Ars longa… bine, bine da’ până unde??

Azi am avut ideea să văd ce-i cu pista de biciclete de pe Calea Victoriei, pentru că n-am mers niciodată pe-acolo. Prefer bulevardul, că merg mai repede, mai ales dacă vreau s-o iau spre Ploieşti. Eram însă curios cum se merge pe pista aia aşa că, ieşit fiind dinspre cheiul gârlei, am urcat pe lângă ţoaclă pe Victoriei că era plin de turişti blonzii cu pielea nesănătos de albă, care vorbeau într-o limbă scrâşnit-horcăită, de unde am dedus că era flamandă.
Ajuns în faţa Muzeului Naţional de Istorie, era să scap bicicleta şi pe mine însumi din picioare la vederea unei arătări proţăpită pe treptele stabilimentului. După prima secundă de năuceală, am lăsat ţoacla pe cric şi m-am apucat să dau ocol nenorocirii, încercând să aflu ce mama dracului ar putea să simbolizeze, în afară de un domn în pu… dezbrăcat, cu apucături clar zoofile orientate spre animale scăpate prea târziu din supradoza de radiaţii de la Cernobâl. Imaginea o aveţi mai jos. N-am avut curaj să fac mai multe poze pentru că una e să fii suspectat de pornography addiction şi alta de comportament deviant. În public.

15899

Aşadar, ce vedem noi aici, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor?
Ca plan general, se pare că e vorba de Marcus Ulpius Nerva Traianus, adică Traian, împăratul roman cu care ne place să ne lăudăm că a supus Dacia – de ce ne place, nu ştiu, probabil că avem oarece complexe de slugi – ce ţine în… ce ţine pe… na, că nu reuşesc să-mi dau seama dacă ţine în sau pe, un animal cu ţâţe din specia Canis. C-o fi câne, c-o fi lup, doar Zamolxe ştie. Oricum, ceea ce şochează la prima vedere e un fel de… apendice, râmă uriaşă, vierme de gălbează sau ceva înrudit care iese din gâtul animalului în speţă, apendice cu care Imperator pare destul de împăcat, ceea ce demonstrează că aşa arătau animalele pe vremea aia. Cred.
Împăratul e gol. Nu, nu e o referire la basmul lui Andersen, cel cu hainele noi ale împăratului ci vorbesc de situaţia de facto: Majestatea Sa de pe scările Muzeului ne arată puţa pe bune şi pare că n-are nici o problemă cu asta. Mădularul imperial mi-a adus aminte, in extenso probabil, de o statuie a lui Eminescu plantată, cred, pe la Ateneu, care îl înfăţişa pe poet suferind clar de anorexie, mai deprimat decât Iov pe grămada lui de gunoi şi cu o zdreanţă în jurul şoldurilor. Pasămite, măciuca lu’ Eminescu nu trebuie arătată publicului dar cea a lui Traian, da. Acuma, dacă stăm să ne gândim că, de fapt, romanii ne-au futut din cam toate poziţiile, e şi firesc. Trăiască puţa imperială sau, cum ar veni, Ave Mentula Imperatoria! În fine…Aşadar, Imperator ţine în… ţine pe… hai s-o luăm altfel. Deşi nu sunt inginer la bază ci fizician… A propos, mi-am adus aminte de un banc: care sunt asemănările dintre un inginer şi un câine lup? Amândoi au privire inteligentă şi nici unul nu ştie să se exprime… şi o să-mi iau ceva înjurături aici, da’ cum să ratez eu ocazia… Ziceam că, deşi nu sunt inginer, îmi atrag atenţia micile detalii care concură la eşecul unui proiect aşa că m-am tot chiorât pe sub ţâţele animalei cu vierme-n gât pentru a vedea cum dracu’ stă ea lipită de Majestatea Sa, întrucât mâinile imperiale sunt poziţionate complet aiurea pentru a putea susţine patrupedul. Iniţial, m-am gândit că Ulpius o ţine pe… da’ nu, că Mentula e culcată, ca să zic aşa, în repaus, în stare flască sau cum vreţi să-i ziceţi. Am constatat, în cele din urmă, că animalul e lipit de abdomenul imperial, ca un fel de “conjoined fetus”, o scăpare majoră a sculptorului operei respective. Probabil că idiotu’ a vrut, iniţial, să-l facă doar pe Traian şi după aia s-a gândit că, dacă mai pune ceva acolo, ia bani mai mulţi aşa că, la naiba cu logica.

