Sunt român şi n-am o problemă cu asta. Tu?

Chiar acum (LATER EDIT: cu două zile în urmă, când am început să scriu textul) are loc lângă mine o discuție între unii de pe-aici şi un tip aterizat de undeva de prin Europa, probabil Olanda sau Germania, după față. Ceea ce m-a determinat să încep textul ăsta a fost o întrebare adresată tipului respectiv: „cum îți place România?” sau, mai bine zis, privirile avide ale ăstora în aşteptarea răspunsului. Acuma, tipul a zâmbit aşa, politicos, şi a răspuns ceva de genul „da… e frumos… îmi place… dar abia am venit, haha!” iar reacția în plen a fost de genul „da, haha… o să vezi că e frumos” şi ASTA a declanşat în mintea mea nişte procese interesante.
Mi-am adus aminte că, în urmă cu câteva zile, trecând pe lângă televizor, am prins o scenă în care unul, străin cu ştaif, declara doct că „Romania has a great potential and could become one of the most important partners for the European countries. Also, due to its excellent position on the map…” sau aşa ceva. Şi era omul ăsta înconjurat de o pletoră de analişti (iar mă gândesc la tâmpenii) care i se uitau în gură cu religiozitate şi respect, sorbindu-i cuvintele înainte să se formeze. Unul nu îndrăznea să-i spună „amice, ştim şi noi asta, ceva de zis ai, totuşi, sau mai pierdem mult vremea pe-aici?”
Şi nu pot să nu mă întreb: de fiecare dată când discută pe la televizor unii de-ai noştri, se ceartă ca la uşa cortului şi mai au puțin până să-şi ia beregata, însă dacă vine vreun occidental care înşiră la platitudini de te ia durerea de cap, stau românașii smirnă, de parcă însuşi Ron L. Hubbard ar fi pogorât printre ei.
Ne(mai)interesându-mă direct politica de nişte ani buni, beneficiez de avantajul de a vedea lucrurile obiectiv, în sensul că îi consider pe toți nişte gunoaie care nu merită decât, cel mult, câțiva litri de benzină şi un băț de chibrit. De asemenea, consider că toate certurile şi manifestările de şatră, pe care nu se sfiesc să şi le exhibe în public, nu sunt altceva decât nişte scenarii bine puse la punct, întru prostirea prostimii ce stă lipită de televizor şi rezonează profund cu comportamentul de țigani al celor ce se intitulează „politicieni”. Asta nu mă deranjează. În fond, atitudinea asta, care nu se deosebeşte, în esență, prea mult, de cea a coloraților cu paşaport, din nefericire, românesc, ce lălăie a jale, cerşesc, fură sau dau în cap prin alte țări, îi defineşte profund pe cei ajunşi în funcții care ar trebui să-i responsabilizeze până la lacrimi. Vorba românului: asta e…
Dincolo de ziceri de o prețiozitate grețoasă, gen „avem conducătorii pe care ni-i merităm”, justificări patetice pentru propria stare de, uneori, deces cognitiv, ar trebui să realizăm un lucru elementar: suntem propriii noştri stăpâni, câtă vreme ne dorim asta. În momentul în care ne facem proşti singuri, privind cu jale la tâmpenia pe care am făcut-o şi nu întreprindem nimic pentru a o corecta, înseamnă că suntem chiar degeaba şi că ne merităm soarta. Ca atare, vom continua să ne scufundăm în rahat şi, când ne va trece de gură, ultimul bolborosit va fi ceva de genul „asta e…”.
Poate fără legătură directă, însă, cumva, legat de cele de mai sus, îmi vine în minte un exemplu, mai curând o atitudine: balamucul numit „Mitingul diasporei”. Să vă spun de ce. Porniți de la premisa că nu am nici o problemă cu nici unul dintre cei care „n-a mâncat salam cu soia”, ca să folosesc o expresie ieşită din nişte minți jalnic de mici. Dar însăşi ideea de a separa cumva, fie şi la nivel declarativ, mitingurile celor din țară de cele puse pe roate de cei ce trăiesc în afara țării arată gradul de prostie, autosuficiență şi snobism de care suferim. De ce s-a plecat de la ideea conform căreia „mitingul diasporei” ar semnifica altceva decât orice alt miting? Oamenii ăia zbiară că sunt români, se înfăşoară în tricolor, însă nu au o problemă în a se considera, repet, fie şi la nivel declarativ, ca făcând parte dintr-o altă categorie decât cei din țară, tot români şi ăia. Din nou, vreau să fiu corect înțeles: judec lucrurile cât se poate de obiectiv. „Mitingul diasporei” a culminat cu gaze, bâte pe cârcă şi, inevitabil, a adus după sine scandaluri de şatră prin toată mass-media. Rezultate? După părerea mea, zero barat. În afară de tot soiul de poze cretine și mesaje care te fac să te uiți în X, de genul „cerem sprijinul ONU!” (ăsta m-a făcut să mă tăvălesc pe jos de râs) împrăștiate pe Internet, plus o oarecare glorie efemeră a celor ce au tras gaz pe nas ori s-au ales cu vânătăi, rezultatele sunt, repet, zero barat. Ceea ce înțeleg, din nefericire, prea puțini, este că, dacă vor avea loc schimbări la vârful politicii românești, vor fi determinate nu de zbieretele isterice ori lozincile urlate între două doze de cafteală, ci de interesele proprii ale celor care sunt acolo sus. Dragnea, ăăă… Viorica aia, na că i-am uitat numele, Iohannis, toți cei de la nivelul ăla, dacă e să pice, vor pica pentru că așa vor alții ca ei, conform unor interese care n-au nici o legătură cu cele ale mulțimilor adunate prin piețe și care sunt folosite ca background sonor, ca zgomot de fond.
Nu contest în nici un fel dreptul oricui de a protesta. O admir, într-un fel foarte sucit, până și pe Cristiana Anghel, fostă profesoară de română, care s-a trântit pe jos în greva foamei, compătimită și admirată de o țară întreagă, până când i-au dat să mănânce ăia de la PSD si au făcut-o parlamentar, după care femeia s-a dovedit a fi una din cele mai mari otrepe din zona aia. Dar, vorba aia, și-a atins scopul. Repet: a protesta e dreptul fiecăruia, nu asta e problema, însă înainte de a-ți exercita dreptul ăsta, privește puțin în jur și vezi dacă nu cumva ești manipulat, pentru că dacă ești, protestul devine inutil, patetic și rizibil, iar tu un prost.

