Europa fără puţă

… şi-a fost atentatul cu numărul… cine-l mai ştie, la Londra.
În ultimii ani, Marea Britanie pare a fi devenit una din destinaţiile preferate ale băieţilor cu bombe la curea şi pitici pe creier, în pofida faptului că pe Coasta de Azur, unde au încercat o dată, e mai frumos da’ acuma, na, de gustibus

Se pare că Anglia are ea ceva special de-i momeşte pe indivizii ăştia. În mass-media, ceea ce s-a întâmplat deja de prea multe ori acolo este numit “atentate teroriste” dar cred că termenul e mult depăşit. Un atentat terorist are, îndeobşte, la bază, o cauză politică iar scopul său este de a forţa desfăşurarea de negocieri sau discuţii, fie ele şi cu pistolul pe masă. Faptul că în prezent pare că ţinta predilectă a indivizilor ăstora e constituită din  adolescenţi aflaţi la diferite manifestări unde se-adună multă lume, modul absolut dement în care se ucide, cu bombe cu cuie, cuţite, maşini, macete arată că lucrurile au scăpat bine de tot de sub control într-o ţară care se crede cea mai cea şi care nu ratează nici o ocazie de a le arăta curul celorlalţi.

Anglia e ţara în care supravegherea video a cetăţenilor a luat o amploare năucitoare, orice gherţoi având şansa de a deveni peste noapte vedetă după standardele româneşti dacă doar se strâmbă într-o direcţie oarecare, sigur fiind de faptul că e filmat din cel puţin trei unghiuri diferite. Tot în Anglia, supravegherea traficului de Internet a ajuns la un nivel care l-ar face pe Orwell să se aşeze pe jos şi să se dea cu capul de pământ, pentru nici măcar imaginaţia lui bolnavă n-a ajuns până la gradul ăla de demenţă. Securitatea pe aeroporturi – cel puţin pe Heathrow – e ceva de-ţi stă mintea în loc, fiecare pasager beneficiind, pe lângă toate controalele posibile, şi de o radiografie completă dintr-o parte în cealaltă şi n-ar fi rău să fie acolo şi un medic care să pună şi diagnostice pe loc, contra cost, evident.
Una peste alta, Anglia e o ţară în care nu intră chiar orice nenorocit cu mintea zburată la alea şapte’j’două de virgine. Sau nu?

Anglia nu e singura ţară europeană în care comunitatea musulmană e numeroasă şi influentă, însă e oarecum atipică din punctul ăsta de vedere. E greu să găseşti pe continent o altă ţară cu zone întregi autoproclamate ca fiind sub influenţa Sharia, păzite de tot felul de puşti rataţi şi fanatici religioşi care sar pe tine dacă te văd cu o bere în mână sau cu fustă deasupra genunchilor. E greu să găseşti o altă ţară în care cetăţenii furioşi au început să formeze grupuri şi grupuleţe de ofensivă aproape pe faţă împotriva concetăţenilor lor de origine musulmană. Chiar dacă mass-media nu o spune, există acolo tensiuni interconfesionale care depăşesc normalitatea polemicii şi a controverselor de cafenea – s-a ajuns, în unele zone ale Angliei, la ostilitate aproape deschisă. Desigur, toate astea nu sunt de azi sau de ieri. Oarecum compensatoriu pentru nenorocirile pe care le-a produs în perioada colonială, Anglia a acordat şi acordă şi în ziua de azi avantaje de neînchipuit cetăţenilor pakistanezi şi indieni din care o covârşitoare parte sunt de religie musulmană. Acuma, e clar că, chiar dacă se roagă lui Allah, nu înseamnă că toţi ăştia sunt potenţial periculoşi dar induc o stare de frustrare celorlalţi prin faptul că, discriminarea inversă funcţionând la foc continuu, sunt avantajaţi pe faţă la, de pildă, obţinerea unui loc de muncă – şi asta contează în toată nebuneala de-acolo. Asasinatele comise de nenorociţii ăia nu fac decât să toarne gaz peste un foc ce ardea, oricum, mocnit, de ani buni iar dacă britanicii n-au prea sărit de cur în sus până acum, asta se datorează, pe de-o parte, unui anumit grad de înţepeneală mentală tipică societăţilor dezvoltate precum şi convingerii lor că Statul îi păzeşte de tot ce-i rău, ca să parafrazez.

Revenind acuma la ceea ce se întâmplă în Anglia, unde atentatele – sau mai curând asasinatele în masă – continuă, vioaie, chiar şi după mobilizarea plenară a forţelor de ordine precum şi a vestitului Comitet Cobra, legendar prin – ahem!! – eficienţa sa, ar fi de remarcat două situaţii de natură să-l pună pe gânduri chiar şi pe un poliţist de ţară care-şi face semn pe frunte pentru a-şi aminti în ce parte se poartă cozorocul de la caschetă: în cazul penultimului atentat (o să le numesc astfel), cel de la concertul Arianei Grande, bubuiala n-a avut loc în public întrucât oamenii erau controlaţi la sânge de forţele de ordine ci a avut loc la ieşire, acolo unde nimeni, repet, nimeni nu s-a gândit că mulţimea care se revărsa pe stradă ar fi putut fi o ţintă ideală pentru un eventual asasin. Cea de-a doua situaţie, legată de ultimul atentat, e de-a dreptul hilară: asasinii şi-au făcut treaba aproape nestânjeniţi, pe stradă, cu maşina şi cuţitele, generând o panică teribilă în rândul cetăţenilor care, desigur, au urmat întocmai indicaţiile poliţiei şi au fugit ca potârnichile care-ncotro – cu excepţia, dacă e să dăm crezare unui ziar din România, unui băiat de pe la noi care l-a pocnit pe unul din asasini peste ochi cu o navetă. Nu spaţială ci, evident, de sticle. Nu ştiu dacă e adevărat; minte presa, mint şi eu. Dar dacă faza e reală, cinste lui, cinste lui, cinste lui românului, probabil din Vaslui, că na, dacă a folosit ca armă o navetă… LATER EDIT: românul era din Iaşi, de fapt, aşa cum bine a subliniat, ulterior publicării textului, un cititor (mulțumesc!) al cărui comentariu îl puteți citi mai jos.

Ajung astfel, după o introducere, vai, mult prea lungă dar, deh, obiceiurile vechi mor greu iar calul bătrân (eu, adică) nu-l mai înveţi în buiestru, la ceea ce voiam să spun de fapt.

O să mai fac totuşi o paranteză cu câteva cuvinte adresate băieţilor din serviciile secrete care, probabil, alertaţi de termeni precum musulmani, atentate, bombe etc. au început să privească mai atenţi pe monitor. Vreau să vă fie clar un lucru, oameni buni: nu fac propagandă pentru nimic altceva în afară de bun-simţ şi decenţă. Prozelitismul, fie el de orice natură, mă dezgustă profund iar controversele religioase transpuse politic nu mă interesează. Un musulman extremist mă scârbeşte la fel de mult ca un creştin extremist sau ca un hindus extremist – am rupt-o, cu ani în urmă, cu o tipă la care ţineam enorm din cauza religiei prost înţelese dar şi mai prost aplicate. Nu dau doi bani pe diferenţele de dogmă, nu mă interesează religia instituţionalizată, indiferent de natura ei. Nu am o problemă că unul se roagă la Dumnezeu, altul la Allah iar altul la Shiva, Iehova sau Quetzalcoatl, atâta vreme cât sunt oameni de treabă, cu care poţi schimba o vorbă în mod raţional. Da? Bun. Am închis paranteza.