Tot privind la oroarea cu puţă de pe trepte, după ce i-am dat câteva ocoluri atât de insistente încât până şi olandezii ăia începuseră să mă privească suspicios – şi ăsta nu-i puţin lucru! – am constatat că Imperator are un facies care mie, unul, îmi inspiră o mahmureală crâncenă după o noapte de orgii cu hidromel, bere şi ce se mai bea prin Roma pe vremea aia. Altfel, Marcus Ulpius se prezintă ca un bărbat normal, necircumcis iar dacă n-ar avea pe burtă animalul cu vierme-n gât şi ţâţe, ar putea chiar semnifica ceva de genul “Înainte de preludiu” sau mai ştiu eu ce. Arătarea aia însă, patrupedul ăla strică tot ansamblul. Aşadar, ce-i cu viermele, râma sau ce-o fi aia? Ideea mi-a venit subit, dovada faptului că nu sunt chiar atât de străin de conceptul de Artă: râma e nimic altceva decât coada steagului dacic, mă, ăla cu cap de lup aşadar animalul e o lupoaică ce a fătat de curând – are ţâţe, da? Lupoaică, lupoaică… o avea vreo legătură cu aia de la care-au supt Romulus şi Remus? Da’ de ce-o ţine Traian? Ăsta a trăit prin anul 98 iar gemenii fondatori ai Romei undeva pe la 750 i.Hr. cum se spune… înseamnă că lupoaica aia e cam vârstnică, deh… Înrudirea dintre Lupa Capitolina şi steagul dacic e atât de forţată că sare în ochi ca un popă într-un bordel, ce naiba…
Trecând la alt aspect, Mentula Imperatoria arată cumva normal iar dimensiunea în stare de repaus ne indică o temperatură ambiantă de vreo 20-25 de grade Celsius precum şi o oarecare necesitate de micţiune aşa că Ulpius ar face bine să arunce naibii javra aia şi să se grăbească spre o vespasiană, da’ repejor.
N-am făcut poze şi din profil că mi-era cam ruşine dar o să mă credeţi pe cuvânt atunci când vă voi spune că fesele imperiale (Culus Imperator care va să zică) sunt cam lăsate, ceea ce ne indică faptul că Traian nu făcea, nici pe departe, exces de mers pe bicicletă astfel că muşchii fesieri nu au căpătat acea fermitate care atrage priviri pofticioase prin urbea Amsterdamului.

Pe de altă parte, e clar că nu înţeleg eu arta şi asta o recunosc.
Pictorii care aruncă furibund culori pe pânză, cu mişcări de posedaţi apoi te privesc cu nişte ochi injectaţi şi mârâie “Aşa îl văd EU!” sau sculptorii care creează tot felul de monstruozităţi demne de un Goya sau Géricault nu-mi inspiră decât imagini din tratamentele psihiatriei incipiente, cu şocuri electrice, lobotomii prin ochi şi injecţii în cap.
Neînţelegând, aşadar, arta, îmi voi permite să-i transmit autorului ororii respective, din inimă, următorul mesaj desprins din Catullus 16, după cum urmează: “Pedicabo ego vos et irrumabo”, idiotule!

Europa fără puţă

… şi-a fost atentatul cu numărul… cine-l mai ştie, la Londra.
În ultimii ani, Marea Britanie pare a fi devenit una din destinaţiile preferate ale băieţilor cu bombe la curea şi pitici pe creier, în pofida faptului că pe Coasta de Azur, unde au încercat o dată, e mai frumos da’ acuma, na, de gustibus

Se pare că Anglia are ea ceva special de-i momeşte pe indivizii ăştia. În mass-media, ceea ce s-a întâmplat deja de prea multe ori acolo este numit “atentate teroriste” dar cred că termenul e mult depăşit. Un atentat terorist are, îndeobşte, la bază, o cauză politică iar scopul său este de a forţa desfăşurarea de negocieri sau discuţii, fie ele şi cu pistolul pe masă. Faptul că în prezent pare că ţinta predilectă a indivizilor ăstora e constituită din  adolescenţi aflaţi la diferite manifestări unde se-adună multă lume, modul absolut dement în care se ucide, cu bombe cu cuie, cuţite, maşini, macete arată că lucrurile au scăpat bine de tot de sub control într-o ţară care se crede cea mai cea şi care nu ratează nici o ocazie de a le arăta curul celorlalţi.

Anglia e ţara în care supravegherea video a cetăţenilor a luat o amploare năucitoare, orice gherţoi având şansa de a deveni peste noapte vedetă după standardele româneşti dacă doar se strâmbă într-o direcţie oarecare, sigur fiind de faptul că e filmat din cel puţin trei unghiuri diferite. Tot în Anglia, supravegherea traficului de Internet a ajuns la un nivel care l-ar face pe Orwell să se aşeze pe jos şi să se dea cu capul de pământ, pentru nici măcar imaginaţia lui bolnavă n-a ajuns până la gradul ăla de demenţă. Securitatea pe aeroporturi – cel puţin pe Heathrow – e ceva de-ţi stă mintea în loc, fiecare pasager beneficiind, pe lângă toate controalele posibile, şi de o radiografie completă dintr-o parte în cealaltă şi n-ar fi rău să fie acolo şi un medic care să pună şi diagnostice pe loc, contra cost, evident.
Una peste alta, Anglia e o ţară în care nu intră chiar orice nenorocit cu mintea zburată la alea şapte’j’două de virgine. Sau nu?

