Pași (5)

pași 5-5

Salutări din partea ciorii. E bine, instalată confortabil la un adăpost pentru animale. Am o întrebare: ce zici de o cafea la Starbucks-ul de pe malul lacului, peste trei zile, joi, 6 p.m.? 😊
A.”

Mai citesc o dată mesajul, apoi îl pun alături de chitanța amenzii plătite. Lipesc plicul şi îl las să cadă în fanta primei cutii poştale, care îl înghite lacomă. În urmatoarea fracţiune de secundă mă răzgândesc și încerc să-l prind. Prea târzíu. Evenimentele s-au pus în mişcare. Mi-e teamă că abordarea mea n-a fost tocmai potrivită. Textul meu e cam îndrăzneț, aproape obraznic. Dacă se supără? Trag o înjurătură printre dinţi la adresa mea şi fac semn unui taxi. Am o nouă cursă, în care voi avea timp suficient să mă gândesc la ce voi face.

Dupa trei zile, la ora cinci si jumatate, sunt deja plantat de o vreme la Starbucks. Privesc ceasul de pe telefon din minut în minut, iar timpul se târăşte ca un melc în cârje. Cu fiecare minut pulsul îmi creşte cu zece bătăi şi mă gândesc că, dacă o ţin tot aşa, voi avea întâlnire cu mediciì de la Urgenţă şi nu cu frumoasa femeie ale carei buze le-am sărutat pe singura mea cană de cafea. M-am aşezat strategic, cu faţa spre intrare, la o masă de unde pot să cuprind cu privirea întreg localul. Studiez figurile celor care intră cu o intensitate de scanner de aeroport. Încerc să-mi compun o figură plină de siguranţă dar, chiar fără oglindă, îmi dau seama că faţa mea exprimă orice altceva în afară de siguranţă. Oare ar fi trebuit  să vin cu o floare? Nu-mi place să dau flori. Ideea de-a le aduce să moară într-o vază… Niciodată nu mi-a plăcut. Am încercat să explic în trecut, dar nimic nu a înlocuit dorința lor de-a primi aceste fragile ofrande condamnate la moarte. Discuții. Finalizate într-o atmosferă suficient de idioată ca să mă facă de multe ori să ies pe uşă pentru a nu ajunge să ridic vocea. Femeilor le plac florile. Privesc în jur şi parcă aş vrea să apară vreun vânzător ambulant de bucheţele de ceva, dar ce să caute ăştia la Starbucks?

Mă uit din nou la ceas. E şase fără opt minute. Respir adânc de câteva ori, folosind o tehnică de la începutul fiecărui antrenament de Aikido. Acum dă greş. Nu mă ajută cu nimic. Oare va veni? Încep să pun cap la cap toate detaliile întâlnirilor noastre precedente şi rezultatul e favorabil, dar… Am emoţii mari, ca un adolescent la prima întâlnire şi mă umflă râsul la ideea că un bărbat matur mai poate simţi aşa ceva. Coşurile de pe faţă îmi lipsesc… dar vorba aia, râzi tu râzi, da’ nu e râsul tău…

Şase fără două minute… Aproape e aici. Îmi dreg vocea. Încerc să fiu relaxat, ori cel puțin să par. Secundele se aleargă pe ecranul telefonului iar pulsul mi-a sărit în zona roşie. Fixez cu privirile intrarea. Întârzie? Aş vrea atât de mult să vină. Măcar pentru zece minute. Să o privesc, să mă afund fără un cuvânt în ochii ei frumoşi şi să-i văd din nou zâmbetul pe figura dulce.

Şase şi şase minute… Poate că e blocată în trafic… În ce trafic? Stă la zece minute distanţă… Dar poate nu vine de acasă…

Încep să simt un fior neplăcut în zona stomacului. Dacă? Încerc să mă încurajez: vine.

Ele au nevoie de mai mult timp să se aranjeze, să se machieze… întotdeauna a fost aşa. De câte ori, în trecut, n-am aşteptat răbdător lângă maşină pentru “doar un minut!” care trecea, de regulă, după aproape o jumătate de oră.

Şase şi unsprezece minute. Fiorul din stomac începe să se transforme într-un gol ca o prăpastie şi o stare de rău mă face să tremur.

Găsesc puterea să rânjesc în sinea mea… mă dau în spectacol faţă de mine însumi. Ce se întâmplă cu mine? Eu nu sunt aşa. După o viaţă plină de violenţă de la o vârstă la care orice copil ar trebui doar să râdă, după câteva eşecuri majore care m-au convins că nu sunt ceea ce trebuie pentru o femeie, am devenit un stoic care doar ia lucrurile aşa cum sunt, fără să comenteze. Am învăţat să o încasez fără să mă plâng. Am învăţat să apreciez măruntele plăceri ale vieţii. Am învăţat că, la momentul oportun, o ridicare din umeri urmată de închiderea uşii pe dinafară poate reprezenta cea mai bună soluţie. M-am refugiat în Aikido şi m-am făcut şofer de camion, o combinaţie ideală pentru a-mi menţine atenţia şi mintea ocupate. Fără prostii sentimentale. M-am blindat contra tuturor zîmbetelor, privirilor ispititoare, gesturilor cărora orice bărbat le-ar da atenţie imediat.

Acum însă… cumva, nu ştiu cum, ea a reuşit să pătrundă prin toate porţile pe care credeam că le-am încuiat definitiv. Comunicarea dintre noi a fost instantanee, intensă ca fulgerul şi limpede cum e apa de izvor. Jocul nostru cu paharul cu vin, dialogul inedit de pe autostradă, mâna ei mică lipită pe geam, buzele ei pe cana mea de cafea, toate astea au spulberat toate barajele ridicate cu greu, lăsându-mă gol şi vulnerabil. Eu nu mai sunt eu. Eu sunt ea. Ca două piese de puzzle, întâlnirea noastră a format un întreg la care mulţi ar dori să ajungă.
Eu nu mai sunt eu. Tot ceea ce fusese până acum încuiat cu şapte lacăte a răbufnit afară şi m-a inundat. Tremur ca şi cum aş avea malarie. Știu că sunt palid ca o stafie. Cei care trec pe lângă masa mea mă privesc curioşi şi mai ştiu că, dacă aş strânge puţin mai tare mâna, cana de cafea ar zbura în ţăndări ca sticla. Aş vrea să simt acum durerea cioburilor înfipte adânc în palmă. Nu vine. E şapte fără douăzeci. Nu vine. Acum știu cu siguranță. Poate totul a fost doar o părere. S-a jucat cu mine?

Mă ridic cu greu de la masă şi ies în stradă. A început să plouă. Merg încet spre lac. Simt nevoia de linişte şi de izolare. Traversez strada şi aud dintr-un intrând, o voce subţirică. Privesc într-acolo şi aproape izbucnesc în râs. Un mic vânzător ambulant de flori îmi întinde, întrebător, un buchet de lalele.
Ce căţea e viaţa uneori! Îi întind prima bancnotă pe care pun mâna, iau florile şi pornesc mai departe, fără a aştepta restul. Ajung în parcul unde copacii lăcrimează stropi mari de apă şi atunci începe. Un rău de moarte mă doboară lângă o bancă. Las florile să cadă în iarba udă şi mă ghemuiesc lângă ele. Noroc că sunt ud pe faţă. Primele lacrimi vărsate după mai bine de zece ani se amestecă cu ploaia.

