Lumea mea – fragment din „Pași”

unexpected-love-pangarap

E.

Avem noi o manieră de a omorî timpul… Vezi? Am putea fi ușor numiți criminali și arestați pe viață. Culmea e că nici nu ne-ar deranja prea rău dacă am împărți aceeași celulă. El, timpul, joacă un v-ați ascunselea bizar cu noi și, într-o încercare total prostească de răzbunare, trage jaluzelele nopții brusc, încercând să ne surprindă. Întindem mâinile spre întrerupător să aprindem lumina, dar ne găsim unul pe altul fără să ne fi pierdut vreo secundă. Și zăpăciți, ne unduim pe muzica vorbelor noastre, pe versurile ce emană din noi, uitând invenția asta extraordinară a omenirii numită electricitate.

Vedem bine unul în altul. În condiții de noapte, zi, liniște, zgomot sau oameni. Ne aprindem reciproc, instantaneu (fără să ne fi stins), uimiți de capacitatea noastră neobișnuită de a fabrica litere, silabe și sentimente în condiții de foame și sete. Luminăm. Se vede cu ochii-nchiși până-n stele.
Când avem timp și chef.
Luminăm cosmic noi, având un singur secret: avem mereu timp și chef.

Avem noi o manieră de reinventa lumina… O potrivim cuminte între noi, cu foarte mare grijă, ca și cum am presa o floare, semn de carte. Devine tatuajul nostru comun, tatuaj în oglindă, desenat cu cerneală simpatică. Pentru că ne iubim epiderma. Cum să lăsăm centimetri întregi să fie scriși de altcineva cu ace, când tu-mi iubești fiecare por, iar eu fiecare mângâiere?

Avem noi o manieră de a reinventa roata… De aceea ne scriem scrisori. Pe hârtie. Croim amintiri ușor de mângâiat. Eu le amprentez conștiincioasă, pe fiecare în parte, cu ambele buze, roșu carmin. Suntem posesori de suflete antice și palme fierbinți. Surzi și orbi la tot ce nu e noi, de aceea lumea ne etichetează cam nebuni.

Dar în palma ta mi-e lumina și mă ascund de soare și stele, de lună, de lume. Pentru că tu ești singura mea lume. Iar eu sunt lumea ta.”

A.

Cuvintele devin uneori necuvinte, mai sonore decât strigătele. Tăcerile învelesc blând lumile noastre care se rotesc împreună într-un balet aproape mistic, în ritmul bătăilor de inimă. Lumile noastre sunt altfel. Nu fantastice, populate cu dragoni și zâne, ci limpezi și luminoase, populate doar de noi.

Lumile noastre sunt unice, construite de noi doar pentru noi. Le păzim vigilent granițele, îndepărtând cu blândețe – prima oară – orice intrus care ar avea intenția să pătrundă într-un spațiu care e doar al nostru.

Uneori evenimente descrise cu litere ciudate se interpun între lumile noastre, dar nu reușesc să întrerupă fluxul acela unic dintre noi care, cu intensitatea unui laser de mare putere, ne ține lumile legate una de cealaltă. Nimeni și nimic nu ne poate separa lumile, pentru că un întreg ca al nostru nu poate fi divizat.

Înfruntăm împreună, întotdeauna împreună, norii negri și furtunile. Umăr lângă umăr, mână în mână, găsim întotdeauna unul în celălalt puterea de a învinge orice – e de-ajuns să ne privim și să ne simțim pentru a spulbera orice ar încerca să invadeze ceea ce am construit împreună, doar pentru noi.
Mâinile noastre se ating total, se contopesc într-una singură, într-un sărut continuu al epidermelor.
Și cum să nu fie așa, când îți iubesc fiecare por, iar tu îmi iubești fiecare mângâiere? Cum să nu fie așa când îți iubesc totul, cuvintele și necuvintele, tăcerile și vorbele, unduirile și căldura, când îți șterg lacrimile cu buzele și îmi așez surâsul peste surâsul tău?

Lumile noastre sunt unice, construite de noi pentru noi, amalgamate într-una singură, pentru că tu ești lumea mea, iar eu sunt lumea ta.”