Anglia nu e singura ţară europeană în care comunitatea musulmană e numeroasă şi influentă, însă e oarecum atipică din punctul ăsta de vedere. E greu să găseşti pe continent o altă ţară cu zone întregi autoproclamate ca fiind sub influenţa Sharia, păzite de tot felul de puşti rataţi şi fanatici religioşi care sar pe tine dacă te văd cu o bere în mână sau cu fustă deasupra genunchilor. E greu să găseşti o altă ţară în care cetăţenii furioşi au început să formeze grupuri şi grupuleţe de ofensivă aproape pe faţă împotriva concetăţenilor lor de origine musulmană. Chiar dacă mass-media nu o spune, există acolo tensiuni interconfesionale care depăşesc normalitatea polemicii şi a controverselor de cafenea – s-a ajuns, în unele zone ale Angliei, la ostilitate aproape deschisă. Desigur, toate astea nu sunt de azi sau de ieri. Oarecum compensatoriu pentru nenorocirile pe care le-a produs în perioada colonială, Anglia a acordat şi acordă şi în ziua de azi avantaje de neînchipuit cetăţenilor pakistanezi şi indieni din care o covârşitoare parte sunt de religie musulmană. Acuma, e clar că, chiar dacă se roagă lui Allah, nu înseamnă că toţi ăştia sunt potenţial periculoşi dar induc o stare de frustrare celorlalţi prin faptul că, discriminarea inversă funcţionând la foc continuu, sunt avantajaţi pe faţă la, de pildă, obţinerea unui loc de muncă – şi asta contează în toată nebuneala de-acolo. Asasinatele comise de nenorociţii ăia nu fac decât să toarne gaz peste un foc ce ardea, oricum, mocnit, de ani buni iar dacă britanicii n-au prea sărit de cur în sus până acum, asta se datorează, pe de-o parte, unui anumit grad de înţepeneală mentală tipică societăţilor dezvoltate precum şi convingerii lor că Statul îi păzeşte de tot ce-i rău, ca să parafrazez.

Revenind acuma la ceea ce se întâmplă în Anglia, unde atentatele – sau mai curând asasinatele în masă – continuă, vioaie, chiar şi după mobilizarea plenară a forţelor de ordine precum şi a vestitului Comitet Cobra, legendar prin – ahem!! – eficienţa sa, ar fi de remarcat două situaţii de natură să-l pună pe gânduri chiar şi pe un poliţist de ţară care-şi face semn pe frunte pentru a-şi aminti în ce parte se poartă cozorocul de la caschetă: în cazul penultimului atentat (o să le numesc astfel), cel de la concertul Arianei Grande, bubuiala n-a avut loc în public întrucât oamenii erau controlaţi la sânge de forţele de ordine ci a avut loc la ieşire, acolo unde nimeni, repet, nimeni nu s-a gândit că mulţimea care se revărsa pe stradă ar fi putut fi o ţintă ideală pentru un eventual asasin. Cea de-a doua situaţie, legată de ultimul atentat, e de-a dreptul hilară: asasinii şi-au făcut treaba aproape nestânjeniţi, pe stradă, cu maşina şi cuţitele, generând o panică teribilă în rândul cetăţenilor care, desigur, au urmat întocmai indicaţiile poliţiei şi au fugit ca potârnichile care-ncotro – cu excepţia, dacă e să dăm crezare unui ziar din România, unui băiat de pe la noi care l-a pocnit pe unul din asasini peste ochi cu o navetă. Nu spaţială ci, evident, de sticle. Nu ştiu dacă e adevărat; minte presa, mint şi eu. Dar dacă faza e reală, cinste lui, cinste lui, cinste lui românului, probabil din Vaslui, că na, dacă a folosit ca armă o navetă… LATER EDIT: românul era din Iaşi, de fapt, aşa cum bine a subliniat, ulterior publicării textului, un cititor (mulțumesc!) al cărui comentariu îl puteți citi mai jos.

Ajung astfel, după o introducere, vai, mult prea lungă dar, deh, obiceiurile vechi mor greu iar calul bătrân (eu, adică) nu-l mai înveţi în buiestru, la ceea ce voiam să spun de fapt.

O să mai fac totuşi o paranteză cu câteva cuvinte adresate băieţilor din serviciile secrete care, probabil, alertaţi de termeni precum musulmani, atentate, bombe etc. au început să privească mai atenţi pe monitor. Vreau să vă fie clar un lucru, oameni buni: nu fac propagandă pentru nimic altceva în afară de bun-simţ şi decenţă. Prozelitismul, fie el de orice natură, mă dezgustă profund iar controversele religioase transpuse politic nu mă interesează. Un musulman extremist mă scârbeşte la fel de mult ca un creştin extremist sau ca un hindus extremist – am rupt-o, cu ani în urmă, cu o tipă la care ţineam enorm din cauza religiei prost înţelese dar şi mai prost aplicate. Nu dau doi bani pe diferenţele de dogmă, nu mă interesează religia instituţionalizată, indiferent de natura ei. Nu am o problemă că unul se roagă la Dumnezeu, altul la Allah iar altul la Shiva, Iehova sau Quetzalcoatl, atâta vreme cât sunt oameni de treabă, cu care poţi schimba o vorbă în mod raţional. Da? Bun. Am închis paranteza.

