemernic. Nimic nu e de nereparat…” Mă cuprinde o dorinţă teribilă să mă ridic şi să plec dar n-o fac. Mulţumesc, mamă, pentru educaţia pe care mi-ai dat-o… ce să spun!

Privesc în jur, furios şi deodată respiraţia mi se opreşte. Mersul ei e la fel de elegant cum mi-l amintesc. Nu e singură, ci însoţită de o prietenă. Picioarele ei parcă păşesc pe aer. Ochii ei frumoşi se opresc o clipă asupra mea.

Pași (1) ,  Pași (2), Pași (3),    Pași (4),  Pași (5),  Pași (6)

Paşi (6)

pasi_6
Şoseaua e o lume şerpuitoare printr-o altă lume. Şoseaua are propriul ritm, propria respiraţie, propriile zvârcoliri. Ţi se lipeşte de parbriz şi se prelinge pe sub roţi iar în faţă ai doar prezentul şi viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Motorul de 800 de cai mă propulsează înainte cu un vuiet surd. Camionul alb, cu grila sa cromată, despică aerul ca un proiectil, ridicând, în vârtejuri turbate, frunzele şi praful de pe marginea şoselei. Cu o mână îmi torn cafea din termos în cana fixată pe suport apoi îmi aprind o nouă ţigară de la chiştocul pe care îl strivesc apoi în scrumieră. Trec în viteză pe lângă parcarea unde se află barul ţinut de bătrânul ticălos cu cercel în ureche şi muzica lui B.B. King la tonomatul vechi. Arunc o privire fugară spre platoul de beton unde câteva camioane îşi aşteaptă şoferii aflaţi în pauză. Mă apropii de breteaua de ieşire spre oraş. Un Camaro roşu dă semnal dreapta dar, văzînd că nu reduc viteza, rămâne în urmă şi îl văd în oglindă cum virează nervos spre ieşire.
Într-un fel, sunt liniştit. Pentru mine, lucrurile au devenit cum nu se poate mai limpezi şi mă mir cum de-am mai fost în stare să-mi fac iluzii.
În ziua aceea, după ce am plâns ca o cucoană, ghemuit în faţa unui buchet de lalele, lângă o bancă udă, m-am ridicat anevoie, secat, pustiit şi plin de furie pe mine însumi. Am chemat un taxi şi i-am dat şoferului adresa unei bombe ordinare, populată de drojdia societăţii iar indianul a făcut ochii mari auzind unde vreau să merg dar n-a comentat. Când am intrat în speluncă, era să mă prăbuşesc din cauza mirosului de fum, alcool vechi şi toaletă dar mi-am făcut loc printre beţivanii care urlau unul la altul şi m-am proptit la bar. Am ieşit cinci sau şase ore mai târziu, însoţit de doi noi prieteni, un specimen dubios de comis-voiajor cu priviri lunecoase şi guler murdar şi o domnişoară cam dărâmată, fardată ţipător, căreia caninul din dreapta lipsă nu-i sporea deloc farmecul. Ne-am împleticit cu toţii spre un taxi, lălăind cântece obscene iar domnişoara s-a urcat lângă mine, în spate, după un brânci fără menajamente administrat lunecosului care l-a expediat pe acesta direct pe locul din faţă. Pe drum, încurajat de mâna domnişoarei, am încercat s-o pipăi lasciv dar, la un moment dat, un fel de flash-back, dur şi alb ca blitz-ul unui aparat foto m-a făcut să-mi retrag mâna ca de pe o plită încinsă. Unde ajunsesem? I-am spus şoferului să oprească şi m-am scuzat politicos apoi, în ciuda protestelor domnişoarei, am coborât din taxi, nu înainte de a arunca pe banchetă câteva bancnote reprezentând mult peste preţul cursei. M-am cufundat în umbra unui gang mirosind a urină şi am vomat dureros, cu lacrimi şi spasme. Am găsit un hotel ce închiria camere cu ora şi m-am prăbuşit, sfârşit, pe un pat scârţâitor. Am adormit târziu, cu faţa udă şi sufletul sfâşiat.
M-am trezit cu senzaţia că totul fusese doar un vis însă mi-a trebuit doar o fracţiune de secundă să revin în lumea reală. Am rămas aşezat pe marginea patului scârţâitor timp îndelungat, încercând să-mi dau seama de ce am reacţionat aşa la ceva care, probabil, existase doar în propria-mi imaginaţie. Anii prea mulţi de solitudine? Nevoia de a dărui tot şi de a primi, la rândul meu, totul? Orgoliu? Furia eşecului? Chiar şi pentru mine, reacţionasem atipic. Ridicarea cinică din umeri dispăruse şi asta mă speria cel mai tare. De când o întâlnisem, reîncepusem să percep lumea în cele mai mici detalii, uneori aproape insesizabile şi mi-am dat seama că nu voiam să mă reîntorc la mine însumi. Mi-am luat geanta pe umăr şi am ieşit din cameră, trântind uşa după mine. Sfârşit de capitol.
Mi-am regăsit camionul aşteptând, cuminte ca întotdeauna şi i-am pupat grila cromată. Am mângâiat volanul şi mi-am trecut degetele pe bordul atât de familiar. Ajunsesem acasă.

Nu mai sunt singur în cabină. Ea e cu mine în permanenţă, ca un memento al celui mai mare eşec al meu, dar nu-mi pare rău. Nu vreau să plece dar şi dacă aş vrea, n-aş avea cum să o alung. A devenit parte din mine, aşa cum şi eu aş fi vrut să devin parte din ea. Chipul ei frumos îmi zâmbeşte dulce oriunde aş întoarce privirea, ochii ei mă privesc blând iar buzele roşii se îndredeschid uneori ca şi cum ar vrea să-mi spună ceva. Şi-a gravat fiinţa în mine pentru totdeauna, ştiu asta.
Mult timp m-am întrebat unde am greşit. N-am găsit răspunsul. Dacă l-aş fi găsit, n-aş mai fi făcut greşelile. Apoi m-am gândit că totul fusese doar un joc pentru ea, dar nu… imposibil. După aceea mi-am dat seama că făcusem o singură mare greşeală, sperând că unul ca mine se poate ridica la înălţimea ei. Mesajul trimis de mine fusese mult prea arogant şi obraznic. Din nou, o dădusem strălucit în bară. Apoi m-am liniştit iar stoicul din mine a început, din nou, să împingă porţile şi să le încuie dar de data asta mai era cineva în spatele lor. Nu mai eram singur.

Cele 30 de tone ale camionului despică aerul ca un proiectil, ridicând, în vârtejuri turbate, frunzele şi praful de pe marginea şoselei. Strâng volanul în palme până la durere şi mă las pătruns de vibraţiile adânci. Vuietul surd al motorului îmi aduce aminte că am o treabă de făcut, că viaţa mea e aici, în cabina cu tapiţerie gri, până la sfârşit, unde-o fi acesta. Totuşi, aş vrea să mai privesc o dată, o singură dată în ochii aceia frumoşi şi calzi şi să-i adresez o singură întrebare. De ce?
Prezentul şi viitorul dispar în trecut cu fiecare metru înghiţit de cele 18 roţi masive. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Acum însă, aş vrea să-l chem şi nu ştiu cum s-o fac.

Paşi (1)  Paşi (2)  Paşi (3)  Paşi (4)  Paşi (5)