Bun, hai că m-am abătut, ca de obicei, de la subiectul propriu zis. Sau nu, pentru că pot să leg ceea ce am spus de ceea ce vreau să subliniez, de fapt. În timp ce ne înjurăm unii pe alții pe baza unor preferințe politice fundamentate de nimic, cultura politică fiind zero la nivel de mase, nu băgăm de seamă două lucruri: unul, că în timp ce ne înjurăm unii pe alții, ăia de sus își văd, liniștiți, de treburile lor și doi, că ne aducem aminte că suntem români și că avem o identitate națională doar atunci când ne înjurăm între noi, fluturând tricolorul între două „m…ie unii” și „m…ie ceilalți”. În timpul ăsta, tot felul de străini cu ifose vin la noi să ne spună ce avem de făcut, de parcă am fi niște handicapați mental cărora trebuie să li se deseneze drumul linguriței spre gură, iar noi n-avem nici o problemă cu asta. De unde, de ce atitudinea asta jalnică? După 1989 am pierdut, treptat, tot ceea ce însemna identitate națională. Am fost învățați că e de prost gust să-ți iubești țara, că e ok să privești cum alții se pișe pe drapel, pe valori, pe tot ce înseamnă România! Ne-am împărțit în două, cei „ajunși”, care locuiesc în altă țară și proștii încă rămași aici. Niciodată nu am să neg dreptul oricui și chiar datoria de a trăi bine în orice altă țară, dar întotdeauna îi voi disprețui profund pe cei care își abandonează identitatea națională și scuipă cu superioritate pe România de-acolo de unde se află.