Unde voiam să ajung, de fapt: la reacţiile guvernelor europene faţă de nebunia care a luat o amploare deja nepermis de mare. Premierul britanic, Theresa May, a rostit un scurt discurs public după atentatul de la London Bridge în care a subliniat faptul că Anglia va lupta împotriva unei religii care îndeamnă la ură, referindu-se, evident, la musulmani. Să spui asemenea enormităţi din poziţia de prim-ministru al unei ţări înseamnă că ori eşti complet cretin şi rupt de realitate sau, mult mai grav, că expui public poziţia statului respectiv, în cazul ăsta de respingere a priori a tot ceea ce înseamnă musulman. Din două una. Ambele sunt grave dar a doua e catastrofică prin consecinţele posibile. Din momentul în care tu, prim-ministru, înfierezi în public o întreagă comunitate religioasă din cauza unor dezaxaţi nu faci altceva decât să exacerbezi, cu inconştienţă, toate tensiunile interconfesionale care n-au răbufnit încă şi să dai liber la alte numeroase asasinate în masă, având ca victime cetăţenii ţării pe care o conduci. Am mai ascultat-o pe Theresa May în diverse ocazii şi pot să spun cu certitudine că doar la noi am văzut idioţi mai mari ca ea. Femeia asta e ori proastă ori inconştientă iar modul jalnic în care încearcă să o imite pe Margaret Thatcher e cel mult rizibil.
Pe de altă parte, doamna May ar trebui să facă o scurtă vizită prin Afganistan sau Irak şi să privească fix în ochii copiilor rămaşi orfani sau în cei ai familiilor rămase pe drumuri sau în cei ai părinţilor cărora le-au fost ucişi copiii şi să încerce să le explice, cum ştie ea, în cuvinte simple, că sacrificiul lor a fost necesar pentru construirea unei lumi mai bune, cu petrol ieftin şi dominaţie globală împărţită echitabil între marile puteri. Abia după aia să îndrăznească să înfiereze public o întreagă comunitate religioasă dar să fie pregătită şi pentru ceea ce va urma, adică un val de noi asasinate înfăptuite de nişte tâmpiţi la fel de mari ca ea. Kismet!

Guvernele europene au condamnat în cuvinte ferme asasinatele din Anglia, ceea ce, nu-i aşa, dă un semnal clar că aşa nu se mai poate, dom’le! Singura mică problemă e că se poate, în continuare, de nenumăraţi ani iar declaraţiile de tip Merkel (“Germania e ferm alături de Marea Britanie!”) sau Hollande (“Franţa sprijină ferm Marea Britanie în lupta anti-teroristă!”) seamănă cu avertismentele ultimative şi serioase adresate de China comunistă Americii prin anii ’48, a căror singură problemă – mă repet, ştiu – era că ajunseseră undeva la “al 132-lea ultim avertisment adresat Americii imperialiste”. Patetic. Atitudinea guvernelor europene vis-a-vis de asasinarea propriilor cetăţeni de nişte demenţi cu creierul spălat e în cel mai bun caz jalnică şi în cel mai rău caz de neglijenţă criminală şi trădare pentru că altfel nu pot să-mi închipui cum de aproape 50 de ani Europa a fost capabilă să controleze accesul dincolo de graniţele sale iar de 20 de ani încoace, aşa ceva nu mai e posibil. Argumente gen “libera circulaţie” sau “Schengen” sunt penibile… ceea ce mă duce cu gândul la o acţiune deliberată pentru a… pentru a ce? Pentru a-şi ţine propriii cetăţeni sub teroare? Pentru a le ocupa mintea cu frica de atentate? Pentru a le inocula, subtil şi pervers, ideea că doar Statul e cel în măsură să-i apere? Undeva aici e ceva tare putred, puteţi spune orice…

Ce mi-a plăcut maxim a fost reacţia lui Putin, cu ceva timp în urmă. Vladimir Putin, cu ochelarii lui de soare pe care, recunosc, i-am căutat cu limba scoasă pe net pentru că îmi plac maxim şi am închis brusc pagina când am văzut cât costă, Vladimir Putin, ziceam, a ieşit public la vremea respectivă şi a spus tare şi răspicat ceva de genul “dacă un singur atentat are loc pe teritoriul nostru, voi elimina toţi musulmanii de pe teritoriul Rusiei”. Am citat din memorie dar a spus ceva de genul ăsta. Şi n-a glumit. Din câte ştiu eu, nu au fost atentate pe teritoriul Rusiei, pentru că e clar pentru orice bou că Putin are cojones şi nu prea glumeşte cu chestiile astea. Pe de altă parte, Europa Occidentală, cu pretenţiile ei de domnişoară bătrână şi sclifosită, s-a aşezat singură capră, adică pe un drum presărat de tensiuni rasiale, confesionale, politice, economice şi de care mai ştiţi voi, totul în numele unui orgoliu iraţional şi a unei dorinţe absurde de federalizare, dorinţă ce nu se va înfăptui niciodată. Aţi băgat la cap, bă, birocraţi împuţiţi de-acolo, de la Bruxelles?

Singura întrebare care mai rămâne ar fi: va continua Europa să se comporte ca o călugăriţă rămasă grea cu un golan în colţul străzii sau va descoperi, în cele din urmă, că are şi – pardon – coaie şi va lua măsuri efective pentru a-şi proteja propriii cetăţeni, creştini, musulmani, evrei sau ce-or mai fi de tot soiul de dezaxaţi care confundă învăţăturile Profetului cu propriile frustrări de agarici fără puţă?

Cum spuneam: Kismet!

Pași (7)

puzzle-pieces

Terasa de pe malul lacului e aproape pustie. Trei mese sunt ocupate de cupluri, una de un tip în vârstă care fumează pipă şi una de noi. Îmi beau berea, cu ochii la cei care se plimbă agale pe alee, bucurându-se de soare. Un cuplu se ceartă cu voce scăzută, dar se simte ostilitatea reciprocă. Ea îşi şterge ochii, iar el priveşte înainte, încruntat. Iart-o, amice… Ţigara îmi fumegă între degete, uitată. Nu simt nimic. Aproape nimic. Rareori, câte un gol mic în piept îşi face loc încăpăţânat, dar îl împing înapoi cu o gură de bere. Lângă mine, D. mă privește întrebător. Tăcem. De ce-oi fi chemat-o? Tăcerile noastre sunt doar atât: tăceri, spre deosebire de cele cu...

La ultimul antrenament am fost jalnic. Execuţii neglijente, lipsă de concentrare. Partenerul meu, centură verde, a dat cu mine de-azvârlita de câteva ori de nu m-am văzut. La final ne-am salutat şi am ieşit în afara spaţiului de antrenament. Am salutat dojo-ul şi m-am îndreptat spre vestiar. Glasul lui Sensei m-a oprit. Stătea în picioare în mijlocul dojo-ului şi mă privea insistent. Ne-am aşezat pe genunchi, unul în faţa celuilalt. M-a certat blând, aproape părinteşte şi m-a întrebat ce mi s-a întâmplat. I-am povestit tot, aşa cum i-aş fi povestit unui tată. Paharul cu vin. Şoseaua. Mâna ei mică pe geam. Cafeaua. Buzele ei. Râsul ei. Ochii ei frumoşi. Ne-întâlnirea noastră. Răul din mine. Lacrimile. Sensei mă privea blând şi scrutător, iar la final s-a aplecat puţin în faţă, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus doar atât: “Ashita wa ashita no kaze ga fuku” apoi m-a invitat politicos la un antrenament special, doar cu el. Când a terminat cu mine, mă durea fiecare muşchi şi fiecare oscior din trup. Am părăsit dojo-ul abia târându-mă, copleşit de dureri, iar cuvintele lui Sensei îmi răsunau încă în minte: mâine, mâine vântul va sufla din nou.