Pentru că ea n-a venit.

Pași (1), Pași (2), Pași (3), (Pași 4)

 

GetLost, asshole…

Bună seara şi bine v-am găsit, dragii mei, cineva spera că am rămas fără idei…?
Nu e mania persecuţiei, nu… e un vers din Paraziţii iar dacă aveţi sub şase ani (având în vedere halul în care vorbesc ăştia mici), piesa respectivă nu e recomandată pentru voi.
Mi-am făcut curat prin cufărul cu corespondenţă – adică l-am întors cu fundu-n sus deasupra găleţii de gunoi – şi mi-a atras atenţia un plic, primit mai demult, cu antetul unei firme care se numește “GetBack” (ce nume și-au găsit și ăștia…). Mi-am amintit întâmplarea şi, pentru că mi s-a părut haioasă la momentul respectiv, m-am gândit să v-o povestesc.
Aşadar, în plic se afla o scrisorică prin care eram informat că firma respectivă, recuperator de creanțe, trebuie să încaseze de la mine, prin orice mijloace, fabuloasa sumă de 44 de lei, reprezentând o datorie (??) rămasă neonorată către Romtelecom, din anul 2009 (!!).
Acuma: în 2009 am închis abonamentul la Romtelecom, achitând toate taxele aferente după interminabile discuții cu rahații de-acolo, ei încercând să mă convingă că am nevoie de ei ca de aer, iar eu încercând să-i lămuresc că am tot atâta nevoie de ei ca de-o gaură-n cap… ca acum să mă trezesc cu scrisorica asta. Conversația care a urmat a fost de-a dreptul halucinantă și o să încerc să v-o redau mai jos, cât mai fidel.

Așadar, pun mâna pe telefon și sun la recuperatorii lu’ Pește. Răspunde un individ.
“Bună ziua,” zic, “sunteți firma GetLost?”
“Nu,” face idiotul, “suntem firma GetBack.”
Zău, mă..? Deja râdeam în sinea mea.
“Am primit de la voi o notificare cum că tre’ să vă dau niște bani. Sunt Cutare, vrei să verifici?”
“Un moment…”
Revine după ceva timp.
“Da, aveți o datorie neachitată de 44 de lei, incluzând penalități și dobânzi, pe care noi am preluat-o de la Telekom România…”
“Pune pauză,” zic. “Eu am închis abonamentul cu Romtelecom în 2009, atunci când nu fusese preluat de naziștii ăia de la Telekom, da? Am achitat toate taxele aferente rezilierii contractului, de unde naiba ați scos datoria asta, frate?”
“Păi,” zice, “datoria a fost inițial de 5 lei (sau așa ceva, nota mea) la care s-au adăugat penalitățile și dobânzile rezultate din neplata sumei.”
“Neplata sumei de 5 lei,” zic, după o pauză în care m-am întrebat cum de Pământul încă se mai învârte, cu atâția tâmpiți pe el. “Și ai vreun document justificativ din care să reiasă datoria asta? Un document de la Romtelecom, adică, nu de la voi.”
“V-am trimis prin poștă notificarea din partea firmei,” răspunde el. “Acela e documentul.”
Rânjet la mine.
“Bun,” îi răspund. “O să-ți trimit și eu, prin poștă, o scrisorică cu ce antet vrei tu, chiar mai multe, unul sub altul, prin care o să-ți notific o datorie de un miliard de dolari pe care trebuia să mi-o restitui în 2011. Ce zici de asta?”
“Noi,” pune el placa, “am preluat datoria dumneavoastră de la Telekom România…”
“Ai preluat pe dracu’,” îi zic. “V-ați luat țeapă, fraiere, pentru că la închiderea contractului cu Romtelecom am achitat tot ce era de achitat și am și dovada din partea lor. La ora aia nu exista Telekom România și, dacă tot sunteți prieteni, poți să le transmiți că mă piș pe ei, mă piș și pe voi și pe încercările voastre de-a țepui oamenii, escrocule. Valea și cântă la altă masă că m-ai plictisit.”
“Vă rog să nu mă jigniți…” sare el.
“Nu te jignesc. Îți prezint un fapt real și chiar nu mă interesează dacă te simți jignit sau nu. Sunteți niște escroci ordinari și mă piș pe voi.”
“Să știți că lucrurile nu vor rămâne așa!”
Hopa.
“Auzi mă? Tu înregistrezi convorbirea asta?”
“Convorbirea poate fi înregistrată, da,” bufnește el.
“Păi atunci, asigură-te că e, bine? Apasă butonul ăla pe care scrie REC, ca să poți asculta de mai multe ori ce-o să-ți zic acum. Dacă mă mai ameninți o singură dată, o să-ți arăt că ți-ai greșit grav omul. O să vin la firma aia a voastră de escroci, o să te găsesc și-o să-ți arăt cît de mărunțel ești, ai auzit, bă, păsărică?”
“Eu v-am adus la cunoștință…”
“Gura, bă, că eu nu mă cert cu de-ăștia ca tine, le spun doar ce să facă. Dacă mă mai deranjezi sau dacă mai aud de voi, vă fac plângere la poliție, la antifraudă, te bat de te caci pe tine și te dau și-n judecată, bă, păsărică. Îți dai seama că dacă i-am pus în patru labe pe ăia de la Vodafone, cu de-ăștia ca tine șterg pe jos, bă mărunțelule, bă amărâtule, escroc de doi bani duzina ce ești.”
“O să verific numărul dumneavoastră de telefon!” sare el.
“Care număr, mă?”
“Cel de pe care sunați, o să-l verific!”
Iisuse, Marie și Iosif, cât de tâmpiți pot fi unii…
“Cam ce, mai exact, să verifici la el?” am întrebat. “Dacă e de Romtelecom? Te-ai lovit la cap sau ce?”