Nu, oameni buni, nu e de prost gust să-ți iubești țara! Nu e de prost gust să fii naționalist în accepțiunea decentă a termenului, nu e de prost gust să admiți că nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alții! Hahalere sunt peste tot, hoți cu ștaif se află în orice altă țară, peste tot se fură, într-un fel sau altul! De unde atitudinea asta umilă față de străinii care vin și ne spun ce să facem? Chiar nu suntem în stare să ne luăm viața în mâini?
N-am nimic cu străinii de-aici, au tot dreptul să fie, așa cum și noi avem dreptul să fim la ei, dar am o mare problemă cu cei care se erijează în salvatorii României, având, în realitate, cu totul alte scopuri decât cele declarate. De ce nu putem să le dăm ăstora câte un șut în fund și să-i trimitem de unde au venit?

Și serios, oameni buni, oricât de aiurea ar suna asta, unul din lucrurile ce trebuie schimbate neapărat e imnul național. Tot respectul pentru Andrei Mureșianu (eu așa am învățat că se scrie), dar sună ca un cântec de jale, ca o litanie la pierderea a ceva foarte important. O tot bagă pe-aia cu hai să ne deșteptăm, frate, odată, că mai demult am fost ceva iar acum nu mai suntem nimic decât niște adormiți ce trebuie scuturați ca să-și vină în fire. Nu spune nimic de România, de cât de frumoasă e țara asta, de cât de bogată e, de nicăieri nu transpare bucuria de a fi român într-o Românie care merită mult mai mult. Toooot îi dă înainte cu ce tari am fost noi odată, demult. E exasperant. O să mi-o iau acuma, știu, dar comuniștii ăia împuțiți aveau măcar marota asta a mândriei naționale, a identității comune pe care o dă tricolorul și tot ceea ce simbolizează el. Ăștia de-acum… vax, mă. Aș vrea să văd tricolorul pe fiecare mașină, aș vrea să văd copiii cum cântă imnul la începutul orelor, cum sunt învățați să-și iubească țara, nu să râdă ca proștii atunci când văd un steag fluturat pe stradă doar așa, pentru că ăsta e imboldul firesc. Aș vrea să văd părinți educându-și copiii în spiritul mândriei de a fi român, și chiar dacă ăia vor pleca, poate, la un moment dat, să rămână cu România în suflet, să nu lase ochii în jos atunci când spun „sunt Român!” sau, mai rău, să încerce să treacă drept altceva.
Aș vrea să văd ceea ce am văzut în Mexic, unde dacă spui ceva aiurea de steag sau de țara lor, sunt ăia în stare să-ți ia gâtul în secunda doi. Aș vrea să nu mai văd români care trăiesc în altă țară cum îi fac proști pe cei rămași acasă, în timp ce-și fac selfie-uri lângă mașina și casa la care vor plăti ipoteci zeci de ani și nu obosesc niciodată spunând din ce țară de căcat au plecat, însușindu-și o identitate străină care nu va fi a lor niciodată, indiferent cât de mult ling pașaportul cu altă stemă decât a României pe copertă. Când o să ne dăm seama că, de fapt, ne facem singuri rău prin atitudinea asta de rahat?
Vreau să aud un imn în care să se vorbească de pădurile dese ale României, de munții falnici, de câmpiile verzi, de marea albastră, de oamenii care nu acceptă să le fie denigrată țara de tot soiul de apatrizi jalnici, vreau să aud un imn care să mă ridice de pe scaun cu mâna la inimă și să-mi aducă lacrimi în ochi.