Zâmbesc în sinea mea. Înţeleptul proverb n-a avut nici un efect, doar în filme se întâmplă asta. Cu siguranţă că mâine vântul va sufla din nou, dar în altă direcţie. Vax. Beau ultima gură de bere. Chelnerul se înfiinţează cu încă o bere, apoi pleacă pentru a aduce un pahar de vin alb pentru ea. Îmi aprind o nouă ţigară, beau o gură din sticlă apoi îmi sprijin bărbia în palmă, privind-o pe D., pe care n-am mai văzut-o de mai bine de doi ani. Îşi aranjează părul şi observ, pe deget, locul gol unde cu doi ani în urmă sclipea verigheta. “Ei bine…” zâmbeşte ea. Râd uşor, privind-o prin fumul ţigării. Chelnerul îi aduce vinul, iar ea ridică paharul spre mine. “Pentru întâlnirea noastră!” Ridic şi eu sticla de bere şi beau o gură. Întinde mâna după pachetul meu de ţigări şi ia una. I-o aprind. Râde încet, văzând privirea mea spre locul gol de pe deget. “N-a fost cine ar fi trebuit să fie, ştii?” Ridic din umeri. “Cu toţii facem greşeli, D. Ce s-a întâmplat?” Trage adânc din ţigară şi-mi suflă fumul în faţă. “Ce răspuns vrei, pe cel de circumstanţă sau…?” Dau încet din cap. “Sau.” Îşi pleacă privirea spre paharul cu vin, plimbând vârful unui deget pe marginea subţire. “Noi nu ne-am întâmplat. Eşti mulţumit?” Nu sunt. Fix de asta am nevoie acum, ce să spun… “Parcă am mai avut o dată discuţia asta.” Mă aţinteşte cu ochi tăioşi ca nişte lame. “Am mai avut-o, da. Ultima oară, după zilele petrecute în căsuţa de lângă plajă.” O privesc fix: “Am mai văzut ochi ca ai tăi, într-un conflict cu nişte cuţitari pe-o străduţă dosnică.” Face un gest ca şi cum ar vrea să-mi arunce vinul în faţă, apoi se relaxează şi râde. “Ne-am întâlnit de nici un sfert de oră şi o luăm de la capăt… Cum de eşti aici?” Fac un gest cu capul în spate.“Locuiesc în O. de mai bine de un an, la câțiva kilometri de-aici. Tu?” Bea o gură de vin. “Eu… tot unde stii. Îmi place terasa asta, trec pe aici de câte ori pot. De când m-am… eliberat, simt nevoia de aer.” Observ acum cearcănele uşoare de sub ochi. “Eliberat?” Dă din cap încet. “Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu acum. Ce-ai mai făcut de când… de-atunci?” Ridic din umeri. “Nu mare lucru. Pe drumuri.” Râde uşor. “Pe drumuri… Mi-e greu să te văd aşezat undeva, ştii?” Ezită câteva clipe. “Îmi pare bine că ne-am întâlnit azi.” Beau o gură de bere. Nu pot să-i spun că aş vrea să plece şi nu pot să-i spun că aş vrea să fiu acum la volan, la o mie de kilometri distanţă. Brusc, regret tihna cabinei mele cu tapţerie gri. Aiureală curată… “De ce-ţi pare bine? Când ne-am despărţit, am fost recunoscător că n-aveai puşcă.” Râde. “Tot ticălos ai rămas… dar cred că asta m-a atras întotdeauna la tine.” Rânjesc în sinea mea, amintindu-mi cum boceam într-un parc, lângă o bancă udă, deasupra unui buchet de lalele.

Întind mâna după pachetul de ţigări de pe masă iar ea, iute ca fulgerul, îşi aşează mâna peste a mea. “Am vorbit serios, să ştii,” şopteşte. “Îmi pare bine că m-ai sunat.” Apuc pachetul de ţigări şi-mi trag uşor mâna de sub a ei, cuprins brusc de furie. Oare există cineva, undeva, care ne dirijează destinele? Dacă da, aş vrea să-l cunosc pe nemernic. O privesc pe D. dar nu văd decât un chip. Ultima poartă s-a ferecat, cu un bubuit profund. Ea se apleacă spre mine. “Aş vrea să vin cu tine,” spune, cu vocea uşor voalată. Nu-mi pot reţine un zâmbet. “După ce mai aveai puţin şi-mi dădeai brânci pe scări?” Scutură din cap. “Ştii bine de ce-am făcut-o. Ai fost o javră!” O privesc în ochi. “Sunt la fel de javră şi-acum, să ştii, poate chiar mai ceva. Niciodată n-a mers nimic între noi şi tu ştii asta. Îmi spui să te iau cu mine pentru că treci printr-o perioadă nenorocită şi ai nevoie de cineva care să te mângâie.” Trage adânc aer în piept apoi oftează. “N-a fost chiar totul rău între noi…” Râd scurt şi rup o bucăţică dintr-un şerveţel. “Da? Fă-mi o listă cu ce-a mers bine atunci.” Ea surâde palid: “Nu fi nemernic. Nimic nu e de nereparat…” Mă cuprinde o dorinţă teribilă să mă ridic şi să plec dar n-o fac. Mulţumesc, mamă, pentru educaţia pe care mi-ai dat-o… ce să spun!

Privesc în jur, furios şi deodată respiraţia mi se opreşte. Mersul ei e la fel de elegant cum mi-l amintesc. Nu e singură, ci însoţită de o prietenă. Picioarele ei parcă păşesc pe aer. Ochii ei frumoşi se opresc o clipă asupra mea.

Pași (1) ,  Pași (2), Pași (3),    Pași (4),  Pași (5),  Pași (6)

Paşi (6)

pasi_6
Şoseaua e o lume şerpuitoare printr-o altă lume. Şoseaua are propriul ritm, propria respiraţie, propriile zvârcoliri. Ţi se lipeşte de parbriz şi se prelinge pe sub roţi iar în faţă ai doar prezentul şi viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Motorul de 800 de cai mă propulsează înainte cu un vuiet surd. Camionul alb, cu grila sa cromată, despică aerul ca un proiectil, ridicând, în vârtejuri turbate, frunzele şi praful de pe marginea şoselei. Cu o mână îmi torn cafea din termos în cana fixată pe suport apoi îmi aprind o nouă ţigară de la chiştocul pe care îl strivesc apoi în scrumieră. Trec în viteză pe lângă parcarea unde se află barul ţinut de bătrânul ticălos cu cercel în ureche şi muzica lui B.B. King la tonomatul vechi. Arunc o privire fugară spre platoul de beton unde câteva camioane îşi aşteaptă şoferii aflaţi în pauză. Mă apropii de breteaua de ieşire spre oraş. Un Camaro roşu dă semnal dreapta dar, văzînd că nu reduc viteza, rămâne în urmă şi îl văd în oglindă cum virează nervos spre ieşire.
Într-un fel, sunt liniştit. Pentru mine, lucrurile au devenit cum nu se poate mai limpezi şi mă mir cum de-am mai fost în stare să-mi fac iluzii.
În ziua aceea, după ce am plâns ca o cucoană, ghemuit în faţa unui buchet de lalele, lângă o bancă udă, m-am ridicat anevoie, secat, pustiit şi plin de furie pe mine însumi. Am chemat un taxi şi i-am dat şoferului adresa unei bombe ordinare, populată de drojdia societăţii iar indianul a făcut ochii mari auzind unde vreau să merg dar n-a comentat. Când am intrat în speluncă, era să mă prăbuşesc din cauza mirosului de fum, alcool vechi şi toaletă dar mi-am făcut loc printre beţivanii care urlau unul la altul şi m-am proptit la bar. Am ieşit cinci sau şase ore mai târziu, însoţit de doi noi prieteni, un specimen dubios de comis-voiajor cu priviri lunecoase şi guler murdar şi o domnişoară cam dărâmată, fardată ţipător, căreia caninul din dreapta lipsă nu-i sporea deloc farmecul. Ne-am împleticit cu toţii spre un taxi, lălăind cântece obscene iar domnişoara s-a urcat lângă mine, în spate, după un brânci fără menajamente administrat lunecosului care l-a expediat pe acesta direct pe locul din faţă. Pe drum, încurajat de mâna domnişoarei, am încercat s-o pipăi lasciv dar, la un moment dat, un fel de flash-back, dur şi alb ca blitz-ul unui aparat foto m-a făcut să-mi retrag mâna ca de pe o plită încinsă. Unde ajunsesem? I-am spus şoferului să oprească şi m-am scuzat politicos apoi, în ciuda protestelor domnişoarei, am coborât din taxi, nu înainte de a arunca pe banchetă câteva bancnote reprezentând mult peste preţul cursei. M-am cufundat în umbra unui gang mirosind a urină şi am vomat dureros, cu lacrimi şi spasme. Am găsit un hotel ce închiria camere cu ora şi m-am prăbuşit, sfârşit, pe un pat scârţâitor. Am adormit târziu, cu faţa udă şi sufletul sfâşiat.
M-am trezit cu senzaţia că totul fusese doar un vis însă mi-a trebuit doar o fracţiune de secundă să revin în lumea reală. Am rămas aşezat pe marginea patului scârţâitor timp îndelungat, încercând să-mi dau seama de ce am reacţionat aşa la ceva care, probabil, existase doar în propria-mi imaginaţie. Anii prea mulţi de solitudine? Nevoia de a dărui tot şi de a primi, la rândul meu, totul? Orgoliu? Furia eşecului? Chiar şi pentru mine, reacţionasem atipic. Ridicarea cinică din umeri dispăruse şi asta mă speria cel mai tare. De când o întâlnisem, reîncepusem să percep lumea în cele mai mici detalii, uneori aproape insesizabile şi mi-am dat seama că nu voiam să mă reîntorc la mine însumi. Mi-am luat geanta pe umăr şi am ieşit din cameră, trântind uşa după mine. Sfârşit de capitol.
Mi-am regăsit camionul aşteptând, cuminte ca întotdeauna şi i-am pupat grila cromată. Am mângâiat volanul şi mi-am trecut degetele pe bordul atât de familiar. Ajunsesem acasă.