Paranteză: ziceam mai sus de Vodafone… cu ăștia am avut recent o serie de discuții legate de un soi de practici comerciale absolut aberante, de care văd că nu se preocupă nimeni – nici ANPC, nici Poliția, nimeni. Care-a fost treaba: mi-am luat de la ei o tabletă care intra într-un abonament luat pe puncte, știți voi. Tableta are și ea un număr (se poate vorbi de pe tabletă?? Îți acoperă capul…!) pe care, evident, nu l-am folosit niciodată. Acum vreo cinci luni, m-am trezit pe factura aferentă numărului tabletei cu niște sume de 5 euro, 10 euro, despre care habar n-am avut de unde naiba veneau. Am sunat la Vodafone și am aflat că 5 euro însemna abonamentul la ceva cu muzică, (nici acum nu știu cum naiba îi zice) inclus implicit, care devenise, din gratuit, plătit. Pe lângă faptul că nu folosisem nici măcar tableta – habar n-am de ce-am luat-o, de fapt, cred c-o s-o dau vreunui copil până la urmă – nici nu fusesem anunțat că serviciul respectiv a devenit plătit. Ăia au zis că scrie în contract, i-am pus să verifice, nu scria… În fine, după îndelungi discuții, au acceptat să anuleze suma respectivă și să taie toate rahaturile implicite sau opționale de pe abonamentul tabletei.
Altă problemă a fost apariția, pe aceeași factură, a unor SMS-uri de 10 euro bucata, trimise, chipurile, de pe tabletă, la diverse căcaturi gen Gazeta Sporturilor și alte aiureli de-astea. Ăia de la Vodafone m-au trimis la o firmă care se numește Netopia, firmă ce intermediază (?) transmiterea de SMS-uri în scopuri de marketing, de la Vodafone la alte firme, SMS-uri care sunt pe bani. Am vorbit cu o domnișoară de-acolo care s-a isterizat subit când i-am cerut să-mi transmită traseul complet al SMS-urilor respective, începând de la numărul tabletei până la destinație, întrucât acele SMS-uri nu fuseseră trimise de mine. Mi-a spus că n-au posibilitatea tehnică să facă asta și, când m-am oferit s-o învăț, mi-a spus că sunt obraznic. I-am zis că așa sunt eu, tupeist, mai ales când mi se pun în cârcă sume de bani cu care n-am nici o legătură și i-am prezentat și ei opțiunea cu poliția, ANPC-ul și serviciul antifraudă iar ea m-a trimis la Vodafone – adică înapoi de unde venisem. Am avut iar un set interminabil de discuții la Vodafone, finalizat, într-un târziu, cu anularea tuturor sumelor suplimentare de pe factura tabletei. Deh, ei au încercat; că nu le-a ieșit, asta-i altă discuție, dar m-am gândit că mulți chiar pun botul la escrocheriile astea și, uite-așa, 5 euro de la ăla, 10 euro de la celălalt… pot aduna bagabonții ăștia sume frumușele.

Să vă mai zic una: v-am spus AICI că acum un an, sătul de cămătarii ăia de la bănci, mi-am lichidat toate conturile, toate cardurile, am închis creditele și i-am băgat în mă-sa. Prin septembrie m-am trezit cu o notificare de la Raiffeisen, în care eram informat că mai am o restanță de 10 lei la un card pe care îl lichidasem de mult, plătind tot ceea ce era legat de el. Când m-am dus la ei și i-am întrebat de ce mama dracului n-au luat ăia 10 lei la lichidarea conturilor, atunci când le-am pus în poală o roabă de bani, au ridicat din umeri ca proștii, dar măcar ăștia au produs documentul care atesta că, într-adevăr, au fost tâmpiți și au omis să ceară și ăia 10 lei la momentul când ar fi trebuit s-o facă. Nu m-am certat cu ei; am pus pe tejghea 50 de lei și am plecat iar când cucoana a strigat după mine să stau să-mi dea restul, i-am zis să-și ia înghețată de banii ăia, ea și șeful de agenție.

Ceea ce vreau să subliniez aici e o practică, cred, comună la noi, prin care diverse instituții țin cu tot dinadinsul să împuște francu’ pe spinarea fraierilor de clienți iar mulți dintre aceștia – sper că nu majoritatea – habar n-au că au și drepturi și, decât să se certe pentru câțiva lei, preferă să plătească, uitând că au muncit pentru banii ăia. E vorba de un principiu aici, așa că, dacă aveți de-a face cu situații de-astea, nu vă lăsați fraieriți; chiar și un leu contează, pentru că ați muncit pentru el iar ăia vor să vi-l ia doar așa, degeaba. Certați-vă cu ei, reclamați-i la toate instituțiile posibile, faceți scandal și să vedeți cum, dacă aveți dreptate, lasă nasul în jos. Nu uitați că ăștia trăiesc pentru că existăm noi, clienții, și nu invers.

Mda… revenind la idioții de la firma aia de recuperări de creanțe, până la urmă i-am închis ăluia telefonul. Nu m-a mai deranjat…

Pași (4)

a 7

Şoseaua e o lume şerpuitoare printr-o altă lume. Şoseaua are propriul ritm, propria respiraţie, propriile zvârcoliri. Ţi se lipeşte de parbriz şi se prelinge pe sub roţi, iar în faţă ai doar prezentul şi viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Înfund pedala frânei la podea, camionul zvâcneşte nervos iar roţile se blochează, fumegând, pe asfaltul gri. Volanul mi se înfige dureros undeva sub stern, amintindu-mi că centura nu e pusă acolo doar pentru decor. Sar din cabină şi mă reped în faţa botului cromat. Mogâldeaţa e acolo, pe asfalt, la nici 30 de centimetri de mormanul de oţel, cauciuc şi conducte. Mă priveşte cu un ochi, apoi face o mică săritură arogantă. E şchioapă de un picior dar, fiind cioară, e arogantă prin natura ei. Mă ghemuiesc lângă ea şi întind mâna s-o mângâi, iar afurisita întinde gâtul şi închide ochii. O mângâi pe capul mic şi rotund. Îi place. Sigur a fugit de la cineva. Sau a fost pierdută. Vreau s-o prind în mâini, dar mă ciupeşte de deget şi sare într-o parte, apoi se apropie din nou, cu gâtul întins pentru mângâiere. Ce ticăloasă! O mângâi din nou, cu speranţa că voi reuşi s-o prind. S-a gândit şi ea la asta. Se repede la piciorul meu şi îmi desface şiretul înainte să-mi dau seama. Îmi ciuguleşte adidaşii. „Ce mă fac cu tine?” o întreb. Mă priveşte iar cu un ochi şi întinde gâtul. Mda. Privesc în jur încurcat. Am oprit aiurea, în zonă interzisă. Pe sectorul ăsta, patrulele sunt dese aşa că mă aştept oricând la o amendă. O maşină trece pe lângă mine atât de aproape încât cred că mi-a scos cămaşa din pantaloni. Mă uit lung după ea, bombănind lucruri prea puţin elegante, dar cuvintele îmi rămân în gât. Trage pe dreapta, apoi văd luminile de mers înapoi cum se aprind. E un Hyundai Elantra iar culoarea o ştiu atât de bine! Mă ridic, cu un tremur în tot corpul. Portiera se deschide.

Se îndreaptă spre mine. Păşeşte ca o felină, ca şi cum picioarele ei ar călca pe aer. Îi văd ochii pentru prima oară iar privirea ei mă învăluie, caldă. Citesc în ochii ei lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, dar le recunosc ca şi cum le-aş fi văzut cândva, undeva, la începutul vremurilor. Ne privim unul pe celălalt minute în şir, iar privirile noastre vorbesc. Ne punem întrebări şi ne răspundem, într-un dialog mut, de o intensitate pe care o simt ca pe un curent prin tot corpul. Mă citesc în ochii ei, din care căldura se revarsă în valuri şi mă văd un alt eu, un eu a cărui existenţă n-aş fi bănuit-o.

