LHC – Large Hadron Collider

lhc-aerial
Am avut astăzi o discuţie absolut stupidă la serviciu, pornind de la diverse teorii ale conspiraţiei – asta nu înseamnă că la noi nu se munceşte, se-aude acolo sus? – discuţie care a alunecat, nu mă întrebaţi cum, spre dorinţa absolut ilogică a unora de a distruge Pământul. Ilogică pentru că şi ăi de vor să-l distrugă stau pe el… adică pe el, pe Pământ, şi nimeni nu ar trebui să fie atât de cretin încât să vrea să-şi taie, cu bună ştiinţă, craca de sub picioare.
Din una în alta, cineva a menţionat pericolul experimentelor desfăşurate în Elveţia la CERN, prin intermediul maleficului-echipament-generator-de-găuri-negre-şi-de-Apocalipsă, adică LHC sau, pentru cunoscători (glumesc…) Large Hadron Collider. Credeam că s-a terminat cu obsesia asta…
În fine, nu vreau să intru în detaliile discuţiei respective dar desfăşurarea ei mi-a dat ideea textului care urmează şi, cum oricum trebuia să scriu ceva, iacătă.
Vă avertizez la modul cel mai serios că textul conţine tot atâta umor ca expresia de pe faţa unui Amish care tocmai şi-a prins copilul cu telefonul mobil ascuns în ghiozdan şi e cel puţin la fel de sec precum Bărăganul sub arşiţa toridă a verii. Măcar e, cât de cât, informativ, totuşi… sau poate fi un soporific excepţional, asta v-o garantez. De fapt, m-am jucat…
Aşadar…

Continue reading

Advertisements

Quod erat faciendum … (3 şi ultimul)

“A rainbow is the product of physics working for your appreciation of beauty.”
Kyle Hill

Revenind. aşa cum v-am spus, la avatarurile vieţii de elev – deşi habar n-am în ce măsură tema asta prezintă vreun interes – am să vă povestesc cum am copiat la fizică, una din materiile la care, pe lângă română, biologie şi chimie, nu aveam absolut nici un motiv să copiez. Nici unul. De ce-am făcut-o, habar n-am, nici în ziua de azi.

Eram bun la fizică. Bun. Printre cei mai buni din liceu. Ajunsesem să rezolv problemele din manual mental, asta după ce citisem, în două zile, manualul de clasa a zecea din doască-n doască, ca pe romane.

Teză. Peste două zile. În mod normal, m-ar fi durut în cot. Notele mele la momentul respectiv? Zece, zece şi zece, unul din ei primit aşa, ca să mă potolească, pentru că se săturase biata femeia aia de mine şi mai avea puţin (umpic, draga mea) până să mă trimită să stau undeva departe, prin ultima bancă. În treacăt fie spus, în clasa a 11-a am avut aceeaşi problemă. Nici nu m-a ascultat vreodată. Vă spun asta nu ca să mă laud cumva ci ca să să evidenţiez absurdul situaţiei şi aiurelile pe care le aveam în cap. Să copiez la o materie la care ştiam tot. M-o fi atras metoda inedită care îmi venise în minte, ştiu eu…?
Aşadar, metoda. Mai ştiţi echerele alea mari, alea din plastic transparent? Alea mari. Bun. Am luat un compas şi, cu vârful acului, am zgâriat pe plastic TOATE formulele şi definiţiile din carte, cu caractere minuscule, ca să încapă. Ştiţi cât e de greu să faci asta? De prisos să spun că nu am deschis cartea nici măcar o dată. Le ştiam, pe toate. După ce am terminat, adică după nişte ore bune de chin, eram atât de mândru de opera mea încât aproape că plesneam, nu alta. Eram convins că făcusem ceva ce nu mai făcuse nimeni. Culmea e că, ştiutor de fizică, făcusem o greşeală absolut elementară şi o să vă spun la final despre ce e vorba, dacă nu v-aţi prins sau n-o să vă prindeţi pe parcurs.