Nu mai sunt singur în cabină. Ea e cu mine în permanenţă, ca un memento al celui mai mare eşec al meu, dar nu-mi pare rău. Nu vreau să plece dar şi dacă aş vrea, n-aş avea cum să o alung. A devenit parte din mine, aşa cum şi eu aş fi vrut să devin parte din ea. Chipul ei frumos îmi zâmbeşte dulce oriunde aş întoarce privirea, ochii ei mă privesc blând iar buzele roşii se îndredeschid uneori ca şi cum ar vrea să-mi spună ceva. Şi-a gravat fiinţa în mine pentru totdeauna, ştiu asta.
Mult timp m-am întrebat unde am greşit. N-am găsit răspunsul. Dacă l-aş fi găsit, n-aş mai fi făcut greşelile. Apoi m-am gândit că totul fusese doar un joc pentru ea, dar nu… imposibil. După aceea mi-am dat seama că făcusem o singură mare greşeală, sperând că unul ca mine se poate ridica la înălţimea ei. Mesajul trimis de mine fusese mult prea arogant şi obraznic. Din nou, o dădusem strălucit în bară. Apoi m-am liniştit iar stoicul din mine a început, din nou, să împingă porţile şi să le încuie dar de data asta mai era cineva în spatele lor. Nu mai eram singur.

Cele 30 de tone ale camionului despică aerul ca un proiectil, ridicând, în vârtejuri turbate, frunzele şi praful de pe marginea şoselei. Strâng volanul în palme până la durere şi mă las pătruns de vibraţiile adânci. Vuietul surd al motorului îmi aduce aminte că am o treabă de făcut, că viaţa mea e aici, în cabina cu tapiţerie gri, până la sfârşit, unde-o fi acesta. Totuşi, aş vrea să mai privesc o dată, o singură dată în ochii aceia frumoşi şi calzi şi să-i adresez o singură întrebare. De ce?
Prezentul şi viitorul dispar în trecut cu fiecare metru înghiţit de cele 18 roţi masive. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Acum însă, aş vrea să-l chem şi nu ştiu cum s-o fac.

Paşi (1)  Paşi (2)  Paşi (3)  Paşi (4)  Paşi (5)

 

Pași (5)

pași 5-5

Salutări din partea ciorii. E bine, instalată confortabil la un adăpost pentru animale. Am o întrebare: ce zici de o cafea la Starbucks-ul de pe malul lacului, peste trei zile, joi, 6 p.m.? 😊
A.”

Mai citesc o dată mesajul, apoi îl pun alături de chitanța amenzii plătite. Lipesc plicul şi îl las să cadă în fanta primei cutii poştale, care îl înghite lacomă. În urmatoarea fracţiune de secundă mă răzgândesc și încerc să-l prind. Prea târzíu. Evenimentele s-au pus în mişcare. Mi-e teamă că abordarea mea n-a fost tocmai potrivită. Textul meu e cam îndrăzneț, aproape obraznic. Dacă se supără? Trag o înjurătură printre dinţi la adresa mea şi fac semn unui taxi. Am o nouă cursă, în care voi avea timp suficient să mă gândesc la ce voi face.

Dupa trei zile, la ora cinci si jumatate, sunt deja plantat de o vreme la Starbucks. Privesc ceasul de pe telefon din minut în minut, iar timpul se târăşte ca un melc în cârje. Cu fiecare minut pulsul îmi creşte cu zece bătăi şi mă gândesc că, dacă o ţin tot aşa, voi avea întâlnire cu mediciì de la Urgenţă şi nu cu frumoasa femeie ale carei buze le-am sărutat pe singura mea cană de cafea. M-am aşezat strategic, cu faţa spre intrare, la o masă de unde pot să cuprind cu privirea întreg localul. Studiez figurile celor care intră cu o intensitate de scanner de aeroport. Încerc să-mi compun o figură plină de siguranţă dar, chiar fără oglindă, îmi dau seama că faţa mea exprimă orice altceva în afară de siguranţă. Oare ar fi trebuit  să vin cu o floare? Nu-mi place să dau flori. Ideea de-a le aduce să moară într-o vază… Niciodată nu mi-a plăcut. Am încercat să explic în trecut, dar nimic nu a înlocuit dorința lor de-a primi aceste fragile ofrande condamnate la moarte. Discuții. Finalizate într-o atmosferă suficient de idioată ca să mă facă de multe ori să ies pe uşă pentru a nu ajunge să ridic vocea. Femeilor le plac florile. Privesc în jur şi parcă aş vrea să apară vreun vânzător ambulant de bucheţele de ceva, dar ce să caute ăştia la Starbucks?

Mă uit din nou la ceas. E şase fără opt minute. Respir adânc de câteva ori, folosind o tehnică de la începutul fiecărui antrenament de Aikido. Acum dă greş. Nu mă ajută cu nimic. Oare va veni? Încep să pun cap la cap toate detaliile întâlnirilor noastre precedente şi rezultatul e favorabil, dar… Am emoţii mari, ca un adolescent la prima întâlnire şi mă umflă râsul la ideea că un bărbat matur mai poate simţi aşa ceva. Coşurile de pe faţă îmi lipsesc… dar vorba aia, râzi tu râzi, da’ nu e râsul tău…

Şase fără două minute… Aproape e aici. Îmi dreg vocea. Încerc să fiu relaxat, ori cel puțin să par. Secundele se aleargă pe ecranul telefonului iar pulsul mi-a sărit în zona roşie. Fixez cu privirile intrarea. Întârzie? Aş vrea atât de mult să vină. Măcar pentru zece minute. Să o privesc, să mă afund fără un cuvânt în ochii ei frumoşi şi să-i văd din nou zâmbetul pe figura dulce.

Şase şi şase minute… Poate că e blocată în trafic… În ce trafic? Stă la zece minute distanţă… Dar poate nu vine de acasă…

Încep să simt un fior neplăcut în zona stomacului. Dacă? Încerc să mă încurajez: vine.

Ele au nevoie de mai mult timp să se aranjeze, să se machieze… întotdeauna a fost aşa. De câte ori, în trecut, n-am aşteptat răbdător lângă maşină pentru “doar un minut!” care trecea, de regulă, după aproape o jumătate de oră.

Şase şi unsprezece minute. Fiorul din stomac începe să se transforme într-un gol ca o prăpastie şi o stare de rău mă face să tremur.

