29. A noua.

,

m

Draga mea dragă,
cred că suntem singurii oameni din lume care au ziua lor în fiecare lună. Sau poate nu, poate că nu am inventat noi roata, însă, cu siguranţă, ceea ce am inventat împreună e unic în lume. Ne-am inventat pe noi. Am pornit la drum încet şi cu răbdare, adunând fiecare bucăţică de noi, punându-le la un loc, minunându-ne apoi de cât de bine se potriveau. Începutul acela, acea primă zi de 29, de fapt, PRIMA zi de 29 dintotdeauna, a fost şi începutul nostru, a ceea ce suntem. Oare a fost frumos şi soare atunci? Sau nu? Dar contează cu adevărat cum a fost vremea? Indiferent cum a fost, a trecut neobservată pentru că atunci ne-am re-găsit iar pentru noi a fost cel mai frumos soare sau cei mai frumoşi nori, cea mai bună căldură sau cea mai proaspătă răcoare, cea mai luminoasă zi sau cea mai catifelată noapte.

Mi s-a întâmplat să uit în seara de 29 ceea ce ştiam în dimineaţa de 29, adică… ei bine, că e 29. Ei da, am făcut-o lată şi, dacă părerea de rău are propria ei greutate, atunci foiţa de ţigară era groasă în comparaţie cu mine.
Aş fi vrut sa dau timpul înapoi atunci, să fie iar dimineaţă. Sau poate nu. Poate nu, pentru că aş fi pierdut timpul nostru în ziua aceea şi, cum fiecare minut şi fiecare oră cu tine sunt unice, dulci ca mierea şi frumoase ca tine, cum să pierd aşa ceva? Ar fi fost alte ore şi alte minute, e adevărat, însă vezi tu, aici e dilema, în a păstra timpul nostru şi a-l aşeza paralel cu un alt timp al nostru, pe aceleaşi coordonate. Un paradox, într-adevăr. Două planuri temporale trăite simultan? Einstein, unde eşti să auzi asta?

Draga mea dragă,
astăzi, douăzeci şi nouă Septembrie, este, din nou, ca în aproape fiecare lună, ziua noastră. Spun aproape fiindcă mai e februarie ăla… nu-mi place februarie decât o dată la patru ani. De fapt, ziua asta e a ta, iubito, pentru că nu ar fi fost posibilă fără tine. Dacă stau să mă gândesc bine, nimic nu ar fi fost posibil fără tine, draga mea: nici noi, nici eu, nici Dragostea, Binele, Liniştea şi Fericirea pe care mi le oferi în fiecare secundă, cu care mă învălui, mă înconjori, ca o iederă ce are puterea, prin prezenţa ei, să înfrumuseţeze cel mai aspru zid şi cel mai rigid copac. Şi dacă vorbesc de ziua asta de 29, e doar un pretext, draga mea. Ziua ta e în fiecare zi. Ziua noastră e în fiecare zi.

La mulţi ani, iubito.
La mulţi ani ţie, la mulţi ani nouă.
Te iubesc.

Advertisements

Mexico Lindo y Borracho

tlmd_borrachos_mexico

Să vă mai povestesc ceva de pe vremea când locuiam în frumosul oraş Querétaro, capitala statului cu acelaşi nume din Mexic.

Înainte de toate, să vă dau câteva lămuriri utile. În Mexic, începând cam de joi seara, lumea iese la băut. Adică se munceşte responsabil (ha!) luni, marţi şi miercuri apoi de joi încep să se porcească. În fiecare joi seara vedeam, de la balconul meu de la numărul 13A (pentru curioşi, da, căsuţa aia albă cu balconaş metalic şi garaj), un fluviu de maşini pe Ejercito Republicano, ca la exod, de puteai să mergi pe ele fără să atingi pământul, îndreptându-se către centrul oraşului, adică centrul cu baruri, că oraşul mai are un centru ceva mai cultural, aşa. Acuma, barurile astea sunt înşirate pe câteva străzi, unul lângă celălalt, astfel că poţi intra, de exemplu, pe Cinco de Mayo din capătul dinspre Plaza de Armas pe picioarele tale şi să ieşi prin capătul dinspre Felipe Luna Sur cărat cu targa şi cu sonda de spălături stomacale îndesată pe gât.