Tonul grav, de final, al unei sirene mă readuce brutal la realitate. Maşina alb cu negru trage pe dreapta în faţa Hyundai-ului de culoarea ceaiului, iar poliţistul de la volan coboară tacticos, săltându-şi nădragii cu un gest elegant. Se apropie, înregistrând vizual ciudata scenă, apoi se opreşte cu ochii pe puiul de cioară care n-a renunţat la lupta eroică purtată cu şireturile mele. După ce îmi controlează actele, încerc să-l lămuresc despre ce-i vorba, dar mă priveşte sceptic, iar în ochii lui citesc etilotestul. Ea nu se mişcă, dar îi simt ochii calzi aţintiţi asupra mea şi, cu coada ochiului, o văd cum zâmbeşte uşor atunci când încerc să-i explic caraliului că am oprit un camion de 30 de tone pentru a nu călca un pui de cioară şchiop. 5.pngPoliţistul ridică o sprânceană. Nu mă crede. Hm, adevărul e că nici eu nu m-aş crede. Se întoarce spre ea şi-i cere explicaţii. Ea îi spune că m-a văzut ghemuit, a crezut că am păţit ceva şi a oprit să mă ajute. Vocea ei dulce e atât de convingătoare încât aproape o cred şi eu. Poliţistul pufneşte nervos şi, după ce scrie febril în chitanţier, ne înmânează câte o amendă pentru oprire în zonă interzisă, apoi ne ţine un adevărat discurs moralizator, presărat cu ameninţări voalate că vom rămâne amândoi fără permis dacă repetăm figura. E sever, exponent al legii şi al corectitudinii şi ne tratează ca pe nişte adolescenţi surprinşi sărutându-se în parc. Ea mă priveşte cu coada ochiului şi o văd cum se stăpâneşte cu greu să nu izbucnească în râs. Încerc să-mi compun o figură pocăită, dar mi-e greu şi nici nu vreau să-mi închipui cum ar reacţiona omul legii dacă m-ar vedea pufnind în râs. După încă o doză de morală, se îndură de noi şi se îndreaptă spre maşina ale cărei girofaruri clipesc moale. Pleacă ezitant, urmărindu-ne în oglinda retrovizoare. Puiul de cioară se uită la noi, iar noi ne uităm la el. „Ce facem cu tine?” îl întreb din nou. Mai ciuguleşte un pic de şiret, apoi, pesemne plictisit deja, ţopăie de câteva ori şi începe asaltul manşetei blugilor. Nu-l bag în seamă. Ea e lângă mine acum şi ne privim intens. Îi întind mâna şi mă prezint. Mi-o strânge uşor, cu un surâs dulce. Tăcem în tihnă câteva minute, devorându-ne din priviri. Îi spun că am cafea. Ea râde uşor şi dă încet din cap. Mă simt ca un un puşti şi nu mă pot opri să nu râd de mine însumi. Răscolesc febril cabina în căutarea unei căni pentru ea şi mârâi înciudat când îmi dau seama că nu am decât una. Torn cafeaua fierbinte şi cobor din cabină. Ea mă aşteaptă, cu acelaşi surâs cald, iar în ochi are o sclipire dulce şi jucăuşă. Îi ofer cana, îşi lipeşte buzele de ea, privindu-mă pe sub sprâncene, apoi mi-o dă înapoi. Beau şi eu, din acelaşi loc din care a băut ea şi îi simt gustul, subtil şi ameţitor în acelaşi timp. O privesc intens, aproape sărutând-o cu ochii. E frumoasă. Figura ei e dulce, ochii sunt jucăuşi, nasul puţintel obraznic, iar buzele… Îmi revin dintr-o dată, când îmi dau seama că mă holbez la ea într-un mod de-a dreptul neelegant. Bem cafea, ne atingem mâinile când dăm cana de la unul la altul şi aş vrea să rămânem aici pentru tot restul Timpului.

Soarele cade încet spre orizont, poleind lumea într-o lumină roşiatică. Ea oftează uşor şi citesc în ochii ei acel bun rămas de care mi-era atât de teamă. Aş vrea s-o reţin, dar nu ştiu cum. În mine se dă o luptă teribilă, dar nu fac nici un gest, ştiu că trebuie să plece. Mă priveşte cald, promiţător şi se îndreaptă încet înspre Hyundai-ul de culoarea ceaiului, cu mersul ei de felină. Picioarele ei par a păşi pe aer. Înainte să urce în maşină se întoarce şi îmi promite din priviri că ne vom reîntâlni, apoi pleacă. Privesc în urma ei şi o tristeţe cruntă îmi strânge pieptul în chingi. Ştiu că ne vom revedea, însă plecarea ei a rupt ceva în mine. Duc cana la gură, dar e goală, aşa că sărut locul atins de buzele ei. Puiul de cioară mă priveşte cu un ochi. Soarele apune în spatele unui orizont roşu. Am rămas singur.

Mă uit în jur, descurajat şi tresar la vederea unui petic de hârtie căzut lângă mine. Îl ridic. E amenda ei, pesemne a pierdut-o. Citesc adresa şi izbucnesc în râs. Destinul a ţinut cu mine de data asta.

Pași (1), Pași (2), Pași (3)

Pași (3)

man-driving-in-car-in-the-city-ride-share-uber-lyft-getaround-zipcar

Sunt din nou pe drum. Apa se prăbușește din nori joși, vineții, iar stropii mari se sparg cu pocnete seci de parbriz. Vântul aruncă ploaia dușmănos, aproape orizontal, iar camionul se scutură la fiecare rafală, trimițând șocuri în volan. Pot să simt vibrația cauciucurilor când despică stratul de apă pe asfalt.
Privesc din când în când în oglinzi și încerc să identific marca fiecărei mașini care mă depășește. Am observat câteva Hyundai Elantra, unul alb, două sau trei gri deschis şi unul roşu, dar nici unul în culoarea pe care aş fi vrut-o. Cu tot zgomotul ploii şi cel adânc, al motorului pe fundal, în cabină e linişte. Nu vreau muzică. Nu vreau ştiri. Până şi staţia radio o suport greu.

Mă uit după pachetul de ţigări în nişa din dreapta volanului, dar îmi aduc aminte, l-am aruncat pe pat. Cu privirea în faţă, încerc să-l ajung, dar nu reuşesc. E undeva spre spatele cabinei. Scap o înjurătură înfundată şi renunţ. Cu ani în urmă ar fi fost cineva care să râdă, apoi să deschidă pachetul, să-mi pună o ţigară între buze, apoi s-o aprindă. Acum nu mai e nimeni. Mi se face brusc frig. Răsucesc butonul caloriferului, dar nu e frigul de-afară cel pe care îl simt. Cabina spaţioasă devine deodată o peşteră, o cavernă rece ca stânca şi la fel de cenuşie. Ploaia izbeşte duşmănos în parbriz, prelingându-se în şiroaie lungi, ca nişte lacrimi.