Advertisements

Pași (7)

puzzle-pieces

Terasa de pe malul lacului e aproape pustie. Trei mese sunt ocupate de cupluri, una de un tip în vârstă care fumează pipă şi una de noi. Îmi beau berea, cu ochii la cei care se plimbă agale pe alee, bucurându-se de soare. Un cuplu se ceartă cu voce scăzută, dar se simte ostilitatea reciprocă. Ea îşi şterge ochii, iar el priveşte înainte, încruntat. Iart-o, amice… Ţigara îmi fumegă între degete, uitată. Nu simt nimic. Aproape nimic. Rareori, câte un gol mic în piept îşi face loc încăpăţânat, dar îl împing înapoi cu o gură de bere. Lângă mine, D. mă privește întrebător. Tăcem. De ce-oi fi chemat-o? Tăcerile noastre sunt doar atât: tăceri, spre deosebire de cele cu...

La ultimul antrenament am fost jalnic. Execuţii neglijente, lipsă de concentrare. Partenerul meu, centură verde, a dat cu mine de-azvârlita de câteva ori de nu m-am văzut. La final ne-am salutat şi am ieşit în afara spaţiului de antrenament. Am salutat dojo-ul şi m-am îndreptat spre vestiar. Glasul lui Sensei m-a oprit. Stătea în picioare în mijlocul dojo-ului şi mă privea insistent. Ne-am aşezat pe genunchi, unul în faţa celuilalt. M-a certat blând, aproape părinteşte şi m-a întrebat ce mi s-a întâmplat. I-am povestit tot, aşa cum i-aş fi povestit unui tată. Paharul cu vin. Şoseaua. Mâna ei mică pe geam. Cafeaua. Buzele ei. Râsul ei. Ochii ei frumoşi. Ne-întâlnirea noastră. Răul din mine. Lacrimile. Sensei mă privea blând şi scrutător, iar la final s-a aplecat puţin în faţă, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus doar atât: “Ashita wa ashita no kaze ga fuku” apoi m-a invitat politicos la un antrenament special, doar cu el. Când a terminat cu mine, mă durea fiecare muşchi şi fiecare oscior din trup. Am părăsit dojo-ul abia târându-mă, copleşit de dureri, iar cuvintele lui Sensei îmi răsunau încă în minte: mâine, mâine vântul va sufla din nou.