Teza. Foaie, subiecte. Mizând pe faptul că profesoara nu vedea bine, lăsasem echerul pe bancă, relaxat. De prisos să vă spun că nu m-am uitat pe el nici măcar o secundă. Rezolvam problemele din teză cu capul rezemat pe mână, ca şi cum ar fi fost nimic. La un moment dat, am văzut-o pe… nu mai ştiu cum o chema, vezi, mă lasă memoria… în fine, am văzut-o că se apropie încet de banca unde stăteam şi, cu o mişcare complet cretină, am împins echerul sub foaia de teză dar am lăsat un colţ afară. Profesoara s-a apropiat, s-a oprit lângă mine şi, cu cea mai maternă voce – v-am spus că mă iubea mult – m-a întrebat “De ce te chinui să scrii cu echerul sub foaie?” apoi a pus mâna pe el şi l-a tras afară. De văzut nu vedea ea bine dar a simţit scrijeliturile de pe suprafaţă. A luat echerul, l-a privit îndelung, şi-a trecut mâna pe faţa zgâriată apoi m-a privit cu o expresie atât de îndurerată încât o văd şi acum. “De ce-ai făcut asta?” m-a întrebat, apoi mi-a luat foaia fără sa aştepte răspunsul şi mi-a trecut un unu mare şi frumos pe ea. Ştia că nu copiasem, că n-aveam de ce s-o fac.
Unu în teză la fizică. Culmea e că mama a râs când i-am spus, credea că e o glumă. Nu era. Mi-a ieşit media 5.5 pe trimestrul ăla, ce ruşine…

No, asta e. Nu e amuzant, ştiu, şi nici n-am vrut să fie, pentru că şi acum îmi aduc aminte de expresia din ochii ei atunci când s-a prins de ce voiam să fac. Voiam? Nu prea cred, că nu aveam nici un motiv, v-am spus. În fine.

Doamnă profesoară, dacă citiţi asta deşi, cel mai probabil, nu mai aveţi cum să o faceţi, îl veţi recunoaşte cu siguranţă pe cel care scrie. La Fizică m-am dus, să ştiţi.

Greşeala pe care am făcut-o? Ei bine, ar fi trebuit să scriu în oglindă. În felul ăsta, scrijeliturile ar fi fost pe faţa echerului care stătea pe bancă iar profesoara nu le-ar mai fi simţit cu degetele…

Quod erat faciendum… (2)

Cât despre mine, eram speriat de nu pot să vă spun. Conştient de îndrăzneala de a copia la ora Spectrului mă gândeam că, de fapt, nu prea aveam nevoie să copiez pentru că puteam să iau o notă decentă fără probleme, întrucât măcar tezele le puncta cucoana normal. Îmi făcusem socoteala, însă, că un opt m-ar scoate din grupul celor care “puteau mai mult şi stăteau pe-aproape” aşa că eram dispus să-mi asum riscul. Una peste alta, cu toate simţurile la pândă, după ce rezolvasem ceea ce ştiam sigur că ştiu, trăgeam cu ochiul spre penarul unde mă aşteptau câteva formule pe care nu reuşisem să le ţin minte nici de frică. Urmăream zgomotul tocurilor pe parchet, calculam mental traiectorii şi intervale de timp, încercând să găsesc intervalul optim pentru băga ochiul prin copiuţele după care salivam de-a binelea.
Şi am făcut-o! Am ridicat uşurel penarul, cu o faţă nevinovată, am citit rapid ce mă interesa, am scris pe ciornă şi mai rapid, ca să nu uit apoi mi-am retras mâna uşurel şi dă-i bătaie cu rezolvarea. Îmi venea să sar în sus, aşa eram de satisfăcut. Am trecut pe foaie ceea ce scrisesem pe ciornă – de fapt, eram în plin proces de transcriere când am simţit tocurile oprindu-se fix în dreptul meu. Jur că n-am mai auzit nici un sunet în toată clasa în momentul ăla! Înţepeniseră toţi, ca ipochimenii ăia scufundaţi în formol de prin bâlciurile de duzină. Am privit-o pe cucoană cu cei mai nevinovaţi ochi şi mi-a stat inima când i-am văzut ceea ce-i ţinea loc de buze cum se întinde într-un rânjet. A întins încet mâna, dar foarte încet, spre penarul meu pe care l-a ridicat cu un deget. Fermoarul fiind desfăcut, penarul s-a deschis, lăsând să se vadă creioane, pixuri, alte alea iar partea de jos a rămas pe bancă. Uf! Spectrul m-a privit cu un rânjet dezamăgit. Na, că ţi-am făcut-o! S-a întors la traseul ei prin clasă şi am fost tentat să scot o limbă cât toate zilele spre spatele ei, care se îndepărta încet. Colegul de pe rândul vecin se uita la mine cu ochii holbaţi, ca la un animal care, vorba ardeleanului, nu există. Eu m-am lăsat pe spate în bancă, am întors foaia de teză cu fundul în sus şi mă simţeam Stăpânul Universului. Aveam cel puţin un opt asigurat. Priveam cu mândrie şi relaxare în jur şi, la un moment dat, Spectrul mi-a prins privirea. Ne-am fixat câteva momente şi, brusc, am simţit tragedia. Tocurile s-au mişcat uniform accelerat spre banca mea, mâna a ţîşnit spre penar, pe care l-a ridicat, a desfăcut faţa iar copiuţele s-au legănat uşor în aer, ca nişte reproşuri mute.