Cabina cu tapiţerie gri deschis a cunoscut cândva râsete, pasiune şi dorinţă. Toate au rămas undeva pe drum, lăsând amprente adânci, ca urmele roţilor în nisip, acoperite ușor, pe rând, fără remuşcări, rece şi distant. Nisip…

În lumea şoferilor de cursă lungă sunt cunoscut ca “Jumpy Frog”, indicativul venind de la broscuţa verde din cauciuc, fixată pe botul cabinei cu un arc. Broscuţa saltă tot timpul în ritmul mersului. De fiecare dată când urc la volan e acolo, așteptând răbdătoare să plecăm. Într-un timp am vrut s-o dau jos. Asta s-a întâmplat după ce nu mai fusesem doi în cabină, ca s-o urmărim cu privirea. După o noapte de toamnă, petrecută în camera unui motel de pe marginea drumului, unde s-au spus lucruri adevărate și dureroase, culminând cu mine, închizând încet uşa în spatele meu şi deschizând-o pe cea a cabinei.

Ce ironie tâmpită. Chimie? Nu e nici o chimie, sunt feromoni. După ce te obişnuieşti cu ei, feromonii ăia nu mai fac nici cât o ceapă degerată, dacă două moduri de gândire se profilează ca fiind opuse. Poţi să faci dragoste cât vrei, dacă nu există compatibilitate mentală, dragostea tot sex devine până la urmă, iar sex poţi să faci şi cu o domnişoară care-ţi ia bani pentru asta.

Lucrurile astea te macină o perioadă. Revezi un chip, îţi aminteşti gesturi, sunete și ţi se strânge stomacul. Sau inima. Sau ce mai ai pe-acolo, prin interior, unde te izbeşte un val rău, concentrat, ca un pumn răsucit în lovitură. Tragi pe dreapta, indiferent dacă ai voie sau nu, sari din cabină podidit de o transpirație îngheţată, cu mâinile tremurând şi vomiţi dureros, lângă roata camionului. Sunt cazuri când maşina poliţiei opreşte în faţa ta şi un copoi se repede la tine fericit, cu chitanţierul fluturând. Apoi te vede şi se opreşte, ezitant. Uneori eşti ghemuit la roată, plângând, prosternat la propria-ţi vomă. Şi nu-ţi dă amendă. Te bate pe umăr şi-ţi spune că viaţa e o futută de căţea ordinară.

Cu timpul, suferinţele se estompează. Te împietreşti. Cât a fost suferinţă şi cât orgoliu în tot circul ăsta? Timpul trece, treci şi tu odată cu el prin viaţă, cocoţat pe monstrul de oţel. Câteodată iei autostopişti, uneori femei care încearcă să intre în vorbă cu tine şi citeşti în privirile lor o mulţime de lucruri. Le răspunzi politicos, zâmbind, sfărâmând însă volanul în mâini, abia aşteptând să le vezi plecate de lângă tine. Mergi la petreceri, unde întotdeauna se află domnişoare singure, dornice de o iluzorie, disperată noapte de fericire. Fericire?? Le eviţi, la fel de politicos, rugându-te Cerului să scapi odată de-acolo.

Cu timpul, începi să te simţi bine doar cu tine însuţi. Măcar nu mai trebuie să faci eforturi pentru a părea ceea ce nu eşti, pentru a plăcea altora. Poţi fi, din nou, tu. Cu broscuţa săltăreaţă fixată cu un arc pe botul cabinei.

Reflexul îmi trimite într-o fracțiune de secundă piciorul pe pedala de frână. Cele 18 roţi masive se blochează pe asfaltul ud, şuierând duşmănos, iar camionul începe să trepideze. Coloana s-a oprit. Undeva în faţă se disting luminile roşii-albastre ale poliţiei. Accident, precis. Banda unu se umple de maşinile deviate de pe celelalte două benzi. Trec încet pe lângă locul accidentului, ignorând comentariile de pe staţie. A ieşit urât. Trei turisme s-au ciocnit la viteză mare, iar două au luat foc. Ambulanţele au înconjurat locul, nu îndeajuns pentru a ascunde cele două siluete acoperite, întinse pe asfalt. Privesc fiarele înnegrite şi contorsionate, cu vopseaua odată lucitoare acum scorojită obscen. Din scaune a rămas doar un schelet, iar volanul e o sârmă ordinară. Trec cu privirea peste botul distrus, iar inima mi se opreşte. Disting un far prelungit puţin spre spate, îngust. Mă inundă o transpiraţie îngheţată, odată cu un val uriaş de groază. Nu… Nu. Te rog, nu…

Apoi observ sigla de pe botul distrus. E un Ford. Înghit dureros şi expir adânc, simţind cum mi se moaie genunchii. Ce mi-o fi venit… E un Ford, idiotule! Râd uşurat, ca un prost. Îmi şterg cu mâna ochii înceţoşaţi brusc. Oftez din nou şi privesc pachetul de ţigări, care îmi face cu ochiul, batjocoritor, de lângă perete. Desfac folia cu mâinile tremurânde, având încă pe retină imaginea acelui far carbonizat şi a ramei ovale a siglei. Toate seamănă între ele. Era un Ford. Îmi aprind o ţigară. Era un Ford, sigur. Sigla ovală… Ovală?? Nu prea mă pricep la turisme. Fordul are siglă ovală. Dar şi…

Smucesc brutal volanul spre dreapta şi intru pe banda de urgenţă unde opresc. Sar din cabină, fără să iau în seamă duşmănia ploii. O iau la fugă înapoi, gâfâind ca după un maraton, iar inima îmi sare în gât cu junghiuri dureroase. Era Ford, nu?? Traversez şirul de maşini care se mişcă cu viteza melcului, trec printre două ambulanţe, ignorând strigătele poliţiştilor cu pelerine galbene, lucioase şi mă opresc ca fulgerat în faţa botului distrus şi carbonizat. Smucesc o mână ce mă apucă de antebraţ. Un suspin dureros îmi scapă de pe buze. Nu!! Apoi disting o bucăţică mică de plastic albastru, încă fixată de mica ramă ovală, scăpată cumva de foc. Ford.

Mă întorc la camion, vlăguit şi aproape bolnav, iau fără o vorbă hârtia cu amenda pentru oprire nepermisă. Ca în transă, întind mâna, smulg broscuţa din cauciuc verde de pe botul cabinei şi o las să cadă pe asfaltul ud. Înţeleg, fără să ştiu, că exist din nou. Urc în cabină şi reuşesc, la a patra încercare, să bag cheia în contact.

Mă liniştesc încet, realizând că mă apropii de breteaua care m-a despărţit de ea. Oare unde e acum? Undeva în spatele meu, între sutele de maşini? În parcare nu era… pentru că m-am uitat. Dacă ar fi fost… dacă ar fi fost, ce? Cine ştie ce întâmplare a adus-o în barul acela. Poate se ducea la o întâlnire, îmbrăcată aşa. Normal. O femeie ca ea nu rămâne niciodată singură şi cel de lângă ea nu e, în nici un caz, un prăpădit de şofer de camion. Privesc în jos spre blugii mei uzaţi şi aproape că mă umflă râsul. Idiotule… te hrăneşti cu iluzii!