Găsesc puterea să rânjesc în sinea mea… mă dau în spectacol faţă de mine însumi. Ce se întâmplă cu mine? Eu nu sunt aşa. După o viaţă plină de violenţă de la o vârstă la care orice copil ar trebui doar să râdă, după câteva eşecuri majore care m-au convins că nu sunt ceea ce trebuie pentru o femeie, am devenit un stoic care doar ia lucrurile aşa cum sunt, fără să comenteze. Am învăţat să o încasez fără să mă plâng. Am învăţat să apreciez măruntele plăceri ale vieţii. Am învăţat că, la momentul oportun, o ridicare din umeri urmată de închiderea uşii pe dinafară poate reprezenta cea mai bună soluţie. M-am refugiat în Aikido şi m-am făcut şofer de camion, o combinaţie ideală pentru a-mi menţine atenţia şi mintea ocupate. Fără prostii sentimentale. M-am blindat contra tuturor zîmbetelor, privirilor ispititoare, gesturilor cărora orice bărbat le-ar da atenţie imediat.

Acum însă… cumva, nu ştiu cum, ea a reuşit să pătrundă prin toate porţile pe care credeam că le-am încuiat definitiv. Comunicarea dintre noi a fost instantanee, intensă ca fulgerul şi limpede cum e apa de izvor. Jocul nostru cu paharul cu vin, dialogul inedit de pe autostradă, mâna ei mică lipită pe geam, buzele ei pe cana mea de cafea, toate astea au spulberat toate barajele ridicate cu greu, lăsându-mă gol şi vulnerabil. Eu nu mai sunt eu. Eu sunt ea. Ca două piese de puzzle, întâlnirea noastră a format un întreg la care mulţi ar dori să ajungă.
Eu nu mai sunt eu. Tot ceea ce fusese până acum încuiat cu şapte lacăte a răbufnit afară şi m-a inundat. Tremur ca şi cum aş avea malarie. Știu că sunt palid ca o stafie. Cei care trec pe lângă masa mea mă privesc curioşi şi mai ştiu că, dacă aş strânge puţin mai tare mâna, cana de cafea ar zbura în ţăndări ca sticla. Aş vrea să simt acum durerea cioburilor înfipte adânc în palmă. Nu vine. E şapte fără douăzeci. Nu vine. Acum știu cu siguranță. Poate totul a fost doar o părere. S-a jucat cu mine?

Mă ridic cu greu de la masă şi ies în stradă. A început să plouă. Merg încet spre lac. Simt nevoia de linişte şi de izolare. Traversez strada şi aud dintr-un intrând, o voce subţirică. Privesc într-acolo şi aproape izbucnesc în râs. Un mic vânzător ambulant de flori îmi întinde, întrebător, un buchet de lalele.
Ce căţea e viaţa uneori! Îi întind prima bancnotă pe care pun mâna, iau florile şi pornesc mai departe, fără a aştepta restul. Ajung în parcul unde copacii lăcrimează stropi mari de apă şi atunci începe. Un rău de moarte mă doboară lângă o bancă. Las florile să cadă în iarba udă şi mă ghemuiesc lângă ele. Noroc că sunt ud pe faţă. Primele lacrimi vărsate după mai bine de zece ani se amestecă cu ploaia.

Pentru că ea n-a venit.

Pași (1), Pași (2), Pași (3), (Pași 4)

 

GetLost, asshole…

Bună seara şi bine v-am găsit, dragii mei, cineva spera că am rămas fără idei…?
Nu e mania persecuţiei, nu… e un vers din Paraziţii iar dacă aveţi sub şase ani (având în vedere halul în care vorbesc ăştia mici), piesa respectivă nu e recomandată pentru voi.
Mi-am făcut curat prin cufărul cu corespondenţă – adică l-am întors cu fundu-n sus deasupra găleţii de gunoi – şi mi-a atras atenţia un plic, primit mai demult, cu antetul unei firme care se numește “GetBack” (ce nume și-au găsit și ăștia…). Mi-am amintit întâmplarea şi, pentru că mi s-a părut haioasă la momentul respectiv, m-am gândit să v-o povestesc.
Aşadar, în plic se afla o scrisorică prin care eram informat că firma respectivă, recuperator de creanțe, trebuie să încaseze de la mine, prin orice mijloace, fabuloasa sumă de 44 de lei, reprezentând o datorie (??) rămasă neonorată către Romtelecom, din anul 2009 (!!).
Acuma: în 2009 am închis abonamentul la Romtelecom, achitând toate taxele aferente după interminabile discuții cu rahații de-acolo, ei încercând să mă convingă că am nevoie de ei ca de aer, iar eu încercând să-i lămuresc că am tot atâta nevoie de ei ca de-o gaură-n cap… ca acum să mă trezesc cu scrisorica asta. Conversația care a urmat a fost de-a dreptul halucinantă și o să încerc să v-o redau mai jos, cât mai fidel.

Așadar, pun mâna pe telefon și sun la recuperatorii lu’ Pește. Răspunde un individ.
“Bună ziua,” zic, “sunteți firma GetLost?”
“Nu,” face idiotul, “suntem firma GetBack.”
Zău, mă..? Deja râdeam în sinea mea.
“Am primit de la voi o notificare cum că tre’ să vă dau niște bani. Sunt Cutare, vrei să verifici?”
“Un moment…”
Revine după ceva timp.
“Da, aveți o datorie neachitată de 44 de lei, incluzând penalități și dobânzi, pe care noi am preluat-o de la Telekom România…”
“Pune pauză,” zic. “Eu am închis abonamentul cu Romtelecom în 2009, atunci când nu fusese preluat de naziștii ăia de la Telekom, da? Am achitat toate taxele aferente rezilierii contractului, de unde naiba ați scos datoria asta, frate?”
“Păi,” zice, “datoria a fost inițial de 5 lei (sau așa ceva, nota mea) la care s-au adăugat penalitățile și dobânzile rezultate din neplata sumei.”
“Neplata sumei de 5 lei,” zic, după o pauză în care m-am întrebat cum de Pământul încă se mai învârte, cu atâția tâmpiți pe el. “Și ai vreun document justificativ din care să reiasă datoria asta? Un document de la Romtelecom, adică, nu de la voi.”
“V-am trimis prin poștă notificarea din partea firmei,” răspunde el. “Acela e documentul.”
Rânjet la mine.
“Bun,” îi răspund. “O să-ți trimit și eu, prin poștă, o scrisorică cu ce antet vrei tu, chiar mai multe, unul sub altul, prin care o să-ți notific o datorie de un miliard de dolari pe care trebuia să mi-o restitui în 2011. Ce zici de asta?”
“Noi,” pune el placa, “am preluat datoria dumneavoastră de la Telekom România…”
“Ai preluat pe dracu’,” îi zic. “V-ați luat țeapă, fraiere, pentru că la închiderea contractului cu Romtelecom am achitat tot ce era de achitat și am și dovada din partea lor. La ora aia nu exista Telekom România și, dacă tot sunteți prieteni, poți să le transmiți că mă piș pe ei, mă piș și pe voi și pe încercările voastre de-a țepui oamenii, escrocule. Valea și cântă la altă masă că m-ai plictisit.”
“Vă rog să nu mă jigniți…” sare el.
“Nu te jignesc. Îți prezint un fapt real și chiar nu mă interesează dacă te simți jignit sau nu. Sunteți niște escroci ordinari și mă piș pe voi.”
“Să știți că lucrurile nu vor rămâne așa!”
Hopa.
“Auzi mă? Tu înregistrezi convorbirea asta?”
“Convorbirea poate fi înregistrată, da,” bufnește el.
“Păi atunci, asigură-te că e, bine? Apasă butonul ăla pe care scrie REC, ca să poți asculta de mai multe ori ce-o să-ți zic acum. Dacă mă mai ameninți o singură dată, o să-ți arăt că ți-ai greșit grav omul. O să vin la firma aia a voastră de escroci, o să te găsesc și-o să-ți arăt cît de mărunțel ești, ai auzit, bă, păsărică?”
“Eu v-am adus la cunoștință…”
“Gura, bă, că eu nu mă cert cu de-ăștia ca tine, le spun doar ce să facă. Dacă mă mai deranjezi sau dacă mai aud de voi, vă fac plângere la poliție, la antifraudă, te bat de te caci pe tine și te dau și-n judecată, bă, păsărică. Îți dai seama că dacă i-am pus în patru labe pe ăia de la Vodafone, cu de-ăștia ca tine șterg pe jos, bă mărunțelule, bă amărâtule, escroc de doi bani duzina ce ești.”
“O să verific numărul dumneavoastră de telefon!” sare el.
“Care număr, mă?”
“Cel de pe care sunați, o să-l verific!”
Iisuse, Marie și Iosif, cât de tâmpiți pot fi unii…
“Cam ce, mai exact, să verifici la el?” am întrebat. “Dacă e de Romtelecom? Te-ai lovit la cap sau ce?”

