Acasă

Getty_060412_ManWomanHandsTouching

Din primul moment de când ai venit am ştiut. Poate că, la început, am ştiut fără să ştiu, într-adevăr, însă am ştiut. Ferecasem poarta grea cu oţel, păienjeniş de peceţi grele, de neclintit şi am aşezat la intrare paznici feroce, în stare să îndepărteze totul doar cu o privire. Deasupra porţii aşezasem nori de furtună, nori negri, strat peste strat, încărcaţi de fulgere şi de puhoaie grele, de grindină şi de tunete în stare să surpe pământul. Ai venit cu paşii tăi de felină, ca şi cum ai fi călcat pe aer. Ai privit în sus cu ochii tăi frumoşi, cu privirea ta limpede, spulberând norii care s-au retras într-un punct ce s-a dizolvat în lumina privirii tale. Nu ai bătut în poartă. Nu a fost nevoie. Ai zâmbit doar, aşa cum numai tu ştii să o faci iar paznicii feroce s-au dat la o parte, cu feţele lor aspre îmblânzite de dulceaţa surâsului tău. Ţi-ai aşezat mâna mică pe oţelul cenuşiu într-o mângâiere uşoară iar peceţile grele au tremurat şi au căzut, dispărând în pulbere. Palma ta caldă a împins uşor canaturile grele, de neclintit. Ai pătruns prin poartă şi mi-ai întins mâna. Degetele noastre s-au împletit iar surâsul meu s-a dizolvat în surâsul tău. Ai venit firesc şi frumos în locul acela care fusese al tău dintotdeauna, locul acela care, în aşteptarea ta, se închisese pe sine între peceţi grele, nori de furtună şi paznici fioroşi. Să ştii că a fost bine păzit. Nici un intrus nu a reuşit să se apropie. Te-am aşteptat. Doamne, cât te-am aşteptat. Acum ai venit Acasă.

29

hands
O zi ca oricare alta în orice calendar.
29 martie. 29 iunie. 29 octombrie. 29 februarie… na, că asta e din patru în patru ani, big deal.
Pentru unii e ziua de naştere. Vreun sfânt, Cuviosul Malachie sau Muceniţa Nectaria, cine-i mai ştie că sunt o armată ăştia…

Undeva în lume, în fiecare zi de 29 a fiecărei luni e ziua cuiva sau aniversarea a ceva.
Pe 29 aprilie 1864, britanicii au luat-o rău pe cocoaşă de la luptătorii maori în bătălia de la Gate Pa, de exemplu.
Pe 29 iunie 1613, teatrul Globe, fondat de Shakespeare, a ars din temelii.
Azi, adică pe 29 iulie dar în 1949, armata sovietică a ridicat blocada Berlinului de Vest.
Cele de mai sus sunt doar câteva exemple de care nimeni nu se interesează, în afară de istorici.

Ziua de 29, indiferent de lună, este, de fapt, cea mai frumoasă zi a fiecărei luni. O zi atât de specială încât orice alt eveniment păleşte în faţa ei.
O zi în care astrele s-au aşezat într-un anume fel, într-o configuraţie ce nu apare decât o dată la cine ştie câte secole. O zi în care vântul a suflat într-un anume fel, cum n-o face de obicei. O zi în care a fost soare acolo unde trebuia să fie soare şi a plouat acolo unde trebuia să plouă. O zi perfectă. ZIUA perfectă.
Ziua în care s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple, ziua aşteptată, poate, de secole sau chiar de la începutul Timpului. Ziua în care căutările şi rătăcirile fără direcţie şi sens au luat sfârşit, ziua în care noţiunile de scop, menire, destin au primit interpretări noi.
Să cauţi ceva în nenumăratele vieţi, să treci, poate, pe lângă ceea ce cauţi şi să nu vezi, asta poate însemna fie o farsă a Destinului fie ceva care nu este menit, încă, să se întâmple. Universul lucrează în felul său propriu, uneori previzibil iar alteori, aparent, fără nici o logică dar totul are un rost şi nimic nu este întâmplător, aşa cum nici ziua de 29 nu e întâmplătoare.
29 ianuarie, 29 februarie, 29 martie… toate zilele de 29 din oricare lună au devenit, cu, deja, mult timp în urmă, zilele noastre.
Dacă ar fi să fiu un adept al numerologiei aş spune că 29 e o zi specială şi pentru că 2+9=11. Unu şi unu – nu o adunare care dă doi ci o alăturare a două cifre identice. Nu sunt însă adeptul numerologiei aşa că mă mulţumesc să ne spun “La mulţi ani!”
Pentru că ziua de 29 a fiecărei luni este ziua noastră.
Pentru că atunci ne-am găsit.