Poate că n-am dreptate. Poate că nu sunt altceva decât un anacronism într-o societate pentru care simbolurile naționale valorează mai puțin decât emblema mașinii cumpărată în leasing, pe al cărei geam e un abțibild cu „I love USA”. Dar niciodată, indiferent pe unde am locuit, în ce țară, niciodată nu mi-a fost rușine să spun că sunt Român, așa cum le e prea multor „realizați” cine știe pe unde. În Mexic era să-l bat pe unul care a spus că el știe că în România trăiesc doar țigani, cum de eu sunt așa alb și doar faptul că mi-am dat seama de neștiința lui m-a oprit să-i săr în gât.
Mă înșel? E o rușine să-ți iubești țara și e de bon-ton să-i pupi în cur pe străinii printre care locuiești? Așa o fi. Însă prefer să trăiesc în greșeala asta, decât să fiu unul dintre cei care scuipă pe locul în care s-au născut și în care au crescut.

Advertisements

Vera Oren și „Pași”

10

„Am ajuns la cartea „Pași” cu pași mici. Întâi am descoperit rubrica Sweet and Salty, semnată Em Sava în acest ziar (Observator de Toronto). Fascinată de lumina degajată de această rubrică cu glas de femeie cu nume scurt, bărbătesc, am urmărit-o constant. Îmi punea un zâmbet ștrengăresc pe buze. Era ca o ștampilă de magie pe lucruri firești.
„Hm,” îmi spun, „o fi femeie, o fi bărbat…”. În ziua de azi n-ai voie să te lași furat de normele ancestrale ale dualității să nu cumva să jignești – ce-o fi, o fi, limba e minunată. Mi-am luat curajul să abordez autorul misterios.
…ca să descopăr un blogger, un talent care a sărit din virtual pe hârtie.

Trebuie să recunosc că fac parte din generația hârtiei, deci sufăr de aroganța „pe vremea mea…”. Am acceptat kindle, am acceptat tastatura, dar n-am acceptat literatura pe blog, pentru că pare jurnal de bord, plus că blogul cere enorm de mult timp să-l ții viu. Am primit o lecție de umilință de la Em Sava. Blogul ei e bogat, elegant, variat, elevat, pulsând de viață.

Apoi, am citit un fragment din cartea ei, „Pași”, fragment apărut, cred, în urmă cu o lună. Am citit și o mică recenzie. Am fost cucerită și intrigată, parcă cineva îmi furase idea, visul. Am comandat cartea și am sorbit-o ca pe Chianti, în două zile. Am alergat pe linia scrisului, vrăjită. M-am molipsit. Un scris aproape sacadat, dar totuși diafan, alert, poetic, o limbă nouă, expresii ca „mi-e senin”, „miroase a albastru„, „ochii lui torc miere”, „casa mi-e drumul”, etc. M-a fascinat formula scrisului în tandem, un scris la patru mâini, Em Sava, Ea și Axel, El. Nu sunt un cititor asiduu în românește, dar limba celor doi e limba de care îmi era dor și-o credeam dispărută: modernă, dezinvoltă, delicată și suavă într-o epocă a înjurăturilor birjărești ridicate la nivel de cultură. Textul celor doi e ca o apă de izvor, limpede, răcoritoare, în care termeni moderni sau anglicismele se îmbină armonios, plasând cititorul fără explicații și descrieri.

Cel mai percutant stil în proză este cel la persoana I. Cititorul intră direct în capul personajului și vede totul prin ochii lui, naratorul fiind expulzat, inexistent și superfluu, un intermediar de prisos. Sentimentele personajului nemaitrecând prin sita naratorului, nu sunt deformate, nici judecate, și devin cu atît mai ascuțite. Acest stil însă e dificil, pentru că autorul trebuie să fie multicefal sau cameleon.

Dacă însă recurgi la scrisul în tandem, cum e cazul cărții de față, proiectul devine riscant, greoi, inerent ducând la compromisuri. Cartea pare condusă de Ea, dar El e veridic în tot, mai puțin cliché-ul minciunii. Scrisul celor doi în tandem e crucial pentru ca sentimentul celor doi să fie credibil. Este minunat redată curgerea gândurilor celor doi și împletirea lor perfectă în telepatie, o telepatie nespusă, dar reflectând pe retină același obiect, aceeași imagine, aceeași trăire.