Zâmbesc în sinea mea. Înţeleptul proverb n-a avut nici un efect, doar în filme se întâmplă asta. Cu siguranţă că mâine vântul va sufla din nou, dar în altă direcţie. Vax. Beau ultima gură de bere. Chelnerul se înfiinţează cu încă o bere, apoi pleacă pentru a aduce un pahar de vin alb pentru ea. Îmi aprind o nouă ţigară, beau o gură din sticlă apoi îmi sprijin bărbia în palmă, privind-o pe D., pe care n-am mai văzut-o de mai bine de doi ani. Îşi aranjează părul şi observ, pe deget, locul gol unde cu doi ani în urmă sclipea verigheta. “Ei bine…” zâmbeşte ea. Râd uşor, privind-o prin fumul ţigării. Chelnerul îi aduce vinul, iar ea ridică paharul spre mine. “Pentru întâlnirea noastră!” Ridic şi eu sticla de bere şi beau o gură. Întinde mâna după pachetul meu de ţigări şi ia una. I-o aprind. Râde încet, văzând privirea mea spre locul gol de pe deget. “N-a fost cine ar fi trebuit să fie, ştii?” Ridic din umeri. “Cu toţii facem greşeli, D. Ce s-a întâmplat?” Trage adânc din ţigară şi-mi suflă fumul în faţă. “Ce răspuns vrei, pe cel de circumstanţă sau…?” Dau încet din cap. “Sau.” Îşi pleacă privirea spre paharul cu vin, plimbând vârful unui deget pe marginea subţire. “Noi nu ne-am întâmplat. Eşti mulţumit?” Nu sunt. Fix de asta am nevoie acum, ce să spun… “Parcă am mai avut o dată discuţia asta.” Mă aţinteşte cu ochi tăioşi ca nişte lame. “Am mai avut-o, da. Ultima oară, după zilele petrecute în căsuţa de lângă plajă.” O privesc fix: “Am mai văzut ochi ca ai tăi, într-un conflict cu nişte cuţitari pe-o străduţă dosnică.” Face un gest ca şi cum ar vrea să-mi arunce vinul în faţă, apoi se relaxează şi râde. “Ne-am întâlnit de nici un sfert de oră şi o luăm de la capăt… Cum de eşti aici?” Fac un gest cu capul în spate.“Locuiesc în O. de mai bine de un an, la câțiva kilometri de-aici. Tu?” Bea o gură de vin. “Eu… tot unde stii. Îmi place terasa asta, trec pe aici de câte ori pot. De când m-am… eliberat, simt nevoia de aer.” Observ acum cearcănele uşoare de sub ochi. “Eliberat?” Dă din cap încet. “Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu acum. Ce-ai mai făcut de când… de-atunci?” Ridic din umeri. “Nu mare lucru. Pe drumuri.” Râde uşor. “Pe drumuri… Mi-e greu să te văd aşezat undeva, ştii?” Ezită câteva clipe. “Îmi pare bine că ne-am întâlnit azi.” Beau o gură de bere. Nu pot să-i spun că aş vrea să plece şi nu pot să-i spun că aş vrea să fiu acum la volan, la o mie de kilometri distanţă. Brusc, regret tihna cabinei mele cu tapţerie gri. Aiureală curată… “De ce-ţi pare bine? Când ne-am despărţit, am fost recunoscător că n-aveai puşcă.” Râde. “Tot ticălos ai rămas… dar cred că asta m-a atras întotdeauna la tine.” Rânjesc în sinea mea, amintindu-mi cum boceam într-un parc, lângă o bancă udă, deasupra unui buchet de lalele.

Întind mâna după pachetul de ţigări de pe masă iar ea, iute ca fulgerul, îşi aşează mâna peste a mea. “Am vorbit serios, să ştii,” şopteşte. “Îmi pare bine că m-ai sunat.” Apuc pachetul de ţigări şi-mi trag uşor mâna de sub a ei, cuprins brusc de furie. Oare există cineva, undeva, care ne dirijează destinele? Dacă da, aş vrea să-l cunosc pe nemernic. O privesc pe D. dar nu văd decât un chip. Ultima poartă s-a ferecat, cu un bubuit profund. Ea se apleacă spre mine. “Aş vrea să vin cu tine,” spune, cu vocea uşor voalată. Nu-mi pot reţine un zâmbet. “După ce mai aveai puţin şi-mi dădeai brânci pe scări?” Scutură din cap. “Ştii bine de ce-am făcut-o. Ai fost o javră!” O privesc în ochi. “Sunt la fel de javră şi-acum, să ştii, poate chiar mai ceva. Niciodată n-a mers nimic între noi şi tu ştii asta. Îmi spui să te iau cu mine pentru că treci printr-o perioadă nenorocită şi ai nevoie de cineva care să te mângâie.” Trage adânc aer în piept apoi oftează. “N-a fost chiar totul rău între noi…” Râd scurt şi rup o bucăţică dintr-un şerveţel. “Da? Fă-mi o listă cu ce-a mers bine atunci.” Ea surâde palid: “Nu fi nemernic. Nimic nu e de nereparat…” Mă cuprinde o dorinţă teribilă să mă ridic şi să plec dar n-o fac. Mulţumesc, mamă, pentru educaţia pe care mi-ai dat-o… ce să spun!

Privesc în jur, furios şi deodată respiraţia mi se opreşte. Mersul ei e la fel de elegant cum mi-l amintesc. Nu e singură, ci însoţită de o prietenă. Picioarele ei parcă păşesc pe aer. Ochii ei frumoşi se opresc o clipă asupra mea.