Lumea mea – fragment din „Pași”

unexpected-love-pangarap

E.

Avem noi o manieră de a omorî timpul… Vezi? Am putea fi ușor numiți criminali și arestați pe viață. Culmea e că nici nu ne-ar deranja prea rău dacă am împărți aceeași celulă. El, timpul, joacă un v-ați ascunselea bizar cu noi și, într-o încercare total prostească de răzbunare, trage jaluzelele nopții brusc, încercând să ne surprindă. Întindem mâinile spre întrerupător să aprindem lumina, dar ne găsim unul pe altul fără să ne fi pierdut vreo secundă. Și zăpăciți, ne unduim pe muzica vorbelor noastre, pe versurile ce emană din noi, uitând invenția asta extraordinară a omenirii numită electricitate.

Vedem bine unul în altul. În condiții de noapte, zi, liniște, zgomot sau oameni. Ne aprindem reciproc, instantaneu (fără să ne fi stins), uimiți de capacitatea noastră neobișnuită de a fabrica litere, silabe și sentimente în condiții de foame și  sete. Luminăm. Se vede cu ochii-nchiși până-n stele.
Când avem timp și chef.
Luminăm cosmic noi, având un singur secret: avem mereu timp și chef.

Avem noi o manieră de reinventa lumina… O potrivim cuminte între noi, cu foarte mare grijă, ca și cum am presa o floare, semn de carte. Devine tatuajul nostru comun, tatuaj în oglindă, desenat cu cerneală simpatică. Pentru că ne iubim epiderma. Cum să lăsăm centimetri întregi să fie scriși de altcineva cu ace, când tu-mi iubești fiecare por, iar eu fiecare mângâiere?

Avem noi o manieră de a reinventa roata… De aceea ne scriem scrisori. Pe hârtie. Croim amintiri ușor de mângâiat. Eu le amprentez conștiincioasă, pe fiecare în parte, cu ambele buze, roșu carmin. Suntem posesori de suflete antice și palme fierbinți. Surzi și orbi la tot ce nu e noi, de aceea lumea ne etichetează cam nebuni.

Dar în palma ta mi-e lumina și mă ascund de soare și stele, de lună, de lume. Pentru că tu ești singura mea lume. Iar eu sunt lumea ta.”

A.

Cuvintele devin uneori necuvinte, mai sonore decât strigătele. Tăcerile învelesc blând lumile noastre care se rotesc împreună într-un balet aproape mistic, în ritmul bătăilor de inimă. Lumile noastre sunt altfel. Nu fantastice, populate cu dragoni și zâne, ci limpezi și luminoase, populate doar de noi.

Lumile noastre sunt unice, construite de noi doar pentru noi. Le păzim vigilent granițele, îndepărtând cu blândețe – prima oară – orice intrus care ar avea intenția să pătrundă într-un spațiu care e doar al nostru.

Uneori evenimente descrise cu litere ciudate se interpun între lumile noastre, dar nu reușesc să întrerupă fluxul acela unic dintre noi care, cu intensitatea unui laser de mare putere, ne ține lumile legate una de cealaltă. Nimeni și nimic nu ne poate separa lumile, pentru că un întreg ca al nostru nu poate fi divizat.

Înfruntăm împreună, întotdeauna împreună, norii negri și furtunile. Umăr lângă umăr, mână în mână, găsim întotdeauna unul în celălalt puterea de a învinge orice – e de-ajuns să ne privim și să ne simțim pentru a spulbera orice ar încerca să invadeze ceea ce am construit împreună, doar pentru noi.
Mâinile noastre se ating total, se contopesc într-una singură, într-un sărut continuu al epidermelor.
Și cum să nu fie așa, când îți iubesc fiecare por, iar tu îmi iubești fiecare mângâiere? Cum să nu fie așa când îți iubesc totul, cuvintele și necuvintele, tăcerile și vorbele, unduirile și căldura, când îți șterg lacrimile cu buzele și îmi așez surâsul peste surâsul tău?