Em Sava și Axel sunt ca niște gemeni a căror inimă e comună. Fiecare e imaginea celuilalt într-o oglindă. Starea sufletească e aceeași, privesc lumea și văd la fel. Au parcurs vieți separate, care i-au modelat până la perfecțiune unul pentru celălalt. Și asta îmi aduce aminte de nuvela lui Mircea Cărtărescu, „Gemenii”. Când am terminat „Pași”, aveam gust de L’écume du jour în gură, o boare de La Medeleni pe obraz și magia unui realism gen Garcia Maria Marquez invadase orașul imaginar al lui Nicole și Alex, care poate fi la fel de bine Toronto sau Chicago. Scrisul celor doi seamănă cu bătaia din aripi a unui future, scrisul lui Em, mai poetic, mai feminin, scrisul lui Axel, mai direct, mai bărbătesc.
În gândurile celor doi e puțin loc pentru altceva decât drama unei vieți aproape spulberate și bucuria intensă a unei iubiri proaspete care se adeverește a fi cea mare. Societatea, cu micimea ei, cu roboteala zilei, cu ticurile și ideile preconcepute, cu obsesiile ei deșarte, e undeva, în spate, neclară. Marele conflict are loc în pieptul și conștiința celor doi fericiți de soartă.

E o carte de o autenticitate zdrobitoare pentru toți cei și cele (sau, mai bine zis, pentru toate cele și toți cei), de altfel majoritari, care stagnează într-un cuplu în care anii au decantat diferențele profunde, iar dragostea, ce-a fost ca o mare, s-a evaporat, lăsând un fund găunos. Cartea face doliul căsniciei. Mi-am spus tot timpul „Ce bine că cei doi n-au copii!” Rezolvarea ecuației e simplă fără copii. Societatea poate fi sfidată fără consecințe grave.

Îi admir pe cei doi autori cum au putut împleti stilurile și imaginile într-un tablou veridic, autentic, curgător. Un adevărat maraton al creației! Încerc să găsesc exemple în istoria literaturii, dar n-am găsit, sunt multe colaborări, dar în cărți istorice, unde e nevoie de multă documentare. M-am gândit pentru o clipă la Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, dar ei au fost mai degrabă în competiție și chiar dacă au colaborat, era ceva mâlos în relația lor.

Cartea dă speranță în dragostea adevărată între un bărbat și o femeie, și asta într-o lume în schimbare, care încearcă să distrugă limbajul magic al iubirii care nu e decît o tatonare în pași mici. În ziua de azi literatura lui Marquez e eretică. „Pași” îl reinventează pe Marquez pe un fundal de camioane, autostrăzi, celulare și emoticoane. Dragostea e universală, iar nevoia de împlinire în dragoste, de a trăi magia sufletului pereche, e ancestrală.

Vera Oren, scriitor – Montreal
2018-09-01

(Recenzie apărută la Observator de Toronto)

 

 