Paranteză: ziceam mai sus de Vodafone… cu ăștia am avut recent o serie de discuții legate de un soi de practici comerciale absolut aberante, de care văd că nu se preocupă nimeni – nici ANPC, nici Poliția, nimeni. Care-a fost treaba: mi-am luat de la ei o tabletă care intra într-un abonament luat pe puncte, știți voi. Tableta are și ea un număr (se poate vorbi de pe tabletă?? Îți acoperă capul…!) pe care, evident, nu l-am folosit niciodată. Acum vreo cinci luni, m-am trezit pe factura aferentă numărului tabletei cu niște sume de 5 euro, 10 euro, despre care habar n-am avut de unde naiba veneau. Am sunat la Vodafone și am aflat că 5 euro însemna abonamentul la ceva cu muzică, (nici acum nu știu cum naiba îi zice) inclus implicit, care devenise, din gratuit, plătit. Pe lângă faptul că nu folosisem nici măcar tableta – habar n-am de ce-am luat-o, de fapt, cred c-o s-o dau vreunui copil până la urmă – nici nu fusesem anunțat că serviciul respectiv a devenit plătit. Ăia au zis că scrie în contract, i-am pus să verifice, nu scria… În fine, după îndelungi discuții, au acceptat să anuleze suma respectivă și să taie toate rahaturile implicite sau opționale de pe abonamentul tabletei.
Altă problemă a fost apariția, pe aceeași factură, a unor SMS-uri de 10 euro bucata, trimise, chipurile, de pe tabletă, la diverse căcaturi gen Gazeta Sporturilor și alte aiureli de-astea. Ăia de la Vodafone m-au trimis la o firmă care se numește Netopia, firmă ce intermediază (?) transmiterea de SMS-uri în scopuri de marketing, de la Vodafone la alte firme, SMS-uri care sunt pe bani. Am vorbit cu o domnișoară de-acolo care s-a isterizat subit când i-am cerut să-mi transmită traseul complet al SMS-urilor respective, începând de la numărul tabletei până la destinație, întrucât acele SMS-uri nu fuseseră trimise de mine. Mi-a spus că n-au posibilitatea tehnică să facă asta și, când m-am oferit s-o învăț, mi-a spus că sunt obraznic. I-am zis că așa sunt eu, tupeist, mai ales când mi se pun în cârcă sume de bani cu care n-am nici o legătură și i-am prezentat și ei opțiunea cu poliția, ANPC-ul și serviciul antifraudă iar ea m-a trimis la Vodafone – adică înapoi de unde venisem. Am avut iar un set interminabil de discuții la Vodafone, finalizat, într-un târziu, cu anularea tuturor sumelor suplimentare de pe factura tabletei. Deh, ei au încercat; că nu le-a ieșit, asta-i altă discuție, dar m-am gândit că mulți chiar pun botul la escrocheriile astea și, uite-așa, 5 euro de la ăla, 10 euro de la celălalt… pot aduna bagabonții ăștia sume frumușele.

Să vă mai zic una: v-am spus AICI că acum un an, sătul de cămătarii ăia de la bănci, mi-am lichidat toate conturile, toate cardurile, am închis creditele și i-am băgat în mă-sa. Prin septembrie m-am trezit cu o notificare de la Raiffeisen, în care eram informat că mai am o restanță de 10 lei la un card pe care îl lichidasem de mult, plătind tot ceea ce era legat de el. Când m-am dus la ei și i-am întrebat de ce mama dracului n-au luat ăia 10 lei la lichidarea conturilor, atunci când le-am pus în poală o roabă de bani, au ridicat din umeri ca proștii, dar măcar ăștia au produs documentul care atesta că, într-adevăr, au fost tâmpiți și au omis să ceară și ăia 10 lei la momentul când ar fi trebuit s-o facă. Nu m-am certat cu ei; am pus pe tejghea 50 de lei și am plecat iar când cucoana a strigat după mine să stau să-mi dea restul, i-am zis să-și ia înghețată de banii ăia, ea și șeful de agenție.

Ceea ce vreau să subliniez aici e o practică, cred, comună la noi, prin care diverse instituții țin cu tot dinadinsul să împuște francu’ pe spinarea fraierilor de clienți iar mulți dintre aceștia – sper că nu majoritatea – habar n-au că au și drepturi și, decât să se certe pentru câțiva lei, preferă să plătească, uitând că au muncit pentru banii ăia. E vorba de un principiu aici, așa că, dacă aveți de-a face cu situații de-astea, nu vă lăsați fraieriți; chiar și un leu contează, pentru că ați muncit pentru el iar ăia vor să vi-l ia doar așa, degeaba. Certați-vă cu ei, reclamați-i la toate instituțiile posibile, faceți scandal și să vedeți cum, dacă aveți dreptate, lasă nasul în jos. Nu uitați că ăștia trăiesc pentru că existăm noi, clienții, și nu invers.

Mda… revenind la idioții de la firma aia de recuperări de creanțe, până la urmă i-am închis ăluia telefonul. Nu m-a mai deranjat…

Pași (4)

a 7

Şoseaua e o lume şerpuitoare printr-o altă lume. Şoseaua are propriul ritm, propria respiraţie, propriile zvârcoliri. Ţi se lipeşte de parbriz şi se prelinge pe sub roţi, iar în faţă ai doar prezentul şi viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Înfund pedala frânei la podea, camionul zvâcneşte nervos iar roţile se blochează, fumegând, pe asfaltul gri. Volanul mi se înfige dureros undeva sub stern, amintindu-mi că centura nu e pusă acolo doar pentru decor. Sar din cabină şi mă reped în faţa botului cromat. Mogâldeaţa e acolo, pe asfalt, la nici 30 de centimetri de mormanul de oţel, cauciuc şi conducte. Mă priveşte cu un ochi, apoi face o mică săritură arogantă. E şchioapă de un picior dar, fiind cioară, e arogantă prin natura ei. Mă ghemuiesc lângă ea şi întind mâna s-o mângâi, iar afurisita întinde gâtul şi închide ochii. O mângâi pe capul mic şi rotund. Îi place. Sigur a fugit de la cineva. Sau a fost pierdută. Vreau s-o prind în mâini, dar mă ciupeşte de deget şi sare într-o parte, apoi se apropie din nou, cu gâtul întins pentru mângâiere. Ce ticăloasă! O mângâi din nou, cu speranţa că voi reuşi s-o prind. S-a gândit şi ea la asta. Se repede la piciorul meu şi îmi desface şiretul înainte să-mi dau seama. Îmi ciuguleşte adidaşii. „Ce mă fac cu tine?” o întreb. Mă priveşte iar cu un ochi şi întinde gâtul. Mda. Privesc în jur încurcat. Am oprit aiurea, în zonă interzisă. Pe sectorul ăsta, patrulele sunt dese aşa că mă aştept oricând la o amendă. O maşină trece pe lângă mine atât de aproape încât cred că mi-a scos cămaşa din pantaloni. Mă uit lung după ea, bombănind lucruri prea puţin elegante, dar cuvintele îmi rămân în gât. Trage pe dreapta, apoi văd luminile de mers înapoi cum se aprind. E un Hyundai Elantra iar culoarea o ştiu atât de bine! Mă ridic, cu un tremur în tot corpul. Portiera se deschide.