Cu toate astea, ceva nu-mi dă pace. Am văzut-o în bar nu doar ca pe o femeie elegantă şi frumoasă. Nu i-am văzut faţa, dar am simţit-o. O senzaţie de deja-vu, ceva predestinat să se întâmple, ca atunci când te uiţi în oglindă şi eşti sigur că te vei vedea pe tine.

Oare ce face acum? Strâng pumnii pe volan şi scrâşnesc din dinţi încercând să-mi reprim imagini care îmi fac rău. Un val de înjurături îmi ţâşneşte de pe buze, adresat mie însumi, care am avut îndrăzneala să cred că o femeie ca ea s-ar uita vreodată la mine.

Ce ne-a adus la un loc? De ce m-a aşteptat pe autostradă? Cum de nu i-a fost teamă văzând cele 30 te tone ale mele la o distanţă infimă de ea?
M-a chemat la ea, iar eu n-am avut cum să o urmez. Mâna ei mică, lipită pe geam, a spus mai multe decât ar putea s-o facă sute de cuvinte. Calc acceleraţia la podea, motorul urlă turbat, iar camionul îşi măreşte viteza furibund. Ceva s-a rupt în mine atunci când am întâlnit-o. Cu un singur gest, a spart ceva ce părea impenetrabil, apoi a plecat, lăsând un gol ce nu poate fi umplut decât cu ea.

Trec ca vântul pe lângă breteaua care ne-a despărţit şi privesc, fără să vreau, în dreapta, sperând să văd mâna mică, înmănuşată, lipită de geam ca o mângâiere.

Pași (1),  Pași (2)

Paşi (2)

images (1)Mergem în tandem de aproape douăzeci de kilometri, iar ea nu dă nici un semn că ar vrea să ne separăm. Cine eşti? o întreb în gând. De unde-ai venit? De ce alerg după tine? Aș vrea să scot capul pe geam să-i strig întrebările, dar ştiu că mi-ar răspunde: Cine eşti tu? De ce nu mă pot îndepărta de tine? Habar n-am cum știu asta. Unii îi spun “chimie”, alţii “coup de foudre”. Naiba ştie care din ele o fi. S-ar putea să nu fie nici una. Se spune că şoferii de cursă lungă sunt de o anumită factură şi orice femeie întâlnită, întâmplător, pe drum, le provoacă tot felul de fantezii, dar nu e aşa. Astea-s legende, menite să creeze o anumită imagine, la fel cu cea a marinarilor care au, chipurile, câte o nevastă în fiecare port. Tâmpenii. Şoferii de cursă lungă sunt oameni ca toţi ceilalţi, mulţi au familii pe care trebuie să le întrețină şi muncesc din greu pentru asta. În ceea ce mă priveşte…  la fel ca mulți alții am avut experiențe nefericite. Unele au lăsat urme, atât de adânci încât păreau de neşters. Corect, până în ziua în care intri întâmplător într-un bar de nicăieri pentru a bea o bere şi-acolo te întâlneşti cu propria-ţi reflexie, un alt “tu”, care îţi zâmbeşte arogant, cu care faci o partidă de şah cu un pahar de vin roşu, partidă la finalul căreia, se pare, nu pierde nimeni. Dar nici nu remizează. Câştigătorul ia tot.

De sus, din cabină, nu reuşesc s-o văd la volan. Suntem prea aproape unul de celălalt. O simt însă, poate dintr-o experienţă îndelungată, că nu vrea să se îndepărteze. Ține viteza constantă cu mici variaţii aproape imperceptibile, care îmi spun că Hyundai-ul de culoarea ceaiului n-are cruise-control. Piciorul ei controlează acceleraţia relaxat, fără smucituri. Nici eu nu folosesc pilotul automat. La distanţa asta, ar fi de-a dreptul periculos.

Şah cu un pahar de vin… cine-ar fi crezut? Mâna mică, înmănuşată, pe care n-aş fi avut curajul s-o ating, de teamă să n-o rănesc. Şi buzele conturate pe cristalul subţire. Şi umbra borului pălăriei, umbră în care aş fi vrut să mă ascund.

Un Mack verde mă depăşeşte pe banda doi, iar şoferul mă roagă prin staţie să-i fac loc să intre în faţa mea. Îi răspund că îmi pare rău, dar n-am cum s-o fac. Să intre, dacă vrea, dar dincolo de Hyundai. Râde şi mă întreabă dacă am ieşit cu prietena la cumpărături. Îi răspund afirmativ, iar el accelerează  în căutarea unui loc de intrare pe banda unu.
Privesc din nou maşina de culoarea ceaiului care rulează liniştit în adăpostul creat de cele 30 de tone ale mele. Cine eşti şi cum, de ce ai intrat în barul ţinut de bătrânul ticălos cu coadă şi cercel? Aşteptai ceva? Pe cineva? Poate pe mine, obraznicul vagabond al şoselelor, care a îndrăznit să se ridice până la tine, pentru a-ţi oferi un pahar cu vin?