Mi se golise mintea de tot, zici că eram zombie. În jurul meu, ochi holbaţi. Mi-a luat teza, s-a aşezat la catedră şi am reuşit să-mi dau seama la fix că ceea ce scrisese MARE pe teza mea era un ditamai 1. Unu. În. Teză. La. Mate. Amorţisem cu totul, nu altceva. M-am ridicat din bancă şi am ieşit pe coridor apoi în curte, unde-am încremenit pe o bancă, de ziceai că eram propria mea statuie.

N-o s-o mai lungesc că e târziu. Oricum, ideea e că Spectrul m-a frecat ca pe hoţii de cai până la sfârşitul trimestrului şi bine a făcut, că am reuşit să compensez nenorocitul ăla de unu din teză, dar a durut rău. Rău de tot.

No bine. Data viitoare o să vă zic cum am copiat la materia la care eram printre cei mai buni din liceu, adică fizică. Profesoara mă iubea de nu mai putea şi aş fi vrut, ani mai târziu, să-i pot spune că exact la Fizică m-am dus.
Dar nu vă mai dau detalii acum.
Noapte bună.

Quod erat faciendum… (1)

math-mental-abuse-to-humans-quote-1
Mi-am adus astăzi aminte de profesoara mea de matematică din clasa a noua, de la Cluj. Habar nu am cum şi de ce, mi-a venit în minte imaginea ei şi să ştiţi că era, într-adevăr, ceva de văzut.
Era cea mai temută profesoară din liceu, nu doar că era de matematică, dar atunci când trecea pe coridor, parcă târa după ea trâmbe de ceaţă neagră, care abia aşteptau să înhaţe câte un nevinovat pitit prin veceu sub pretextul unor crampe crâncene care treceau, miraculos, imediat când se suna după ora de mate.
Era înaaaltă, sau cel puţin aşa ni se părea nouă… Era slaaabă, iar asta nu ni se mai părea. “Lungă, slabă şi zăludă…” vorba poetului. O arătare lunga şi slabă, îmbrăcată tot timpul în negru, cu un păr vâlvoi, o faţă de craniu şi nişte ochi faţă de care laserul de la Măgurele e vax albina, crema puca. Mergea ca şi cum ar fi alunecat… un adevărat spectru, ce mai…

Continue reading

DOR DE DUCĂ – Republica Dominicană

domrep
Pentru că m-au lovit amintirile, astăzi voi face pe jurnalistul şi vă voi plictisi cu un material care nu are deloc de-a face cu spumele, dracii şi altele asemenea pe care deja le-am împrăştiat prea mult pe blogul ăsta.

Deoarece am avut ocazia să ajung în multe locuri interesante, m-am gândit să vă propun o nouă secţiune pe blog, pe care am numit-o “Dor de ducă”, în ideea că v-ar putea interesa. Voi încerca să scriu aici texte de tip reportaj – sper să-mi mai şi amintesc cum se face, că au trecut nişte ani de când am scris aşa ceva ultima oară – pur informative, despre locurile pe unde am ajuns de-a lungul anilor.
Dacă vă va interesa, okay, dacă nu. iar okay. E doar un experiment, la urma urmei.

Primul subiect care îmi vine în minte e legat de locul care mi-e cel mai drag şi anume Republica Dominicană.

Continue reading

Folie de grandeur – Facebook

anti-facebook
“Being popular on Facebook is like sitting on a cool table in a cafeteria at a mental hospital.”

Unul din cele mai toxice lucruri apărute în aşa-numita “eră informaţională” este Facebook. Nici o altă reţea de socializare nu a făcut atât de mult rău ca acest concept bolnav de “cu cărţile pe faţă”. FB este echivalentul unei haznale uriaşe în care, într-un mediu strict controlat, oamenii îşi dau pe faţă toate trăirile, unele atât de intime încât te înfiori mai mult chiar decât în lumea reală, unde nu au curajul să recunoască deschis cine sunt.

Continue reading