Se îndreaptă spre mine. Păşeşte ca o felină, ca şi cum picioarele ei ar călca pe aer. Îi văd ochii pentru prima oară iar privirea ei mă învăluie, caldă. Citesc în ochii ei lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, dar le recunosc ca şi cum le-aş fi văzut cândva, undeva, la începutul vremurilor. Ne privim unul pe celălalt minute în şir, iar privirile noastre vorbesc. Ne punem întrebări şi ne răspundem, într-un dialog mut, de o intensitate pe care o simt ca pe un curent prin tot corpul. Mă citesc în ochii ei, din care căldura se revarsă în valuri şi mă văd un alt eu, un eu a cărui existenţă n-aş fi bănuit-o.

Tonul grav, de final, al unei sirene mă readuce brutal la realitate. Maşina alb cu negru trage pe dreapta în faţa Hyundai-ului de culoarea ceaiului, iar poliţistul de la volan coboară tacticos, săltându-şi nădragii cu un gest elegant. Se apropie, înregistrând vizual ciudata scenă, apoi se opreşte cu ochii pe puiul de cioară care n-a renunţat la lupta eroică purtată cu şireturile mele. După ce îmi controlează actele, încerc să-l lămuresc despre ce-i vorba, dar mă priveşte sceptic, iar în ochii lui citesc etilotestul. Ea nu se mişcă, dar îi simt ochii calzi aţintiţi asupra mea şi, cu coada ochiului, o văd cum zâmbeşte uşor atunci când încerc să-i explic caraliului că am oprit un camion de 30 de tone pentru a nu călca un pui de cioară şchiop. 5.pngPoliţistul ridică o sprânceană. Nu mă crede. Hm, adevărul e că nici eu nu m-aş crede. Se întoarce spre ea şi-i cere explicaţii. Ea îi spune că m-a văzut ghemuit, a crezut că am păţit ceva şi a oprit să mă ajute. Vocea ei dulce e atât de convingătoare încât aproape o cred şi eu. Poliţistul pufneşte nervos şi, după ce scrie febril în chitanţier, ne înmânează câte o amendă pentru oprire în zonă interzisă, apoi ne ţine un adevărat discurs moralizator, presărat cu ameninţări voalate că vom rămâne amândoi fără permis dacă repetăm figura. E sever, exponent al legii şi al corectitudinii şi ne tratează ca pe nişte adolescenţi surprinşi sărutându-se în parc. Ea mă priveşte cu coada ochiului şi o văd cum se stăpâneşte cu greu să nu izbucnească în râs. Încerc să-mi compun o figură pocăită, dar mi-e greu şi nici nu vreau să-mi închipui cum ar reacţiona omul legii dacă m-ar vedea pufnind în râs. După încă o doză de morală, se îndură de noi şi se îndreaptă spre maşina ale cărei girofaruri clipesc moale. Pleacă ezitant, urmărindu-ne în oglinda retrovizoare. Puiul de cioară se uită la noi, iar noi ne uităm la el. „Ce facem cu tine?” îl întreb din nou. Mai ciuguleşte un pic de şiret, apoi, pesemne plictisit deja, ţopăie de câteva ori şi începe asaltul manşetei blugilor. Nu-l bag în seamă. Ea e lângă mine acum şi ne privim intens. Îi întind mâna şi mă prezint. Mi-o strânge uşor, cu un surâs dulce. Tăcem în tihnă câteva minute, devorându-ne din priviri. Îi spun că am cafea. Ea râde uşor şi dă încet din cap. Mă simt ca un un puşti şi nu mă pot opri să nu râd de mine însumi. Răscolesc febril cabina în căutarea unei căni pentru ea şi mârâi înciudat când îmi dau seama că nu am decât una. Torn cafeaua fierbinte şi cobor din cabină. Ea mă aşteaptă, cu acelaşi surâs cald, iar în ochi are o sclipire dulce şi jucăuşă. Îi ofer cana, îşi lipeşte buzele de ea, privindu-mă pe sub sprâncene, apoi mi-o dă înapoi. Beau şi eu, din acelaşi loc din care a băut ea şi îi simt gustul, subtil şi ameţitor în acelaşi timp. O privesc intens, aproape sărutând-o cu ochii. E frumoasă. Figura ei e dulce, ochii sunt jucăuşi, nasul puţintel obraznic, iar buzele… Îmi revin dintr-o dată, când îmi dau seama că mă holbez la ea într-un mod de-a dreptul neelegant. Bem cafea, ne atingem mâinile când dăm cana de la unul la altul şi aş vrea să rămânem aici pentru tot restul Timpului.

Soarele cade încet spre orizont, poleind lumea într-o lumină roşiatică. Ea oftează uşor şi citesc în ochii ei acel bun rămas de care mi-era atât de teamă. Aş vrea s-o reţin, dar nu ştiu cum. În mine se dă o luptă teribilă, dar nu fac nici un gest, ştiu că trebuie să plece. Mă priveşte cald, promiţător şi se îndreaptă încet înspre Hyundai-ul de culoarea ceaiului, cu mersul ei de felină. Picioarele ei par a păşi pe aer. Înainte să urce în maşină se întoarce şi îmi promite din priviri că ne vom reîntâlni, apoi pleacă. Privesc în urma ei şi o tristeţe cruntă îmi strânge pieptul în chingi. Ştiu că ne vom revedea, însă plecarea ei a rupt ceva în mine. Duc cana la gură, dar e goală, aşa că sărut locul atins de buzele ei. Puiul de cioară mă priveşte cu un ochi. Soarele apune în spatele unui orizont roşu. Am rămas singur.

Mă uit în jur, descurajat şi tresar la vederea unui petic de hârtie căzut lângă mine. Îl ridic. E amenda ei, pesemne a pierdut-o. Citesc adresa şi izbucnesc în râs. Destinul a ţinut cu mine de data asta.

Pași (1), Pași (2), Pași (3)

Pași (3)

man-driving-in-car-in-the-city-ride-share-uber-lyft-getaround-zipcar

Sunt din nou pe drum. Apa se prăbușește din nori joși, vineții, iar stropii mari se sparg cu pocnete seci de parbriz. Vântul aruncă ploaia dușmănos, aproape orizontal, iar camionul se scutură la fiecare rafală, trimițând șocuri în volan. Pot să simt vibrația cauciucurilor când despică stratul de apă pe asfalt.
Privesc din când în când în oglinzi și încerc să identific marca fiecărei mașini care mă depășește. Am observat câteva Hyundai Elantra, unul alb, două sau trei gri deschis şi unul roşu, dar nici unul în culoarea pe care aş fi vrut-o. Cu tot zgomotul ploii şi cel adânc, al motorului pe fundal, în cabină e linişte. Nu vreau muzică. Nu vreau ştiri. Până şi staţia radio o suport greu.

Mă uit după pachetul de ţigări în nişa din dreapta volanului, dar îmi aduc aminte, l-am aruncat pe pat. Cu privirea în faţă, încerc să-l ajung, dar nu reuşesc. E undeva spre spatele cabinei. Scap o înjurătură înfundată şi renunţ. Cu ani în urmă ar fi fost cineva care să râdă, apoi să deschidă pachetul, să-mi pună o ţigară între buze, apoi s-o aprindă. Acum nu mai e nimeni. Mi se face brusc frig. Răsucesc butonul caloriferului, dar nu e frigul de-afară cel pe care îl simt. Cabina spaţioasă devine deodată o peşteră, o cavernă rece ca stânca şi la fel de cenuşie. Ploaia izbeşte duşmănos în parbriz, prelingându-se în şiroaie lungi, ca nişte lacrimi.

Cabina cu tapiţerie gri deschis a cunoscut cândva râsete, pasiune şi dorinţă. Toate au rămas undeva pe drum, lăsând amprente adânci, ca urmele roţilor în nisip, acoperite ușor, pe rând, fără remuşcări, rece şi distant. Nisip…

În lumea şoferilor de cursă lungă sunt cunoscut ca “Jumpy Frog”, indicativul venind de la broscuţa verde din cauciuc, fixată pe botul cabinei cu un arc. Broscuţa saltă tot timpul în ritmul mersului. De fiecare dată când urc la volan e acolo, așteptând răbdătoare să plecăm. Într-un timp am vrut s-o dau jos. Asta s-a întâmplat după ce nu mai fusesem doi în cabină, ca s-o urmărim cu privirea. După o noapte de toamnă, petrecută în camera unui motel de pe marginea drumului, unde s-au spus lucruri adevărate și dureroase, culminând cu mine, închizând încet uşa în spatele meu şi deschizând-o pe cea a cabinei.