Unde voiam să ajung, de fapt: la reacţiile guvernelor europene faţă de nebunia care a luat o amploare deja nepermis de mare. Premierul britanic, Theresa May, a rostit un scurt discurs public după atentatul de la London Bridge în care a subliniat faptul că Anglia va lupta împotriva unei religii care îndeamnă la ură, referindu-se, evident, la musulmani. Să spui asemenea enormităţi din poziţia de prim-ministru al unei ţări înseamnă că ori eşti complet cretin şi rupt de realitate sau, mult mai grav, că expui public poziţia statului respectiv, în cazul ăsta de respingere a priori a tot ceea ce înseamnă musulman. Din două una. Ambele sunt grave dar a doua e catastrofică prin consecinţele posibile. Din momentul în care tu, prim-ministru, înfierezi în public o întreagă comunitate religioasă din cauza unor dezaxaţi nu faci altceva decât să exacerbezi, cu inconştienţă, toate tensiunile interconfesionale care n-au răbufnit încă şi să dai liber la alte numeroase asasinate în masă, având ca victime cetăţenii ţării pe care o conduci. Am mai ascultat-o pe Theresa May în diverse ocazii şi pot să spun cu certitudine că doar la noi am văzut idioţi mai mari ca ea. Femeia asta e ori proastă ori inconştientă iar modul jalnic în care încearcă să o imite pe Margaret Thatcher e cel mult rizibil.
Pe de altă parte, doamna May ar trebui să facă o scurtă vizită prin Afganistan sau Irak şi să privească fix în ochii copiilor rămaşi orfani sau în cei ai familiilor rămase pe drumuri sau în cei ai părinţilor cărora le-au fost ucişi copiii şi să încerce să le explice, cum ştie ea, în cuvinte simple, că sacrificiul lor a fost necesar pentru construirea unei lumi mai bune, cu petrol ieftin şi dominaţie globală împărţită echitabil între marile puteri. Abia după aia să îndrăznească să înfiereze public o întreagă comunitate religioasă dar să fie pregătită şi pentru ceea ce va urma, adică un val de noi asasinate înfăptuite de nişte tâmpiţi la fel de mari ca ea. Kismet!

Guvernele europene au condamnat în cuvinte ferme asasinatele din Anglia, ceea ce, nu-i aşa, dă un semnal clar că aşa nu se mai poate, dom’le! Singura mică problemă e că se poate, în continuare, de nenumăraţi ani iar declaraţiile de tip Merkel (“Germania e ferm alături de Marea Britanie!”) sau Hollande (“Franţa sprijină ferm Marea Britanie în lupta anti-teroristă!”) seamănă cu avertismentele ultimative şi serioase adresate de China comunistă Americii prin anii ’48, a căror singură problemă – mă repet, ştiu – era că ajunseseră undeva la “al 132-lea ultim avertisment adresat Americii imperialiste”. Patetic. Atitudinea guvernelor europene vis-a-vis de asasinarea propriilor cetăţeni de nişte demenţi cu creierul spălat e în cel mai bun caz jalnică şi în cel mai rău caz de neglijenţă criminală şi trădare pentru că altfel nu pot să-mi închipui cum de aproape 50 de ani Europa a fost capabilă să controleze accesul dincolo de graniţele sale iar de 20 de ani încoace, aşa ceva nu mai e posibil. Argumente gen “libera circulaţie” sau “Schengen” sunt penibile… ceea ce mă duce cu gândul la o acţiune deliberată pentru a… pentru a ce? Pentru a-şi ţine propriii cetăţeni sub teroare? Pentru a le ocupa mintea cu frica de atentate? Pentru a le inocula, subtil şi pervers, ideea că doar Statul e cel în măsură să-i apere? Undeva aici e ceva tare putred, puteţi spune orice…

Ce mi-a plăcut maxim a fost reacţia lui Putin, cu ceva timp în urmă. Vladimir Putin, cu ochelarii lui de soare pe care, recunosc, i-am căutat cu limba scoasă pe net pentru că îmi plac maxim şi am închis brusc pagina când am văzut cât costă, Vladimir Putin, ziceam, a ieşit public la vremea respectivă şi a spus tare şi răspicat ceva de genul “dacă un singur atentat are loc pe teritoriul nostru, voi elimina toţi musulmanii de pe teritoriul Rusiei”. Am citat din memorie dar a spus ceva de genul ăsta. Şi n-a glumit. Din câte ştiu eu, nu au fost atentate pe teritoriul Rusiei, pentru că e clar pentru orice bou că Putin are cojones şi nu prea glumeşte cu chestiile astea. Pe de altă parte, Europa Occidentală, cu pretenţiile ei de domnişoară bătrână şi sclifosită, s-a aşezat singură capră, adică pe un drum presărat de tensiuni rasiale, confesionale, politice, economice şi de care mai ştiţi voi, totul în numele unui orgoliu iraţional şi a unei dorinţe absurde de federalizare, dorinţă ce nu se va înfăptui niciodată. Aţi băgat la cap, bă, birocraţi împuţiţi de-acolo, de la Bruxelles?

Singura întrebare care mai rămâne ar fi: va continua Europa să se comporte ca o călugăriţă rămasă grea cu un golan în colţul străzii sau va descoperi, în cele din urmă, că are şi – pardon – coaie şi va lua măsuri efective pentru a-şi proteja propriii cetăţeni, creştini, musulmani, evrei sau ce-or mai fi de tot soiul de dezaxaţi care confundă învăţăturile Profetului cu propriile frustrări de agarici fără puţă?

Cum spuneam: Kismet!