Continue reading

Bună dimineața, Iubito

Iubita mea, dragostea mea, frumoasa mea dragă, bună dimineața.
Bună dimineața, cerul meu senin, bună dimineața, apa mea limpede, bună dimineața, ziua mea frumoasă, bună dimineața, Lumea mea insorită.
Bună dimineața, Femeie frumoasă, Femeia mea pentru totdeauna.Te iubesc. Te iubesc aşa cum nici un bărbat nu a iubit vreodată o femeie, te iubesc total, absolut şi necondiționat.

Când ai intrat in viața mea, eram orb şi tu mi-ai redat lumina în ochi. Eram gol şi m-ai umplut cu tine. Nu mai eram eu şi m-ai făcut să fiu tu. Lumea mea s-a adunat în tine, tu, cea care ai adunat stelele în ochi, soarele în zâmbet, cerul senin pe chip şi tot binele din Univers în sufletul tău frumos.
De când ai intrat în viața mea, nu mai există frig şi ploi, furtuni şi cer înnegurat. Cu o privire, cu un surâs, cu un cuvânt, mi-ai adus soare şi căldură, linişte şi bine, dragoste şi mângâiere. Vocea ta îmi alintă sufletul, râsul tău îmi vindecă orice rană, chipul tău frumos îmi înseninează viața.

Eşti frumoasă, iubito, eşti cea mai frumoasă femeie din lume. Frumusețea ta îmi aduce lacrimi de fericire în ochi şi fluturi în piept. Chipul tău dulce împrăştie norii, înfloreşte cele mai ofilite flori şi le transformă în cele mai frumoase care pot exista.

Fiecare zi cu tine, lângă tine, este un pas înspre un mâine însorit şi plin de bucurie. Suntem umăr lângă umăr, mână în mână iar paşii noştri ne duc spre soare, pe drumul construit de noi, pentru noi.

Nu există nici o zi în care să nu îți mulțumesc pentru că exişti în viața mea, pentru dragostea, binele, fericirea şi liniştea pe care mi le oferi. Aştept fiecare dimineață cu nerăbdare pentru a-ți auzi vocea dulce şi râsul cald şi pentru a-ți săruta buzele şi chipul frumos.

Bună dimineața, Dragoste.
Bună dimineața, Fericire.
Bună dimineața, Linişte.
Buna dimineața, Iubita mea până dincolo de Timp.
Te iubesc!

Bucureşti, Bucureşti, să… na, ce era să zic…

Citat-Albert-Camus.fw_2
Ieri dimineaţă, pe la 9, îmi beam cafeaua şi îmi fumam ţigara în balcon – sunt în concediu, obţinut cu trudă proletară de la conducerea care s-a zbârlit până la chiloţi când am îndrăznit să solicit un drept legal – când am văzut-o oprindu-se lângă maşina mea, privindu-mă cu atenţie, ca şi când ne cunoscuserăm în altă viaţă. Ochii ei erau jucăuşi iar cu mâinile făcea gesturi graţioase de chemare, însoţite de mici sărituri – în sus, evident – ca şi cum ar fi vrut să aterizeze fix pe pervazul meu. O priveam siderat, mai să scap cana din mână pentru că era prima dată când mă simţeam ca Julieta în balconaşul ei atunci când Romeo îi chelălăia romanţe pe trotuar.

Continue reading

… et circenses

Ringling Bros. and Barnum & Bailey Center for Elephant Conservation

Nu mi-a plăcut circul niciodată. În cele câteva rânduri când am fost la câte un spectacol, când eram mic, a trebuit să plecăm mai repede, maică-mea sastisită, iar eu cu o proastă dispoziţie care o întrecea pe a faraonului, atunci când a fost deranjat din somn în filmul “Mumia”.
N-aş putea spune că a existat o întâmplare anume care mi-a provocat repulsia profundă faţă de tot ce înseamnă circ, cred că am detestat fenomenul încă de prima oară, instinctiv şi visceral.