Ce ironie tâmpită. Chimie? Nu e nici o chimie, sunt feromoni. După ce te obişnuieşti cu ei, feromonii ăia nu mai fac nici cât o ceapă degerată, dacă două moduri de gândire se profilează ca fiind opuse. Poţi să faci dragoste cât vrei, dacă nu există compatibilitate mentală, dragostea tot sex devine până la urmă, iar sex poţi să faci şi cu o domnişoară care-ţi ia bani pentru asta.

Lucrurile astea te macină o perioadă. Revezi un chip, îţi aminteşti gesturi, sunete și ţi se strânge stomacul. Sau inima. Sau ce mai ai pe-acolo, prin interior, unde te izbeşte un val rău, concentrat, ca un pumn răsucit în lovitură. Tragi pe dreapta, indiferent dacă ai voie sau nu, sari din cabină podidit de o transpirație îngheţată, cu mâinile tremurând şi vomiţi dureros, lângă roata camionului. Sunt cazuri când maşina poliţiei opreşte în faţa ta şi un copoi se repede la tine fericit, cu chitanţierul fluturând. Apoi te vede şi se opreşte, ezitant. Uneori eşti ghemuit la roată, plângând, prosternat la propria-ţi vomă. Şi nu-ţi dă amendă. Te bate pe umăr şi-ţi spune că viaţa e o futută de căţea ordinară.

Cu timpul, suferinţele se estompează. Te împietreşti. Cât a fost suferinţă şi cât orgoliu în tot circul ăsta? Timpul trece, treci şi tu odată cu el prin viaţă, cocoţat pe monstrul de oţel. Câteodată iei autostopişti, uneori femei care încearcă să intre în vorbă cu tine şi citeşti în privirile lor o mulţime de lucruri. Le răspunzi politicos, zâmbind, sfărâmând însă volanul în mâini, abia aşteptând să le vezi plecate de lângă tine. Mergi la petreceri, unde întotdeauna se află domnişoare singure, dornice de o iluzorie, disperată noapte de fericire. Fericire?? Le eviţi, la fel de politicos, rugându-te Cerului să scapi odată de-acolo.

Cu timpul, începi să te simţi bine doar cu tine însuţi. Măcar nu mai trebuie să faci eforturi pentru a părea ceea ce nu eşti, pentru a plăcea altora. Poţi fi, din nou, tu. Cu broscuţa săltăreaţă fixată cu un arc pe botul cabinei.

Reflexul îmi trimite într-o fracțiune de secundă piciorul pe pedala de frână. Cele 18 roţi masive se blochează pe asfaltul ud, şuierând duşmănos, iar camionul începe să trepideze. Coloana s-a oprit. Undeva în faţă se disting luminile roşii-albastre ale poliţiei. Accident, precis. Banda unu se umple de maşinile deviate de pe celelalte două benzi. Trec încet pe lângă locul accidentului, ignorând comentariile de pe staţie. A ieşit urât. Trei turisme s-au ciocnit la viteză mare, iar două au luat foc. Ambulanţele au înconjurat locul, nu îndeajuns pentru a ascunde cele două siluete acoperite, întinse pe asfalt. Privesc fiarele înnegrite şi contorsionate, cu vopseaua odată lucitoare acum scorojită obscen. Din scaune a rămas doar un schelet, iar volanul e o sârmă ordinară. Trec cu privirea peste botul distrus, iar inima mi se opreşte. Disting un far prelungit puţin spre spate, îngust. Mă inundă o transpiraţie îngheţată, odată cu un val uriaş de groază. Nu… Nu. Te rog, nu…

Apoi observ sigla de pe botul distrus. E un Ford. Înghit dureros şi expir adânc, simţind cum mi se moaie genunchii. Ce mi-o fi venit… E un Ford, idiotule! Râd uşurat, ca un prost. Îmi şterg cu mâna ochii înceţoşaţi brusc. Oftez din nou şi privesc pachetul de ţigări, care îmi face cu ochiul, batjocoritor, de lângă perete. Desfac folia cu mâinile tremurânde, având încă pe retină imaginea acelui far carbonizat şi a ramei ovale a siglei. Toate seamănă între ele. Era un Ford. Îmi aprind o ţigară. Era un Ford, sigur. Sigla ovală… Ovală?? Nu prea mă pricep la turisme. Fordul are siglă ovală. Dar şi…

Smucesc brutal volanul spre dreapta şi intru pe banda de urgenţă unde opresc. Sar din cabină, fără să iau în seamă duşmănia ploii. O iau la fugă înapoi, gâfâind ca după un maraton, iar inima îmi sare în gât cu junghiuri dureroase. Era Ford, nu?? Traversez şirul de maşini care se mişcă cu viteza melcului, trec printre două ambulanţe, ignorând strigătele poliţiştilor cu pelerine galbene, lucioase şi mă opresc ca fulgerat în faţa botului distrus şi carbonizat. Smucesc o mână ce mă apucă de antebraţ. Un suspin dureros îmi scapă de pe buze. Nu!! Apoi disting o bucăţică mică de plastic albastru, încă fixată de mica ramă ovală, scăpată cumva de foc. Ford.

Mă întorc la camion, vlăguit şi aproape bolnav, iau fără o vorbă hârtia cu amenda pentru oprire nepermisă. Ca în transă, întind mâna, smulg broscuţa din cauciuc verde de pe botul cabinei şi o las să cadă pe asfaltul ud. Înţeleg, fără să ştiu, că exist din nou. Urc în cabină şi reuşesc, la a patra încercare, să bag cheia în contact.

Mă liniştesc încet, realizând că mă apropii de breteaua care m-a despărţit de ea. Oare unde e acum? Undeva în spatele meu, între sutele de maşini? În parcare nu era… pentru că m-am uitat. Dacă ar fi fost… dacă ar fi fost, ce? Cine ştie ce întâmplare a adus-o în barul acela. Poate se ducea la o întâlnire, îmbrăcată aşa. Normal. O femeie ca ea nu rămâne niciodată singură şi cel de lângă ea nu e, în nici un caz, un prăpădit de şofer de camion. Privesc în jos spre blugii mei uzaţi şi aproape că mă umflă râsul. Idiotule… te hrăneşti cu iluzii!

Cu toate astea, ceva nu-mi dă pace. Am văzut-o în bar nu doar ca pe o femeie elegantă şi frumoasă. Nu i-am văzut faţa, dar am simţit-o. O senzaţie de deja-vu, ceva predestinat să se întâmple, ca atunci când te uiţi în oglindă şi eşti sigur că te vei vedea pe tine.

Oare ce face acum? Strâng pumnii pe volan şi scrâşnesc din dinţi încercând să-mi reprim imagini care îmi fac rău. Un val de înjurături îmi ţâşneşte de pe buze, adresat mie însumi, care am avut îndrăzneala să cred că o femeie ca ea s-ar uita vreodată la mine.

Ce ne-a adus la un loc? De ce m-a aşteptat pe autostradă? Cum de nu i-a fost teamă văzând cele 30 te tone ale mele la o distanţă infimă de ea?
M-a chemat la ea, iar eu n-am avut cum să o urmez. Mâna ei mică, lipită pe geam, a spus mai multe decât ar putea s-o facă sute de cuvinte. Calc acceleraţia la podea, motorul urlă turbat, iar camionul îşi măreşte viteza furibund. Ceva s-a rupt în mine atunci când am întâlnit-o. Cu un singur gest, a spart ceva ce părea impenetrabil, apoi a plecat, lăsând un gol ce nu poate fi umplut decât cu ea.

Trec ca vântul pe lângă breteaua care ne-a despărţit şi privesc, fără să vreau, în dreapta, sperând să văd mâna mică, înmănuşată, lipită de geam ca o mângâiere.

Pași (1),  Pași (2)