GetLost, asshole…

Bună seara şi bine v-am găsit, dragii mei, cineva spera că am rămas fără idei…?
Nu e mania persecuţiei, nu… e un vers din Paraziţii iar dacă aveţi sub şase ani (având în vedere halul în care vorbesc ăştia mici), piesa respectivă nu e recomandată pentru voi.
Mi-am făcut curat prin cufărul cu corespondenţă – adică l-am întors cu fundu-n sus deasupra găleţii de gunoi – şi mi-a atras atenţia un plic, primit mai demult, cu antetul unei firme care se numește “GetBack” (ce nume și-au găsit și ăștia…). Mi-am amintit întâmplarea şi, pentru că mi s-a părut haioasă la momentul respectiv, m-am gândit să v-o povestesc.
Aşadar, în plic se afla o scrisorică prin care eram informat că firma respectivă, recuperator de creanțe, trebuie să încaseze de la mine, prin orice mijloace, fabuloasa sumă de 44 de lei, reprezentând o datorie (??) rămasă neonorată către Romtelecom, din anul 2009 (!!).
Acuma: în 2009 am închis abonamentul la Romtelecom, achitând toate taxele aferente după interminabile discuții cu rahații de-acolo, ei încercând să mă convingă că am nevoie de ei ca de aer, iar eu încercând să-i lămuresc că am tot atâta nevoie de ei ca de-o gaură-n cap… ca acum să mă trezesc cu scrisorica asta. Conversația care a urmat a fost de-a dreptul halucinantă și o să încerc să v-o redau mai jos, cât mai fidel.

Așadar, pun mâna pe telefon și sun la recuperatorii lu’ Pește. Răspunde un individ.
“Bună ziua,” zic, “sunteți firma GetLost?”
“Nu,” face idiotul, “suntem firma GetBack.”
Zău, mă..? Deja râdeam în sinea mea.
“Am primit de la voi o notificare cum că tre’ să vă dau niște bani. Sunt Cutare, vrei să verifici?”
“Un moment…”
Revine după ceva timp.
“Da, aveți o datorie neachitată de 44 de lei, incluzând penalități și dobânzi, pe care noi am preluat-o de la Telekom România…”
“Pune pauză,” zic. “Eu am închis abonamentul cu Romtelecom în 2009, atunci când nu fusese preluat de naziștii ăia de la Telekom, da? Am achitat toate taxele aferente rezilierii contractului, de unde naiba ați scos datoria asta, frate?”
“Păi,” zice, “datoria a fost inițial de 5 lei (sau așa ceva, nota mea) la care s-au adăugat penalitățile și dobânzile rezultate din neplata sumei.”
“Neplata sumei de 5 lei,” zic, după o pauză în care m-am întrebat cum de Pământul încă se mai învârte, cu atâția tâmpiți pe el. “Și ai vreun document justificativ din care să reiasă datoria asta? Un document de la Romtelecom, adică, nu de la voi.”
“V-am trimis prin poștă notificarea din partea firmei,” răspunde el. “Acela e documentul.”
Rânjet la mine.
“Bun,” îi răspund. “O să-ți trimit și eu, prin poștă, o scrisorică cu ce antet vrei tu, chiar mai multe, unul sub altul, prin care o să-ți notific o datorie de un miliard de dolari pe care trebuia să mi-o restitui în 2011. Ce zici de asta?”
“Noi,” pune el placa, “am preluat datoria dumneavoastră de la Telekom România…”
“Ai preluat pe dracu’,” îi zic. “V-ați luat țeapă, fraiere, pentru că la închiderea contractului cu Romtelecom am achitat tot ce era de achitat și am și dovada din partea lor. La ora aia nu exista Telekom România și, dacă tot sunteți prieteni, poți să le transmiți că mă piș pe ei, mă piș și pe voi și pe încercările voastre de-a țepui oamenii, escrocule. Valea și cântă la altă masă că m-ai plictisit.”
“Vă rog să nu mă jigniți…” sare el.
“Nu te jignesc. Îți prezint un fapt real și chiar nu mă interesează dacă te simți jignit sau nu. Sunteți niște escroci ordinari și mă piș pe voi.”
“Să știți că lucrurile nu vor rămâne așa!”
Hopa.
“Auzi mă? Tu înregistrezi convorbirea asta?”
“Convorbirea poate fi înregistrată, da,” bufnește el.
“Păi atunci, asigură-te că e, bine? Apasă butonul ăla pe care scrie REC, ca să poți asculta de mai multe ori ce-o să-ți zic acum. Dacă mă mai ameninți o singură dată, o să-ți arăt că ți-ai greșit grav omul. O să vin la firma aia a voastră de escroci, o să te găsesc și-o să-ți arăt cît de mărunțel ești, ai auzit, bă, păsărică?”
“Eu v-am adus la cunoștință…”
“Gura, bă, că eu nu mă cert cu de-ăștia ca tine, le spun doar ce să facă. Dacă mă mai deranjezi sau dacă mai aud de voi, vă fac plângere la poliție, la antifraudă, te bat de te caci pe tine și te dau și-n judecată, bă, păsărică. Îți dai seama că dacă i-am pus în patru labe pe ăia de la Vodafone, cu de-ăștia ca tine șterg pe jos, bă mărunțelule, bă amărâtule, escroc de doi bani duzina ce ești.”
“O să verific numărul dumneavoastră de telefon!” sare el.
“Care număr, mă?”
“Cel de pe care sunați, o să-l verific!”
Iisuse, Marie și Iosif, cât de tâmpiți pot fi unii…
“Cam ce, mai exact, să verifici la el?” am întrebat. “Dacă e de Romtelecom? Te-ai lovit la cap sau ce?”