Continue reading

Spune-mi tu

722ca830c5ea1e29b5fe39e14df321ff--good-morning-handsome-quotes-good-morning-my-love

Iubito, e ora şapte. Şi de crezi că mi-e uşor
Ca să dorm o noapte-ntreagă de tine fiindu-mi dor,
Vreau să ştii că nu e simplu.
Chiar şi-atunci când eşti cu mine, dorul tot mă mistuieşte.
Hai, iubito, te trezeşte.

Cafeaua o aduc eu, nu vreau să te deranjezi.
Stai acolo liniştită, pe perne să te aşezi.
Prima gură o-mpărțim, e rutină, draga mea.
Şi acum, că ne-am trezit, spune-mi tu ce va urma.

***

Ah, deci nu visezi cu mine,
dacă noaptea-ți este dor…
Vino-aici acum, iubite,
De trezit nu mi-e ușor…

Vreau să mă săruți pe pleoape
Să-ți simt buzele doresc,
Că mi-e dor mereu de tine.
Să te simt și… mă trezesc.

Punctul pe blog

AVERTISMENT
a. orice asemănare cu personaje aflate în viaţă nu este întâmplătoare;
b. întotdeauna, chelul îşi pune mâna-n cap.

“Blogosfera”, acest cuvânt care, pe mine unul, mă scoate din sărite de câte ori îl aud sau îl citesc. Acest conglomerat de persoane care, din motive absolut justificate, simt nevoia să îşi facă publice gândurile, temerile, bucuriile, uneori chiar şi durerile, acest conglomerat, spuneam, reprezintă un soi ciudat de societate umană ce funcţionează în paralel cu cea din care facem parte cu toţii. Aşa e şi firesc, la urma urmei. Scriem cum gândim, ne expunem deschis laudelor sau oprobiului public, ne punem pe noi înşine în toate cuvintele aşternute pe un ecran pentru că, aşa cum spune cineva drag, a cărei părere e, pentru mine, singura importantă, nu te poţi ascunde în spatele propriului scris. Poţi încerca dar, mai devreme sau mai târziu, ieşi la iveală aşa cum eşti în realitate şi cine ştie să citească printre rânduri reuşeşte să te cunoască mai bine decât ţi-ai fi dorit, poate. La urma urmei, nimic rău în asta. Fiecare cuvânt făcut public pe un blog reprezintă un risc asumat şi depinde de fiecare autor în parte cum ştie, poate şi reuşeşte să gestioneze reacţiile cititorilor săi, reacţii de care e, pe jumătate, răspunzător. Cealaltă jumătate aparţine cititorilor care interpretează, fiecare în felul său, textele respective. Din nou, nimic anormal aici. Suntem oameni, supuşi, deci, fiecare, propriului mod de gândire şi e firesc să privim lucrurile din perspective diferite.
Altceva e, însă, ceea ce transpare ca nefiresc într-o… comunitate, ca să-i spun aşa, bazată exclusiv pe plăcerea de a scrie, respectiv pe cea de a citi. Mă refer aici la apucături din cele mai lipsite de sens care, de nenumărate ori, degenerează în grotesc şi lipsă crasă de bun-simţ şi de norme elementare de educaţie. Că toţi facem gafe uneori, e de înţeles. Că ne cerem scuze pentru ele, ar trebui să fie un gest firesc. Nu aici e problema.

Un fenomen care mi se pare deosebit de aiurea e concepţia conform căreia, dacă eu ţi-am dat follow, trebuie musai să-mi dai şi tu. Ei bine, e total greşit. Dacă mie îmi place cum scrii şi îţi dau follow pentru a fi informat de textele noi ce apar la tine, tu n-ai nici o obligaţie similară pentru că s-ar putea să nu-ţi placă, pur şi simplu cum scriu eu. Poate că nu scriu prost dar modul în care o fac nu ajunge la tine. Ca eu să mă supăr că nu mi-ai dat follow din obligaţie, e absurd, ridicol şi pueril. Din păcate, concepţia asta e tot mai răspândită pentru că, nu ştiu cum se face, ideile comuniste de genul “toţi suntem egali” încă mai funcţionează la nivelul mentalului colectiv.