Pași (1) ,  Pași (2), Pași (3),    Pași (4),  Pași (5),  Pași (6)

Paşi (6)

pasi_6
Şoseaua e o lume şerpuitoare printr-o altă lume. Şoseaua are propriul ritm, propria respiraţie, propriile zvârcoliri. Ţi se lipeşte de parbriz şi se prelinge pe sub roţi iar în faţă ai doar prezentul şi viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Motorul de 800 de cai mă propulsează înainte cu un vuiet surd. Camionul alb, cu grila sa cromată, despică aerul ca un proiectil, ridicând, în vârtejuri turbate, frunzele şi praful de pe marginea şoselei. Cu o mână îmi torn cafea din termos în cana fixată pe suport apoi îmi aprind o nouă ţigară de la chiştocul pe care îl strivesc apoi în scrumieră. Trec în viteză pe lângă parcarea unde se află barul ţinut de bătrânul ticălos cu cercel în ureche şi muzica lui B.B. King la tonomatul vechi. Arunc o privire fugară spre platoul de beton unde câteva camioane îşi aşteaptă şoferii aflaţi în pauză. Mă apropii de breteaua de ieşire spre oraş. Un Camaro roşu dă semnal dreapta dar, văzînd că nu reduc viteza, rămâne în urmă şi îl văd în oglindă cum virează nervos spre ieşire.
Într-un fel, sunt liniştit. Pentru mine, lucrurile au devenit cum nu se poate mai limpezi şi mă mir cum de-am mai fost în stare să-mi fac iluzii.
În ziua aceea, după ce am plâns ca o cucoană, ghemuit în faţa unui buchet de lalele, lângă o bancă udă, m-am ridicat anevoie, secat, pustiit şi plin de furie pe mine însumi. Am chemat un taxi şi i-am dat şoferului adresa unei bombe ordinare, populată de drojdia societăţii iar indianul a făcut ochii mari auzind unde vreau să merg dar n-a comentat. Când am intrat în speluncă, era să mă prăbuşesc din cauza mirosului de fum, alcool vechi şi toaletă dar mi-am făcut loc printre beţivanii care urlau unul la altul şi m-am proptit la bar. Am ieşit cinci sau şase ore mai târziu, însoţit de doi noi prieteni, un specimen dubios de comis-voiajor cu priviri lunecoase şi guler murdar şi o domnişoară cam dărâmată, fardată ţipător, căreia caninul din dreapta lipsă nu-i sporea deloc farmecul. Ne-am împleticit cu toţii spre un taxi, lălăind cântece obscene iar domnişoara s-a urcat lângă mine, în spate, după un brânci fără menajamente administrat lunecosului care l-a expediat pe acesta direct pe locul din faţă. Pe drum, încurajat de mâna domnişoarei, am încercat s-o pipăi lasciv dar, la un moment dat, un fel de flash-back, dur şi alb ca blitz-ul unui aparat foto m-a făcut să-mi retrag mâna ca de pe o plită încinsă. Unde ajunsesem? I-am spus şoferului să oprească şi m-am scuzat politicos apoi, în ciuda protestelor domnişoarei, am coborât din taxi, nu înainte de a arunca pe banchetă câteva bancnote reprezentând mult peste preţul cursei. M-am cufundat în umbra unui gang mirosind a urină şi am vomat dureros, cu lacrimi şi spasme. Am găsit un hotel ce închiria camere cu ora şi m-am prăbuşit, sfârşit, pe un pat scârţâitor. Am adormit târziu, cu faţa udă şi sufletul sfâşiat.
M-am trezit cu senzaţia că totul fusese doar un vis însă mi-a trebuit doar o fracţiune de secundă să revin în lumea reală. Am rămas aşezat pe marginea patului scârţâitor timp îndelungat, încercând să-mi dau seama de ce am reacţionat aşa la ceva care, probabil, existase doar în propria-mi imaginaţie. Anii prea mulţi de solitudine? Nevoia de a dărui tot şi de a primi, la rândul meu, totul? Orgoliu? Furia eşecului? Chiar şi pentru mine, reacţionasem atipic. Ridicarea cinică din umeri dispăruse şi asta mă speria cel mai tare. De când o întâlnisem, reîncepusem să percep lumea în cele mai mici detalii, uneori aproape insesizabile şi mi-am dat seama că nu voiam să mă reîntorc la mine însumi. Mi-am luat geanta pe umăr şi am ieşit din cameră, trântind uşa după mine. Sfârşit de capitol.
Mi-am regăsit camionul aşteptând, cuminte ca întotdeauna şi i-am pupat grila cromată. Am mângâiat volanul şi mi-am trecut degetele pe bordul atât de familiar. Ajunsesem acasă.