Paranteză: ziceam mai sus de Vodafone… cu ăștia am avut recent o serie de discuții legate de un soi de practici comerciale absolut aberante, de care văd că nu se preocupă nimeni – nici ANPC, nici Poliția, nimeni. Care-a fost treaba: mi-am luat de la ei o tabletă care intra într-un abonament luat pe puncte, știți voi. Tableta are și ea un număr (se poate vorbi de pe tabletă?? Îți acoperă capul…!) pe care, evident, nu l-am folosit niciodată. Acum vreo cinci luni, m-am trezit pe factura aferentă numărului tabletei cu niște sume de 5 euro, 10 euro, despre care habar n-am avut de unde naiba veneau. Am sunat la Vodafone și am aflat că 5 euro însemna abonamentul la ceva cu muzică, (nici acum nu știu cum naiba îi zice) inclus implicit, care devenise, din gratuit, plătit. Pe lângă faptul că nu folosisem nici măcar tableta – habar n-am de ce-am luat-o, de fapt, cred c-o s-o dau vreunui copil până la urmă – nici nu fusesem anunțat că serviciul respectiv a devenit plătit. Ăia au zis că scrie în contract, i-am pus să verifice, nu scria… În fine, după îndelungi discuții, au acceptat să anuleze suma respectivă și să taie toate rahaturile implicite sau opționale de pe abonamentul tabletei.
Altă problemă a fost apariția, pe aceeași factură, a unor SMS-uri de 10 euro bucata, trimise, chipurile, de pe tabletă, la diverse căcaturi gen Gazeta Sporturilor și alte aiureli de-astea. Ăia de la Vodafone m-au trimis la o firmă care se numește Netopia, firmă ce intermediază (?) transmiterea de SMS-uri în scopuri de marketing, de la Vodafone la alte firme, SMS-uri care sunt pe bani. Am vorbit cu o domnișoară de-acolo care s-a isterizat subit când i-am cerut să-mi transmită traseul complet al SMS-urilor respective, începând de la numărul tabletei până la destinație, întrucât acele SMS-uri nu fuseseră trimise de mine. Mi-a spus că n-au posibilitatea tehnică să facă asta și, când m-am oferit s-o învăț, mi-a spus că sunt obraznic. I-am zis că așa sunt eu, tupeist, mai ales când mi se pun în cârcă sume de bani cu care n-am nici o legătură și i-am prezentat și ei opțiunea cu poliția, ANPC-ul și serviciul antifraudă iar ea m-a trimis la Vodafone – adică înapoi de unde venisem. Am avut iar un set interminabil de discuții la Vodafone, finalizat, într-un târziu, cu anularea tuturor sumelor suplimentare de pe factura tabletei. Deh, ei au încercat; că nu le-a ieșit, asta-i altă discuție, dar m-am gândit că mulți chiar pun botul la escrocheriile astea și, uite-așa, 5 euro de la ăla, 10 euro de la celălalt… pot aduna bagabonții ăștia sume frumușele.

Să vă mai zic una: v-am spus AICI că acum un an, sătul de cămătarii ăia de la bănci, mi-am lichidat toate conturile, toate cardurile, am închis creditele și i-am băgat în mă-sa. Prin septembrie m-am trezit cu o notificare de la Raiffeisen, în care eram informat că mai am o restanță de 10 lei la un card pe care îl lichidasem de mult, plătind tot ceea ce era legat de el. Când m-am dus la ei și i-am întrebat de ce mama dracului n-au luat ăia 10 lei la lichidarea conturilor, atunci când le-am pus în poală o roabă de bani, au ridicat din umeri ca proștii, dar măcar ăștia au produs documentul care atesta că, într-adevăr, au fost tâmpiți și au omis să ceară și ăia 10 lei la momentul când ar fi trebuit s-o facă. Nu m-am certat cu ei; am pus pe tejghea 50 de lei și am plecat iar când cucoana a strigat după mine să stau să-mi dea restul, i-am zis să-și ia înghețată de banii ăia, ea și șeful de agenție.

Ceea ce vreau să subliniez aici e o practică, cred, comună la noi, prin care diverse instituții țin cu tot dinadinsul să împuște francu’ pe spinarea fraierilor de clienți iar mulți dintre aceștia – sper că nu majoritatea – habar n-au că au și drepturi și, decât să se certe pentru câțiva lei, preferă să plătească, uitând că au muncit pentru banii ăia. E vorba de un principiu aici, așa că, dacă aveți de-a face cu situații de-astea, nu vă lăsați fraieriți; chiar și un leu contează, pentru că ați muncit pentru el iar ăia vor să vi-l ia doar așa, degeaba. Certați-vă cu ei, reclamați-i la toate instituțiile posibile, faceți scandal și să vedeți cum, dacă aveți dreptate, lasă nasul în jos. Nu uitați că ăștia trăiesc pentru că existăm noi, clienții, și nu invers.