O altă chestiune care mi se pare nefirească e acel click pe steluţa de la finalul textului, adică acel “like”. S-a ajuns să se facă şi un soi de comerţ cu like-urile – din nou blestemata asta de reciprocitate obigată – dar şi mai interesante sunt ideile conform cărora “nu dau like aici că vede X-ulescu şi după aia se supără pe mine!” Că s-au format bisericuţe la nivel de bloguri, că au luat naştere tot felul de clici, grupuri şi grupuleţe unite de interese sau gusturi comune, nu mi se pare altfel decât firesc. Nefiresc e atunci când individul dispare, înlocuit fiind de interesele grupului din care face parte şi de-aici tot felul de comportamente aiurea, ca şi cum prăpăditul ăla de like ar însemna cu adevărat ceva. Îmi pare rău să vă spulber iluziile, unora din voi, dar 80% din like-uri nu contează pentru că sunt date fie în doru’ lelii, fără ca textul să fie citit, fie dintr-un reflex, fie din interese de grup. Eu zic aşa: dacă nu-ţi place textul meu, nu da like. Dacă vrei să comentezi, fă-o pertinent şi spune-mi ce nu-ţi place la textul meu, fă-l varză, zdrenţe şi calcă pe el iar dacă argumentele tale sunt valide, fii convins că voi ţine cont de ele şi că îţi voi mulţumi pentru ajutor, pentru că e un ajutor.

Ajung, în fine, la ultima temă a acestui text.
Vorbeam mai sus de grupuri, clici, bisericuţe. Că apar, e firesc. Oribil e însă atunci când acestea îşi depăşesc condiţia de cititori/autori şi se transformă în muşuroaie de târâtoare care se simt obligate să îşi îndese ochiul pe gaura cheii, să-şi dea cu părerea atunci când nu li s-a cerut, să facă supoziţii, să vorbească pe la spate şi, mai rău ca orice, să încerce să intre în viaţa altora cu labele lor murdare, cu întrebări arogante, rânjite hidos, adresate în privat, cu sfaturi ipocrite ce păstrează în ele sclipirea şobolănească a ochilor respectivilor, denotând astfel nu doar un caracter infect, provenit parcă din cele mai abjecte mahalale ci şi o lipsă crasă de educaţie elementară, de parcă şi-ar fi petrecut primii şapte ani de viaţă conducând căruţa de gunoi.

Că românilor le e aproape imposibil – cu excepţiile care confirmă regula – să se bucure de binele şi de frumosul altora, e un fapt deja prea bine cunoscut. Din nou, asta ţine de educaţie, ţine de zestrea genetică şi ţine de capacitatea fiecăruia de a se ridica, atunci când e cazul, deasupra propriei condiţii. O minimă decenţă ar trebui, totuşi, să-i reţină pe aceşti indivizi de la a-şi exhiba prostia şi răutatea în spaţiul public, măcar pentru faptul că se fac singuri de râs într-un mod desăvârşit, arătându-şi adevărata faţă hidoasă în spatele cuvintelor cu sonor preţios, de chivuţă cu multe fuste.
Dar, vorba aia, de unde nu e…

Presupusa educaţie de care, prin accesul extins la informaţie, ar fi trebuit să beneficieze fiecare posesor de Internet, e doar o vorbă goală. Mai mult decât atât, patimile şi urâtul au ajuns să se exacerbeze într-un mod halucinant, ca şi cum pornirile viscerale au fost zăgăzuite mult timp în interiorul respectivilor şi, odată cu apariţia unui mediu în care, aparent, totul e permis, să deverseze în spaţiul public ca o hazna care dă pe dinafară.
Dar, până la urmă, fiecare trebuie să trăiască într-un fel: unii împodobindu-ne frumos prin cuvinte care merg la suflet, alţii reuşind, cu preţul propriului timp, să ne mai înveţe câte ceva, aşa că ar fi absurd să le ceri libărcilor să se târască înapoi în gaura de unde au scos capul, pentru că şi ele fac parte, de fapt, din acest ecosistem (sic!) numit… hai că nu mai zic cuvântul ăla. Ştiţi voi, ăla cu sfera…