Din capitală

southpark

Am două probleme cu oraşul ăsta. Trei. De fapt, sunt vreo patru sau cinci, dar no…
Strict în momentul ăsta, problema mea sunt cele două cucoane care s-au lățit cu tupeu pe o bancă de trei iar eu trebuie să scriu în picioare. Glumesc. Sau nu.20180904_084155925593510.jpg
Revin. Una din probleme o constituie toți Mad Max wannabe ăştia pe motoare, care trăiesc cu convingerea că, cu cât zgomotul de sub ei e mai puternic, cu atât sunt ei mai băgați în seamă şi apreciați. Băieți, sunteți băgați în seamă, aveți dreptate. Vi se transmit Multe Urări şi Iubire Eternă din toate direcțiile în cel mai bun caz. De fapt, sunteți şi compătimiți, pentru că e clar că ați fost privați grav în copilărie de atenția mamei şi rulați în continuare ceva programe infantile prin creieraşul ăla al vostru. Hai că m-am săturat să fiu politicos. Bă, copii neterminați, voi de poluare sonoră ați auzit vreodată? V-ați gândit că, în afară de voi, nimeni nu vrea să audă droaga aia care vă pârțâie sub fund? Serios acuma. Chiar atât sunteți de disperați după atenție? Da’ Poliția, ea ce zice?O altă problemă o constituie câinii. Ho, nu săriți în sus, mă, iubitori de câini pănă la a-i săruta pe botul cu care se spală la fund, că nu e ce credeți voi. De fapt nu câinii sunt problema, ci stăpânii tâmpiți. O sa vă rog să-mi spuneți dacă greşesc cumva, dar vi se pare OK să fii nevoit să suporți lătratul unui dulău cât o vacă la absolut orice oră din zi şi, mai ales din noapte, la câțiva metri de geamul tău? Da’ lătrat din ăla de zbârnâie ferestrele. Câinele latră că e câine, no, atâta ştie să facă. Dar faptul că nu poți să asculți nici măcar Megadeth în căşti fără acompaniament de hău-hău mi se pare absurd şi de tot rahatul, serios acuma. Peste tot pe unde am stat, prin alte țări, aşa ceva era sancționat urgent şi cam ustura la buzunar.
Din nou, spuneți-mi dacă mă înşel şi dacă da, o să mă duc lângă potaie şi-o să latru împreună cu ea, pentru că no, ce mai rămâne de făcut în situația asta.

Analiză. Pe text

images

Cei mai mulți dintre noi am făcut – și am terminat – măcar o școală. Îmi aduc aminte că, uneori, cum stăteam noi în bănci și ne uitam cu oglinda lipită pe gheată sub sarafanul colegei din față, tovarășa de română (așa era atunci, bă, cu tovarășa!) ne zicea, cu o expresie răutăcioasă pe față: “Și acum, scoateți o foaie de hârtie.” Auzeai un “Ăăăăăăăăîîîhh!” general, în care mai distingeai câte un “Să-mi ba’ p-la…” obidit, strecurat printre dinți. Subiectul: “Floare albastră de Mihai Eminescu. Ce-a vrut să zică poetul în versurile sale?”

Ha?? Cum adică, ce-a vrut să zică? Adică, a vrut să zică ceva ce nu e trecut acolo, în poezie? Stai puțin, frate… el a vrut să zică ceva și a scris altceva?? Asta n-am înțeles eu niciodată, nici bătut: ce mai e de comentat aici?

Omu’ produce o metaforă finuță, horticolă, dacă se poate spune așa, referitoare la un rendez-vous în pădure cu o gagicuță căreia îi place de el. Mă rog, și lui îi place de ea da’ el e mai aerian, așa (“Iar te-ai cufundat în stele / Și în nori și-n ceruri ‘nalte…”) cu gândul la concepte care țin mai mult de filosofie decât de faptul că fătuca aia îl tot alintă și i-o zice aproape pe față (“Băi băiatule, facem și noi ceva azi??”) El râde și tace ca peștele în acvariu. Aia insistă, săraca și tot încearcă să-l stârnească (“Te ocupi și de mine, mă?”) dar individul se mulțumește să asculte și, până la urmă, normal că aia o ia razna și-i dă papucii. “Înc-o gură și dispare… / Ca un stâlp eu stam în lună!” Ca un stâlp, mda. Adică aia se urcă practic pe tine și tu stai ca un stâlp.
În cele din urmă, flăcăul nostru se dezmeticește și iese din transă, doar pentru a constata că fătuca s-a topit, s-a cărat, furioasă și l-a lăsat să filosofeze în continuare.
Revenirea la realitate e dură, ăla realizează ce-a pierdut și, ca un bărbat adevărat, începe să jelească (“Și te-ai dus, dulce minune / Și-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! Floare-albastră! / Totuși este trist pe lume!”)
Păi bine, mă, băiatule, nu s-a rugat aia de tine timp de 12 strofe, n-a avut biata fată atâta răbdare cu tine, ca să cobori din sferele alea înalte și să te ocupi nițel și de ea? Ce naiba, frate…