Mda… revenind la idioții de la firma aia de recuperări de creanțe, până la urmă i-am închis ăluia telefonul. Nu m-a mai deranjat…

Moriturii te salutant!

Vine o zi în viaţa fiecărui om când acesta moare.
Conform relatărilor venite din diferite epoci, viaţa – termenul fiind înţeles prin “conştiinţa existenţei” ca să zic aşa – nu încetează în secunda imediat următoare producerii evenimentului cauzator de moarte. Astfel, s-a observat la condamnaţii cărora li se tăia capul că acesta continua să reacţioneze un anumit timp după separarea de trup. Călăii relatau observaţii legate de faptul că ochii capului încă se mai mişcau, existau contracţii ale musculaturii feţei şi chiar semne ale încercărilor reflexe de respiraţie. Pe undeva, e firesc: creierul, ca organ ce comandă activitatea musculară, continua să trimită semnale organelor efectoare chiar şi după decapitare, fiind menţinut în viaţă pentru un anumit timp de sângele încă existent în sistemul său circulator.

Continue reading

Gânduri la o bere (2)

Am făcut o listă cu câteva obiecte inutile din punctul meu de vedere, obiecte care au fost concepute, cred, doar pentru a scoate nişte bani în plus din buzunarul personal.

Hârtia igienică “în trei straturi” cu parfum de iasomie/levănţică/muşeţel sau (oroare!!!) lămâie! În trei straturi de ce, să nu se rupă în timp ce şi să te trezeşti cu rahat sub unghii? Greu de crezut, că nu e hârtie de colete… Şi de ce, doamne iartă-mă, parfumată?? Eu, unul, n-am încercat să bag nasul în ea după utilizare pentru a mă convinge că parfumul de cur e estompat de mirosul de lămâie… oricum hârtia aia parfumată nu miroase a nimic nici în stare iniţială. O tâmpenie, dacă mă întrebaţi.

Beţişoarele “de urechi”. Altă idioţie, pentru că nu mi-aş băga aşa ceva în urechi nici să mă baţi la cur. Pe lângă faptul că elimină un strat de cerumen din profunzime care are un rol de protecţie prin acumularea şi reţinerea de particule de praf din aer, beţişoarele astea mi se par de-a dreptul periculoase prin prisma faptului că, printr-o întâmplare nefericită, poţi să-ţi perforezi, accidental, timpanul şi să ajungi să zici “Hă? Hă?? Ce-ai zis..?” când cineva îţi vorbeşte în partea aia a capului. Plus că, înainte nu existau şi nimeni nu umbla cu cerumenul scurs pe gât în jos…

Dozele de bere care alunecă. Să vă spun: avem la muncă stupi, o groază, pentru că e pădure acolo. De multe ori găsesc câte o albină căzută, fie de oboseală, fie de căldură şi-atunci o iau frumos şi o pun în palmă, unde-i dau apă cu puţin zahăr şi s-o vezi cum bea apa aia, după care începe să bâzâie, să se scuture apoi decolează, bine-mersi, plină de viaţă. Ei bine, deşi pot să prind o albină şi să o pun în palmă fără nici o problemă, am mari probleme cu dozele de bere. Dacă le apuc prea uşor, alunecă şi-mi cad din mână iar dacă le apuc mai tare, se îndoaie şi sare berea din ele. De ce pizda mă-sii nu pun fabricanţii de bere un soi de vopsea care să adere mai bine la pielea mâinii, ceva uşor abraziv, antiderapant sau cum vreţi să-i spuneţi, pentru a evita situaţiile în care să ne trezim cu berea pe adidaşi??

beer_top
A propos de albine: anul trecut prin vară eram noi pe-afară pe la muncă – spălam maşinile – când, deodată, am auzit nişte răgete însoţite de morţi, puli, băgări şi scoateri, toată recuzita. Ce se-ntâmplase: un băiat de la o firmă din aceeaşi curte s-a băgat în seamă cu una care se ocupă de albine şi-au sărit alea mici pe el, mă frate! A luat-o ăsta la goană prin curte, urlând, cu albinele după el, cum e prin desenele animate… noi râdeam de nu mai puteam, ăla răcnea ca disperatu’ şi venea glonţ spre noi. Luaţi-le de pe mine, băga-mi-aş pula, că mă-nţeapă, morţii şi răniţii şi toate alea. Noi ne-am repezit în baracă – avem o baracă din metal – şi-am trântit uşa după noi. Ăla, săracu’, bubuia în uşă că daţi-mi drumu’, daţi-mi drumu’, bulangiilor, că mă omoară astea! Marş, mă, i-am zis, cară-te cu zburătoarele tale de-aici, că mai bine să crape un vinovat decât cinci nevinovaţi, roiu’! Râdeam de ne tăvăleam pe jos, nu alta. Când a văzut că nu-i deschidem, a luat-o spre pădure şi l-am văzut prin geam cum galopa ca un centaur, sărind graţios peste crăci şi movile, şi-a dispărut printre copaci cu un “Băga-mi-aş pulaaaaaa!!” prelung. Râsu’ dracu’…
De-atunci i se spune “Brebenel”. Brebenelul e, de fapt, o floare dar, cum limba română e foarte bogată în înţelesuri duble şi sensuri contextuale, “Brebenel” are, în lumea noastră, a celor fără cravată la muncă, şi conotaţii falice, semnificând şi ceva mai mic decât normalul, ca să zic aşa.
Băiatul ăla ne-a purtat pică mult timp pentru că de câte ori îl vedeam îl întrebam “Brebenel, vrei nişte miere?” şi râdeam cu lacrimi şi-ăla punea bot şi ne zicea că suntem nişte bulangii nenorociţi… Acuma s-a obişnuit, că toată lumea îi spune Brebenel.
Acu’, serios, chiar nu pricep cum naiba de-au sărit albinele pe el… pe noi nu ne-au înţepat niciodată şi chiar am intrat printre stupii ăia de nenumărate ori. O fi avut el ceva feromoni dubioşi în ziua aia.

