Ecuație cu două necunoscute

syringe

Cu toții știm sau ne mai amintim vag ce este și cum se rezolvă un sistem de ecuații cu două necunoscute: se înmulțesc termenii unei ecuații cu un număr, termenii celeilalte ecuații cu un alt număr, astfel încât, prin adunarea sau scăderea egalităților să se anuleze termenii ce conțin una din necunoscute, adică termenii se reduc, și așa mai departe că nu despre asta e vorba.

Continue reading

Advertisements

Homo homini lupus

27459449_534852706891658_3225750326361932500_n-678x570-640x538

Bună seara, copii! Am să vă spun acum o poveste, până când Moș Ene va veni pe la gene, iar voi veți adormi liniștiți, visând prințese frumoase și cavaleri viteji, călare pe armăsari falnici sau zâne bune, care vă vor purta prin lumi fermecate, pline de flori, ponei, iepurași zglobii și căprioare sprintene.
Ia să vedem, ce poveste să vă spun în seara asta?

Continue reading

Cum, nu e 29? So what? 😊

lb

In summertime, our love is beautiful, like rose floating in the breeze.
In wintertime, our love is warm – it pours like fire from head to toes.

If skies are blue, our love is playful – two people, one being, playing in the sun.
If thunder rolls, our love is a sanctuary, a refuge from the cold rain.

When spring flowers bloom, our love is bold, like petals on a rose.
When autumn leaves fall, our love is gold, shining bright like a harvest sunset.

From our first day ’till our last day, our love will continue to intensify.
My one, my only.

Proști mai suntem…

excl
Zilele astea am făcut ceea ce am evitat cât am putut de mult timp de aproape un an: am citit presa. Am făcut-o pentru că toată nebunia asta a referendumului pentru modificarea Constituției privind compoziția familiei a atins deja cote apocaliptice în societate și am fost curios să văd cam care sunt argumentele părților implicate.
De asemenea, în urma unei discuții cu o persoană ale cărei opinii sunt de o luciditate și de un bun simț absolut, m-am învrednicit să mă documentez puțin (umpic, da 😊) și am ajuns la concluzia că referendumul ăsta nu doar că e perfect inutil, ci, vorba ălora care pun sloganuri înfricoșătoare pe pachetele de țigări, dăunează grav sănătății, de data asta celei sociale.

Continue reading

Cei dintre noi

videoblocks-the-old-grandmother-holds-the-young-hands-of-her-granddaughter-wrinkled-hands-close-up-4k_seb5i2zzw_thumbnail-full01

Îi vedem în fiecare zi. Ai noștri, ai altora sau ai nimănui, îi vedem în fiecare zi, trecem pe lângă ei, de multe ori fără să-i vedem, absorbiți de propriile gânduri. Cu toate astea, ei sunt prezenți în viața noastră, fie că vrem sau nu. Și ar fi bine să vrem. Ar fi bine să vrem, pentru că dacă nu i-am avea, întreaga noastră existență s-ar reduce la aceea a unor tinere fiare însetate de sânge, gata să muște. Ei însă, au ceva, o scânteie palidă în priviri, în toată ființa lor, care ne mai domolește jarul din ochi și din gânduri și din gesturi. Uneori ne privesc mustrător, alteori obosiți, cu o resemnare blândă iar alteori reușesc, cu prețul cine știe câtor eforturi, să pară autoritari, regăsindu-și o fărâmă din ei înșiși, cei de demult.
Îi vedem în fiecare zi. Uneori ne agasează. Uneori ne irită repetatele întrebări. Uneori ne mai rățoim la ei, așa, umpic. Iar ei nu se supără. Își cer iertare că ne-au supărat. Ei, nouă. Și au o privire, Doamne, au o privire în momentele acelea încât îți vine să te așezi în genunchi în fața lor și să dai orice pentru a întoarce timpul înapoi măcar până la momentul în care ai rostit acele cuvinte.
Și nu ne lasă să facem nimic. Ar face ei toate cumpărăturile, ar face ei curat în casă, ar face orice să ne fie nouă bine. Și vin uneori la noi să ne roage să-i ajutăm pentru că ei nu pot, nu mai pot, și parcă și-ar cere scuze, parcă ne-ar ruga de iertare că ne deranjează.
Le ia minute în șir să traverseze un bulevard. Ezită la trecerea de pietoni și fac semne tremurătoare spre șoferi să oprească. Majoritatea o fac și îi așteaptă să treacă, pășind repejor, grăbindu-se și ei atât cât pot, cărând plase ori târând după ei cărucioarele de piață. Unii, puțini de tot, îi zoresc cu un „hai, mamaie!” iar alții, câțiva, îi injură. Se grăbesc oamenii, da.
Și când vrei să-i ajuți, când îi iei de braț, te privesc de-acolo de jos și le citești atât de multe în priviri încât uneori îți dau lacrimile. Unii sunt bățoși, refuză să fie ajutați, cu o îndârjire micuță, palidă urmă a ceea ce au fost odată.

Și sunt puțini. Fiecare din ei e tot mai puțin, cu fiecare zi, cu fiecare oră ce trec, mânate din urmă de Timpul implacabil, nesimțitor la spaima noastră că, într-o zi, o să rămânem fără ei. Singuri. Stinsă va fi, pentru totdeauna, privirea aceea care ne făcea să ne simțim ca niște copii, duse vor fi mângâierile pe care mâinile lor zbârcite ni le așterneau pe obraz cu blândețe infinită, dusă va fi iertarea lor la orice prostie am fi făcut. Se vor fi dus odată cu ei.