Lumile noastre sunt unice, construite de noi pentru noi, amalgamate într-una singură, pentru că tu ești lumea mea, iar eu sunt lumea ta.”

Te văd

Te văd cum apari din soare, cu zâmbetul tău dulce, radiind bine şi linişte.
Te văd vorbind, te văd zâmbind, te văd râzând iar fericirea se răspândeşte în jurul tău.
Te văd păşind uşor pe poante, graţioasă şi frumoasă, cu o sclipire de stea în ochi.
Te văd scriind, atentă şi concentrată dar cu joacă în priviri, femeie -copil pusă mereu pe şotii.
Te văd cum bei cafeaua din cana preferată iar gustul ei se schimbă odată cu atingerea buzelor tale.
Te văd păşind prin Oraş cu paşii tăi roşii iar Oraşul îşi deschide braţele pentru a te primi acasă.
Te văd vioară, atât de feminină şi de plină de armonie.
Te văd poezie, te văd cuvinte, te văd poveste.
Te văd pe tine şi mă văd pe mine.

Ars longa… bine, bine da’ până unde??

Azi am avut ideea să văd ce-i cu pista de biciclete de pe Calea Victoriei, pentru că n-am mers niciodată pe-acolo. Prefer bulevardul, că merg mai repede, mai ales dacă vreau s-o iau spre Ploieşti. Eram însă curios cum se merge pe pista aia aşa că, ieşit fiind dinspre cheiul gârlei, am urcat pe lângă ţoaclă pe Victoriei că era plin de turişti blonzii cu pielea nesănătos de albă, care vorbeau într-o limbă scrâşnit-horcăită, de unde am dedus că era flamandă.
Ajuns în faţa Muzeului Naţional de Istorie, era să scap bicicleta şi pe mine însumi din picioare la vederea unei arătări proţăpită pe treptele stabilimentului. După prima secundă de năuceală, am lăsat ţoacla pe cric şi m-am apucat să dau ocol nenorocirii, încercând să aflu ce mama dracului ar putea să simbolizeze, în afară de un domn în pu… dezbrăcat, cu apucături clar zoofile orientate spre animale scăpate prea târziu din supradoza de radiaţii de la Cernobâl. Imaginea o aveţi mai jos. N-am avut curaj să fac mai multe poze pentru că una e să fii suspectat de pornography addiction şi alta de comportament deviant. În public.

15899

Aşadar, ce vedem noi aici, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor?
Ca plan general, se pare că e vorba de Marcus Ulpius Nerva Traianus, adică Traian, împăratul roman cu care ne place să ne lăudăm că a supus Dacia – de ce ne place, nu ştiu, probabil că avem oarece complexe de slugi – ce ţine în… ce ţine pe… na, că nu reuşesc să-mi dau seama dacă ţine în sau pe, un animal cu ţâţe din specia Canis. C-o fi câne, c-o fi lup, doar Zamolxe ştie. Oricum, ceea ce şochează la prima vedere e un fel de… apendice, râmă uriaşă, vierme de gălbează sau ceva înrudit care iese din gâtul animalului în speţă, apendice cu care Imperator pare destul de împăcat, ceea ce demonstrează că aşa arătau animalele pe vremea aia. Cred.
Împăratul e gol. Nu, nu e o referire la basmul lui Andersen, cel cu hainele noi ale împăratului ci vorbesc de situaţia de facto: Majestatea Sa de pe scările Muzeului ne arată puţa pe bune şi pare că n-are nici o problemă cu asta. Mădularul imperial mi-a adus aminte, in extenso probabil, de o statuie a lui Eminescu plantată, cred, pe la Ateneu, care îl înfăţişa pe poet suferind clar de anorexie, mai deprimat decât Iov pe grămada lui de gunoi şi cu o zdreanţă în jurul şoldurilor. Pasămite, măciuca lu’ Eminescu nu trebuie arătată publicului dar cea a lui Traian, da. Acuma, dacă stăm să ne gândim că, de fapt, romanii ne-au futut din cam toate poziţiile, e şi firesc. Trăiască puţa imperială sau, cum ar veni, Ave Mentula Imperatoria! În fine…Aşadar, Imperator ţine în… ţine pe… hai s-o luăm altfel. Deşi nu sunt inginer la bază ci fizician… A propos, mi-am adus aminte de un banc: care sunt asemănările dintre un inginer şi un câine lup? Amândoi au privire inteligentă şi nici unul nu ştie să se exprime… şi o să-mi iau ceva înjurături aici, da’ cum să ratez eu ocazia… Ziceam că, deşi nu sunt inginer, îmi atrag atenţia micile detalii care concură la eşecul unui proiect aşa că m-am tot chiorât pe sub ţâţele animalei cu vierme-n gât pentru a vedea cum dracu’ stă ea lipită de Majestatea Sa, întrucât mâinile imperiale sunt poziţionate complet aiurea pentru a putea susţine patrupedul. Iniţial, m-am gândit că Ulpius o ţine pe… da’ nu, că Mentula e culcată, ca să zic aşa, în repaus, în stare flască sau cum vreţi să-i ziceţi. Am constatat, în cele din urmă, că animalul e lipit de abdomenul imperial, ca un fel de “conjoined fetus”, o scăpare majoră a sculptorului operei respective. Probabil că idiotu’ a vrut, iniţial, să-l facă doar pe Traian şi după aia s-a gândit că, dacă mai pune ceva acolo, ia bani mai mulţi aşa că, la naiba cu logica.