beer_top
Am avut azi nişte mosafiri (sic!) şi m-am tot gândit ce naiba să le dau să mănânce, că prin frigider cam bate crivăţul, ca să zic aşa. M-am scărpinat în cap preţ de-o bere, ocazie cu care m-am şi felicitat că am reuşit să ajung la tuns de dimineaţă şi mi-a venit şi ideea.
Aşadar, m-am dus la MegaImage şi-am luat trei casolete cu ceafă de porc, o roată de caşcaval şi un pachet de unt Meggle apoi am dat o raită prin piaţă de unde am săltat nişte cepe normale şi două snopuri de ceapă verde, doi ardei graşi, unul verde şi-unul roşu precum şi un borcan cu hrean ras, de-ăla de curte. Plus un six-pack de bere. Normal. Două.
Am venit acasă, am desfăcut casoletele şi m-am dus să mă spăl pe mâini şi, când m-am întors, pramatia de Julie pescuise deja o ditamai ceafa cu care se lupta, mârâind, sub masă. M-am uitat la ea siderat şi i-am zis că e o zdreanţă penală pentru că are mâncare cât pentru o scroafă şi, cu toate astea, ciordeşte ca o pirandă scăpată printr-un magazin fără pază. M-a mârâit ca pe cel mai mare duşman al ei şi m-a privit cruciş aşa că am lăsat-o în pace pe nebună… nu te pui cu ăştia, frate!
Am bătut cefele cu mânerul cuţitului până s-au făcut subţiri ca foiţa de ziar apoi le-am dat cu condimente. Am desfăcut o doză de bere şi-am turnat mai mult de jumate într-o farfurie mare şi adâncă apoi am scufundat carnea acolo apoi am băut berea rămasă în doză. Am tăiat ceapa şi ardeii aşa de subţire de ziceai că le-am tăiat la microtom.
Am eu un grătar şmecher, din ceramică, bun de pus pe aragaz, aşa că l-am încins bine de tot apoi am aşezat carnea acolo, la foc mediu, după vreo oră de stat în bere. Foc mediu, mă, nu mic, nu mare ci MEDIU.
Între timp am tăiat şi feliuţe subţiri de tot de caşcaval pe care le-am pus deoparte. După ce s-a albit carnea pe-o parte, am sucit-o pe partea cealaltă şi-am dat focul puţin mai mic.
După încă o bere, carnea se rumenise aproape de tot aşa că am luat caşcavalul şi l-am aşezat disciplinat peste carne iar în timpul cât s-a făcut ceafa de tot s-a topit şi caşcavalul de pe ea.
După ce am scos carnea pe un platou neacoperit – că altfel face condens – şi am pus pe ea câteva felii de unt, am curăţat repede grătarul apoi am pus ceapa şi ardeii, pe care le-am tot zăpăcit cu o spatulă din lemn până când ceapa a căpătat o nuanţă aurie de-ţi era mai mare dragul. Am presărat ceapa şi ardeii în mod uniform peste carne şi-a rezultat un morman de-ţi lăsa gura apă, nu alta.
Am dus platoul la masă cu borcanul de hrean lângă el şi m-am holbat, uluit, la viteza cu care poate să dispară haleala în nişte oameni, de altfel, foarte cumsecade…
Culmea e că eu n-am apucat nici măcar o bucăţică… ultima a fost rechiziţionată cu un “Nu te superi c-o iau pe ultima, nu..?” iar eu am ridicat din umeri, inutil. Porţia mea o mâncase japiţa de Julie.
După ce-au plecat ăia, m-am dus şi mi-am luat o şaorma…

Texte din arhivă (5)

Aş fi vrut să scriu ceva în seara asta că mi-au venit câteva idei dar, pentru că îmi picură o ţeavă la baie, trebuie să mă apuc s-o repar. Din acest interesant motiv, scrisul s-a dus pe apa sâmbetei pentru că sigur rahatu’ ăla o să mă ţină nişte ore bune, că o să trebuiască să tai ţeava şi s-o înlocuiesc aşa că tot ceea ce pot să fac este să vă recomand încă două texte scrise mai demult.

Prin urmare:

Case şi case
şi
Dublu standard
şi
La Cucaracha (sau los cucarachas)

Da, mă, sunt trei, nu două… şi ce? 😈