Asta n-am reușit eu să pricep niciodată, nici să mă tai: ce e de interpretat aici? Acuma, eu am băgat un titlu la întâmplare, care mi-a venit în minte spontan dar asta se aplică și altor creații literare. Cum să interpretezi ceva ce e atât de limpede, de ce să întorci lucrurile pe dos, de ce să cauți sensuri ascunse și trăiri pe care respectivul autor poate că nici nu le-a avut? Poate era și el mahmur, cu o durere de cap de-aia de zile mari și a scris și el ce i-a trecut prin minte în momentul ăla, după care s-a dus să se dreagă cu două-trei beri. De unde știm că nu a fost așa? Pierdem vremea, frățioare…

Bă, să nu scrieți așa ceva pe la referatele alea ale voastre, că o să iasă nasol…

Tu??

securitate
Era în armată. Un puști, după toate standardele, chiar dacă trecuse de câteva luni de 18 ani. Nu-i displăcea armata, iar cu programul riguros se obișnuise. Eforturile fizice mari, uneori dincolo de limită, îi plăceau, îl ambiționau. Cu trezitul de dimineață avea o problemă însă, după câtva timp, se obișnuise. Alarmele din timpul nopții îl înnebuneau însă. Erau multe, imprevizibile, fiecare cu doza proprie de adrenalină, uneori de câte două ori pe noapte. Stingerea la ora nouă. În câte o seară, abia apucau să adoarmă și la ora unsprezece soneria de pe coridoare suna ascuțit, tânguitor, smulgându-i de sub pături, azvârlindu-i direct în bocanci, într-un galop nebun spre rastelul de unde înșfăcau armele. Se rostogoleau pe scări, peste o sută de puști în uniformă iar ușa îi azvârlea afară, direct pe platoul de adunare, unde înțepeneau ca niște stane de piatră. În mintea lui se afla doar o întrebare: ce va fi de data asta? Putea fi o simplă inspecție dar putea fi și un marș forțat de treizeci-patruzeci de kilometri, fără oprire, cu echipamentul complet de luptă în spate. Aproape treizeci de kilograme de oțel și plumb. Fără oprire. Pe cei căzuți îi lua camionul ce venea din urmă. Căzuse și el de câteva ori. Fiecare o pățise.