Tot privind la oroarea cu puţă de pe trepte, după ce i-am dat câteva ocoluri atât de insistente încât până şi olandezii ăia începuseră să mă privească suspicios – şi ăsta nu-i puţin lucru! – am constatat că Imperator are un facies care mie, unul, îmi inspiră o mahmureală crâncenă după o noapte de orgii cu hidromel, bere şi ce se mai bea prin Roma pe vremea aia. Altfel, Marcus Ulpius se prezintă ca un bărbat normal, necircumcis iar dacă n-ar avea pe burtă animalul cu vierme-n gât şi ţâţe, ar putea chiar semnifica ceva de genul “Înainte de preludiu” sau mai ştiu eu ce. Arătarea aia însă, patrupedul ăla strică tot ansamblul. Aşadar, ce-i cu viermele, râma sau ce-o fi aia? Ideea mi-a venit subit, dovada faptului că nu sunt chiar atât de străin de conceptul de Artă: râma e nimic altceva decât coada steagului dacic, mă, ăla cu cap de lup aşadar animalul e o lupoaică ce a fătat de curând – are ţâţe, da? Lupoaică, lupoaică… o avea vreo legătură cu aia de la care-au supt Romulus şi Remus? Da’ de ce-o ţine Traian? Ăsta a trăit prin anul 98 iar gemenii fondatori ai Romei undeva pe la 750 i.Hr. cum se spune… înseamnă că lupoaica aia e cam vârstnică, deh… Înrudirea dintre Lupa Capitolina şi steagul dacic e atât de forţată că sare în ochi ca un popă într-un bordel, ce naiba…
Trecând la alt aspect, Mentula Imperatoria arată cumva normal iar dimensiunea în stare de repaus ne indică o temperatură ambiantă de vreo 20-25 de grade Celsius precum şi o oarecare necesitate de micţiune aşa că Ulpius ar face bine să arunce naibii javra aia şi să se grăbească spre o vespasiană, da’ repejor.
N-am făcut poze şi din profil că mi-era cam ruşine dar o să mă credeţi pe cuvânt atunci când vă voi spune că fesele imperiale (Culus Imperator care va să zică) sunt cam lăsate, ceea ce ne indică faptul că Traian nu făcea, nici pe departe, exces de mers pe bicicletă astfel că muşchii fesieri nu au căpătat acea fermitate care atrage priviri pofticioase prin urbea Amsterdamului.

Pe de altă parte, e clar că nu înţeleg eu arta şi asta o recunosc.
Pictorii care aruncă furibund culori pe pânză, cu mişcări de posedaţi apoi te privesc cu nişte ochi injectaţi şi mârâie “Aşa îl văd EU!” sau sculptorii care creează tot felul de monstruozităţi demne de un Goya sau Géricault nu-mi inspiră decât imagini din tratamentele psihiatriei incipiente, cu şocuri electrice, lobotomii prin ochi şi injecţii în cap.
Neînţelegând, aşadar, arta, îmi voi permite să-i transmit autorului ororii respective, din inimă, următorul mesaj desprins din Catullus 16, după cum urmează: “Pedicabo ego vos et irrumabo”, idiotule!