Un apel pe staţie mă smulge brusc din gânduri: de undeva din spate, de la kilometri distanță se apropie o urmărire cu viteză mare, în care sunt implicate cel puţin cinci maşini ale poliţiei. Colegii anunță să ne repliem pe banda unu, pentru a face loc circului ambulant. Şoferii turismelor observă manevra camioanelor şi încep să o imite, căutând locuri în care să se strecoare pentru a fi la adăpost. La 100 de kilometri pe oră, manevrele astea sunt riscante. Noi nu putem opri în câţiva metri ca ei, trebuie să fim extrem de atenţi la mișcările lor bruşte. Am văzut  în mai multe rânduri, urmăriri din astea care s-au terminat prost, cu victime colaterale, pentru că cei încolţiţi de poliţie au pierdut controlul volanului, lovind alte maşini care se străduiau să rămână în afara balamucului. Numai la gândul că… Privesc în oglinda din stânga. Girofarurile încă nu se văd, dar nu cred că sunt prea departe, pentru că le aud în emisiile colegilor din spate. Coloana formată pe banda unu începe să încetinească, în timp ce tot mai multe turisme se chinuie să părăsească banda doi. Accelerez puţin, micşorând distanţa dintre mine şi ea. Deoadată, Hyundai-ul zvâcneşte înainte şi semnalele avariilor se aprind de trei ori. Asta a fost pentru mine, sunt sigur. Semnalul stânga clipeşte şi el de trei ori, apoi din nou avariile. Ce vrea să facă?? Mi-a spus că depăşeşte pe banda doi. M-a chemat. N-are răbdare. Din nou trei semnale, apoi avarii. O sclipire colorată în oglindă îmi atrage atenţia: maşinile poliţiei sunt aproape de noi şi, după cum le văd, gonesc cu cel puţin 180 la oră. Ea începe să se apropie de linia ce desparte cele două benzi. N-are răbdare. Fir-ar să fie! Trag uşor de volan, depăşind cu roţile din stânga linia întreruptă. Stai aici, eşti la adăpost! Dă semnal stânga, enervată pesemne, de scăderea vitezei de pe bandă. La naiba! Trag mai mult de volan spre stânga, acoperind-o şi aprind farurile de câteva ori, însoţite de goarne. Stai aici! Văd în oglindă maşinile poliţiei urmărind un Corvette roşu care se apropie vijelie. Hyundai-ul trage brusc stânga.  Fir-ar să fie, n-a văzut nimic în oglinda aia?
Apoi îmi dau seama că, din cauza mea, care o acopăr în permanenţă, n-a observat nimic şi calc acceleraţia la podea. Un nor negru de fum bufneşte din eşapament. Motorul de 800 de cai urlă, protestând împotriva tratamentului brutal, iar eu intru pe banda doi, cu capul-tractor în dreptul ei, în timp ce vagonul se află încă în viraj. O manevră deşteaptă, dacă ştii s-o faci. În felul ăsta se creează un spaţiu închis, impenetrabil. Văd Hyundai-ul smucindu-se. De ce eşti atât de nerăbdătoare…? Dau un flash scurt, însoţit de goarne. Stai aici, eşti la adăpost!
Cavalcada poliţiei trece vijelios pe lângă noi, cu urlete turbate de sirene şi se pierde în zare la fel de rapid. Să le fie de bine…
Răsuflu uşurat, realizând abia acum cât de tare mi-au transpirat palmele pe volan. Dacă… nici nu vreau să mă gândesc la asta. Semnalele de avarie ale Hyundai-ului se aprind din nou. De multe ori. Trimit un flash scurt. Dacă păţeai ceva, nu ştiu ce-aş fi făcut. Maşina de culoarea ceaiului se repliază uşor pe banda unu, cu mine în spatele ei. Autostrada începe să-şi recapete aspectul normal. Cele trei benzi se umplu din nou cu maşini. Ea rulează la fel de netulburată ca înainte, cu mine în spatele ei. După câţiva kilometri, avariile Hyundai-ului se aprind din nou, de trei ori. Vrea să-mi spună ceva. Trimit un flash scurt. Te ascult, spune. Semnal dreapta, de trei ori. Mi-era teamă de asta. Rău. La cinci kilometri în faţă e o bretea de ieşire spre oraş, iar eu nu am voie cu camionul pe-acolo. Brusc, totul devine urât. Soarele arde prea tare, albastrul cerului e spălăcit, asfaltul e prost. Ea dă semnal dreapta din nou, de trei ori. E impetuoasă, nerăbdătoare şi jucăuşă. Trimit două flash-uri scurte. Nu pot, n-am cum să intru acolo. Ea reduce puţin viteza şi aprinde avariile de două ori, apoi semnal dreapta. Te rog! Îi răspund cu două flash-uri, repetate după o secundă. Nu pot! Avariile se aprind o singură dată, ca un oftat. Strâng volanul atât de tare de parcă aş vrea să-l rup. Ea dă semnal dreapta şi se înscrie pe breteaua de ieşire. Reduce viteza, iar eu ajung lângă ea. Mă ridic puţin în scaun pentru a putea vedea pe geamul din dreapta şi văd o palmă mică, înmănuşată, lipită de geamul Hyundai-ului de culoarea ceaiului.

Paşi (1)

Paşi (1)

7Mă întorc spre casă după mai bine de o săptămână de drum, cu somn în cabină și duș în parcări, la automate.
Camionul toarce molcom, setat la 95 kilometri pe oră, iar eu lălăi tare „Willin”, într-un karaoke imaginar, dublând vocea Lindei Ronstadt:
“And I’ve been kicked by the wind, robbed by the sleet
Had my head stove in but I’m still on my feet
And I’m still willin’…”
N-am oprit să alimentez la stația obișnuită. Din mers l-am salutat sonor, cu goarnele  puternice ca de vapor, pe patronul stației. Mi-a zâmbit și a făcut semn cu mâna. O mașină a poliției a încetinit lângă mine, iar poliţistul din dreapta m-a scrutat atent, coborând geamul. Am înclinat capul a salut, dar ochii severi n-au clipit, continuând să mă privească fix. Ia mai du-te, mă, în treaba ta… Geamul s-a închis la loc iar maşina alb cu negru a accelerat, dispărând în câteva minute la orizont.

Mă simt bine. Camionul despică pașnic aerul cu cele 30 de tone ale sale. Mai am un pic până la parcarea mea preferată, un mic bar unde obișnuiesc să stau la o bere-două, în pofida riscurilor. N-am fost oprit niciodată, nu văd de ce naiba ar trebui să-mi fac griji. În plus, mai schimb o vorbă-două cu alți șoferi, altfel decât prin stație. De obicei ajung spre seară, dar am tras tare în ultimele zile aşa că voi ajunge mai devreme. E patru după-masa, iar soarele e încă sus, reflectându-se în grila cromată. Parcarea, unde în mod obișnuit erau cel puțin zece camioane, e aproape goală. Doar o Hyundai Elantra e parcată arogant în mijloc, părând minusculă pe platoul uriaș și pustiu. Parchez alături – habar n-am de ce. Cred că agasat de gestul ăluia de a-şi lăsa maşina pe un loc rezervat camioanelor.
Opresc motorul şi fac ocolul ritual de verificare. Ajuns în spatele semiremorcii șterg de praf abţibildul mare cu “No airbags here, we die like real men”.
Normal că am airbaguri în cabină, dar fiecăruia dintre noi ne place să ne grozăvim niţel.
Intru în bar, cu gâtul uscat, abia așteptând berea rece. Port nişte blugi uzaţi, o cămaşă bej mototolită şi o vestă de piele întoarsă. Decorul familiar mă face să mă simt ca acasă: lambriuri de lemn puțin afumat, cu iz de whiskey și vin impregnat subtil în pereți, tejgheaua lucioasă, cu urme vagi de pahare și, din loc în loc, farfurioare cu arahide și fistic. Dincolo de tejghea, lumina se reflectă în cromul maşinilor de dozat bere, lustruite cu sârg de proprietar, un tip de vreo 60 de ani, uşor blazat, cu păr lung, aproape alb, cu coadă şi un cercel în ureche, cu pleoapele puţin lăsate pe ochii obosiţi. O lampă de plafon aruncă în jur o lumină galbenă, cu raze vizibile în aerul puţin înceţoşat. La mijlocul fiecărei mese e câte o lampă mică, ce accentuează  atmosfera de intimitate a localului. Din tonomatul model vechi, B.B. King umple discret localul cu “The thrill is gone”. Oftez încet, cu plăcere: blues/jazz la superlativ, impecabil, elegant, exquisite, ca să zic așa. Muzică pentru spirite de elită…
Înăuntru, un singur client, șoferul mașinii parcată afară, o femeie, stă pe
unul dintre scaunele înalte de la bar. Ce-o căuta în locul ăsta frecventat doar de şoferi de camioane, naiba ştie. Mă aşez şi eu în faţa barului, în apropiere. Barmanul îmi împinge o bere pe tejghea. Mă-ntorc spre neobişnuita clientă şi ridic sticla în semn de noroc. Ea zâmbește cam un milimetru din colţul gurii, apoi întorce capul în partea cealaltă, ridică paharul şi bea o gură de vin. Ei bine, excuse-frikkin’-moi… Mă uit întrebător la barman, el se uită la mine, rânjeşte şi dă din umeri. Beau o gură de bere, apoi o studiez pe cucoană de sus până jos. Nu i se vede fața. Poartă o pălărie care-i acoperă trăsăturile, iar lumina difuză face și mai neclar totul. E îmbrăcată cu o rochie neagră, puţin “cloche”, cu mănuşi lungi până aproape de cot, negre, pantofi cu toc înalt. La gât o chestie de-aia tot neagră, habar n-am cum îi zice, ca o bandă, cu un diamant mic într-o parte. Curioase ţoale pentru un loc ca ăsta. Îi văd doar buzele când soarbe la răstimpuri din paharul de cristal – pe care bătrânul ticălos nu le scoate pentru oricine.
Își bea vinul roşu cu înghiţituri mici, ignorând, suveran, tot ceea ce se află în jur. Îmi beau şi eu berea, aruncând, din când în când, câte o privire pe geam. Camionul stă cuminte în parcare, iar grila cromată străluceşte vag în soarele de seară.