Continue reading

Ne vedem ieri

ge

Petrecuse aproape toată noaptea în compania lor, când o văzu, rezemată de tocul ușii, privindu-l fix. Era de o frumusețe nepământeană, o apariție aproape eterică, singularizată în localul aglomerat, saturat de fum de țigară, de voci gălăgioase și de muzica ce erupea din tonomat, incapabilă să acopere vacarmul. Se îndreptase ca hipnotizat înspre ea și o luase de mână ca și cum se cunoșteau de ani de zile. Și noaptea se lungise, urmându-i acasă la ea, în cartierul vechi de vile. Privise în treacăt zidurile cenușii, din piatră fără moarte, având trăinicia Timpului. Tocurile ei țăcăneau pe caldarâmul umed, pe care ceața începea să se prelingă în fuioare lungi, ce se răsuceau în jurul stâlpilor. El recunoștea zona, dar parcă nu mai era aceeași. O lumină vagă, venită de nicăieri, desprinsă parcă din vechile fotografii sepia, învăluia casele mari din piatră care deveneau, deodată, deopotrivă mai vechi dar și mai noi, ca niște sarcofage antice restaurate cu materiale moderne, ca și cum ar fi fost construite ieri cu cinci sute de ani în urmă.  Ea îl trăsese înăuntru râzând, iar cenușiul de afară devenise lumină ce se prăvălea în cascade din candelabrele ornamentate și din aplicele incandescente. Fusese întâmpinat cu urale de o societate veselă, oameni mari puși pe șotii de copii, gata să-și facă farse unul altuia fără ca nimeni să se supere. Îl întâmpinară ca pe un vechi prieten ce lipsise cu anii, iar el, cuprins de vârtejul entuziasmului lor, ignoră faptul că nu cunoștea pe nimeni, de fapt. Se trezi sărutând mîinile unor respectabile doamne în vârstă, cărora li s-ar fi potrivit mai bine largile crinoline de odinioară, dar care nu se sfiau să-i arunce ocheade îndrăznețe, cu sclipiri adolescentine în priviri. Bărbați eleganți, cu expresii semețe și tunsori extravagante, îi strânseră mâna, asigurându-l de considerația lor, în fraze pompoase, cu întorsături prețioase. Conversațiile zburau voios dintr-un capăt în celălalt al uriașei încăperi, șampania curgea în valuri, servită în cupe de cristal de către chelneri aproape invizibili. Ea îl prezentă unui grup impozant, personaje importante, cu vorbe atât de măgulitoare, încât doamnele îl priveau admirativ, cu flăcări în ochi, iar domnii se înghesuiau să-i ofere ba o țigară de foi de lux, ba un pahar de coniac, ba chiar un personaj cu alură de ofițer superior în retragere insistă să i-o prezinte pe fiica sa, o brunetă cu priviri obosite. Noaptea se oprise iar petrecerea nu dădea semne că s-ar sfârși curând. El retrase cu ea într-o cameră, beat de șampanie, de măguliri, de complimentele doamnelor și se dezlănțuiră într-un vârtej al pasiunii nemaiîntâlnit până atunci.
Zorile albeau ferestrele atunci când el plecă, doar pentru câteva ore, îi spuse fetei care îl privea cu un surâs trist. Ieși pe ușa grea, petrecut cu priviri obosite de societatea atât de elegantă, acum epuizată de excese. Ajunse în stradă și respiră adânc, parcă trezit dintr-un vis. Dusă era patina sepia a străzii, dusă era ceața atât de misterioasă și, cumva, intimă. Orașul avea contururi ascuțite, precise, orașul se trezise din somn iar acum se pregătea de o nouă zi.
Își pipăi reflex buzunarul și înjură înfundat. Lăsase telefonul pe o noptieră din cameră. Se întoarse, remarcând în treacăt vechimea vilei pe care tocmai o părăsise. Ciocăni hotărât la ușă cu inelul greu din bronz ce atârna de un belciug în formă de cap de leu și auzi ecoul reverberând în interior. Ciocăni încă o dată, nerăbdător, apoi intră.
Răsuflă din adâncul plămânilor, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Ieși în stradă și privi spre geamurile vilei. Era aceeași, fără îndoială. Intră din nou, călcând incredul prin praful gros de o palmă ce acoperea podelele, respirând mirosul de vechi, de putred. Candelabrele atârnau strâmb, acoperite de o pulbere cenușie, covoarele nu erau altceva decât niște cârpe jalnice, odată, poate, de preț, acum rânjindu-și urzeala tocită iar păianjenii își țeseau liniștiți pânzele ca niște voaluri, sperând în zadar la vreo pradă.
Se repezi în camera dragostei, izbindu-se de tocul ușii, aproape dărâmând noptiera. Telefonul se afla acolo, sub un strat de praf de câteva degete.

29

29e

Te-ai ridicat în picioare
Și ți-am văzut lumina din priviri
Alunecând într-o cascadă de stele
Pe umeri,
Apoi pe spate, pe șolduri,
Învolburându-se în jurul picioarelor
Ca valurile
Sărutând țărmul.

Te-ai întors spre mine
Și aveai în ochi strălucirea unui far
Și atunci am devenit,
din marinarul rătăcit,
marinarul care se întoarce Acasă,
condus de lumina privirii tale,
pentru că tu ești Acasă.