Barmanul lustruieşte dozatoarele din spatele tejghelei, aruncând, fugar, priviri pe sub sprâncene spre ea. O privesc şi eu, dar nu pare să-i pese. Încerc să-mi dau seama ce se află în umbra borului pălăriei, dar nu se vede nimic. Barmanul constată că am ajuns mai devreme decât de obicei şi mă-ntreabă ce transport de data asta. Îi răspund că am piese pentru motoare. Am terminat prima bere aşa că îi fac semn să-mi mai trimită una şi arăt cu degetul spre paharul ei, aproape gol. El rânjeşte şi îmi trimite o sticlă alunecând pe tejghea, apoi ia un pahar de cristal, toarnă Syrah și i-l prezintă ceremonios cucoanei,  după care arată spre mine, ridicând din umeri. Ea întoarce capul spre locul unde stau, dar umbrele îi ascund faţa. Cu un deget, împinge încet paharul spre mine, apoi se răsuceşte în partea cealaltă. Eu mă apropii şi, tot cu un deget, împing paharul înapoi spre ea. Îl împinge spre mine. Eu îl împing înapoi. E cam agasată deja şi pune degetul înmănuşat pe pahar, pentru a-l împinge spre mine, dar şi eu am degetul pe el aşa că, pentru câteva secunde, paharul cu Syrah se află în echilibru între cele două degete. Din umbra pălăriei îi simt privirea tăioasă. O las să împingă paharul un centimetru, apoi îl împing înapoi. Mi-l împinge, dar din nou ripostez. Rânjesc, ridicând berea în semn de noroc. Ezită cîteva secunde, apoi, cu o mişcare de lehamite, ia paharul şi-l ridică de parcă ar vrea să mi-l arunce în faţă, apoi ia o gură mică de vin. Bem în tăcere, eu încercând să arunc o privire în umbra ce-i acoperă faţa, în timp ce buzele ei schiţează un zâmbet puţin arogant. Barmanul continuă să lustruiască paharele, aruncând priviri amuzate spre noi. Un client rătăcit deschide uşa şi vrea să intre dar, la semnul meu negativ din cap, iese imediat.

Din tonomat, B.B.King continuă să umple atmosfera cu un parfum unic, care transformă orice lucru, oricât de modest, într-o adevărată bijuterie.
Ea își termină vinul şi, după ce aşează o bancnotă pe tejghea, coboară de pe scaunul înalt iar silueta ei se singularizează, cufundând totul în penumbră. Se îndreaptă spre ieşire şi închide uşa după ea încet, fără nici o privire în spate. O urmăresc prin geamul afumat. Are un mers frumos, elegant. Se urcă în Hyundai, porneşte motorul şi pleacă.
Mânat de un impuls subit, arunc pe gât berea rămasă în sticlă, scot o bancnotă şi o las pe bar apoi ies în viteză, urmărit de râsul zeflemitor al barmanului. Ce ticălos…
Aroape alerg prin parcare spre camion, sar în cabină şi pornesc motorul. Demarez în forţă iar camionul protestează cu un nor de fum negru azvârlit prin eşapament. Ies în autostradă şi contiunui să accelerez, privind atent maşinile din faţă. După câţiva kilometri văd Hyundai-ul Elantra pe banda unu. Ia te uită… Mă ţin la distanţă pentru câţiva kilometri, urmărind maşina. Îmi dau seama, după detalii aproape imperceptibile, că tipa ştie să ţină volanul. De ce-o merge, însă, cu o sută pe banda de camioane, habar n-am.
Fără să ştiu exact de ce-o fac, accelerez încă puţin şi mă apropii uşor de ea. Mă poziţionez la vreo doi metri în spate şi îmi potrivesc viteza după a ei. Văd o uşoară ezitare a Hyundai-ului. Cred că am speriat-o. Reduc puţin şi măresc distanţa. Ea accelerează. Mă apropii din nou, de data asta ceva mai mult. Nu mai reacţionează. Rulăm împreună, constant, eu la mai puţin de doi metri în spatele ei, rugându-mă să nu cheme poliţia. După un timp începe să mă amuze situaţia. Am senzaţia că îi creez un spaţiu de protecţie iar ea pare că îşi dă seama de asta (sau, cel puţin, asta îmi place să cred), pentru că nu face nimic pentru a scăpa de mine, deşi o simplă apăsare pe acceleraţie ar duce-o mult dincolo de ceea ce pot eu să obţin de la camionul meu.
Pe de altă parte, poate consideră că sunt vreun ţăcănit şi chiar acum sună la poliţie sau poate că mă ignoră într-atât încât nici nu bagă în seamă zecile de tone propulsate cu o sută la oră, la o distanţă infimă în spatele ei. Habar n-am.

Moriturii te salutant!

Vine o zi în viaţa fiecărui om când acesta moare.
Conform relatărilor venite din diferite epoci, viaţa – termenul fiind înţeles prin “conştiinţa existenţei” ca să zic aşa – nu încetează în secunda imediat următoare producerii evenimentului cauzator de moarte. Astfel, s-a observat la condamnaţii cărora li se tăia capul că acesta continua să reacţioneze un anumit timp după separarea de trup. Călăii relatau observaţii legate de faptul că ochii capului încă se mai mişcau, existau contracţii ale musculaturii feţei şi chiar semne ale încercărilor reflexe de respiraţie. Pe undeva, e firesc: creierul, ca organ ce comandă activitatea musculară, continua să trimită semnale organelor efectoare chiar şi după decapitare, fiind menţinut în viaţă pentru un anumit timp de sângele încă existent în sistemul său circulator.

Continue reading