Nu mai sunt singur în cabină. Ea e cu mine în permanenţă, ca un memento al celui mai mare eşec al meu, dar nu-mi pare rău. Nu vreau să plece dar şi dacă aş vrea, n-aş avea cum să o alung. A devenit parte din mine, aşa cum şi eu aş fi vrut să devin parte din ea. Chipul ei frumos îmi zâmbeşte dulce oriunde aş întoarce privirea, ochii ei mă privesc blând iar buzele roşii se îndredeschid uneori ca şi cum ar vrea să-mi spună ceva. Şi-a gravat fiinţa în mine pentru totdeauna, ştiu asta.
Mult timp m-am întrebat unde am greşit. N-am găsit răspunsul. Dacă l-aş fi găsit, n-aş mai fi făcut greşelile. Apoi m-am gândit că totul fusese doar un joc pentru ea, dar nu… imposibil. După aceea mi-am dat seama că făcusem o singură mare greşeală, sperând că unul ca mine se poate ridica la înălţimea ei. Mesajul trimis de mine fusese mult prea arogant şi obraznic. Din nou, o dădusem strălucit în bară. Apoi m-am liniştit iar stoicul din mine a început, din nou, să împingă porţile şi să le încuie dar de data asta mai era cineva în spatele lor. Nu mai eram singur.

Cele 30 de tone ale camionului despică aerul ca un proiectil, ridicând, în vârtejuri turbate, frunzele şi praful de pe marginea şoselei. Strâng volanul în palme până la durere şi mă las pătruns de vibraţiile adânci. Vuietul surd al motorului îmi aduce aminte că am o treabă de făcut, că viaţa mea e aici, în cabina cu tapiţerie gri, până la sfârşit, unde-o fi acesta. Totuşi, aş vrea să mai privesc o dată, o singură dată în ochii aceia frumoşi şi calzi şi să-i adresez o singură întrebare. De ce?
Prezentul şi viitorul dispar în trecut cu fiecare metru înghiţit de cele 18 roţi masive. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Acum însă, aş vrea să-l chem şi nu ştiu cum s-o fac.

Paşi (1)  Paşi (2)  Paşi (3)  Paşi (4)  Paşi (5)

 

Pași (5)

pași 5-5

Salutări din partea ciorii. E bine, instalată confortabil la un adăpost pentru animale. Am o întrebare: ce zici de o cafea la Starbucks-ul de pe malul lacului, peste trei zile, joi, 6 p.m.? 😊
A.”

Mai citesc o dată mesajul, apoi îl pun alături de chitanța amenzii plătite. Lipesc plicul şi îl las să cadă în fanta primei cutii poştale, care îl înghite lacomă. În urmatoarea fracţiune de secundă mă răzgândesc și încerc să-l prind. Prea târzíu. Evenimentele s-au pus în mişcare. Mi-e teamă că abordarea mea n-a fost tocmai potrivită. Textul meu e cam îndrăzneț, aproape obraznic. Dacă se supără? Trag o înjurătură printre dinţi la adresa mea şi fac semn unui taxi. Am o nouă cursă, în care voi avea timp suficient să mă gândesc la ce voi face.

Dupa trei zile, la ora cinci si jumatate, sunt deja plantat de o vreme la Starbucks. Privesc ceasul de pe telefon din minut în minut, iar timpul se târăşte ca un melc în cârje. Cu fiecare minut pulsul îmi creşte cu zece bătăi şi mă gândesc că, dacă o ţin tot aşa, voi avea întâlnire cu mediciì de la Urgenţă şi nu cu frumoasa femeie ale carei buze le-am sărutat pe singura mea cană de cafea. M-am aşezat strategic, cu faţa spre intrare, la o masă de unde pot să cuprind cu privirea întreg localul. Studiez figurile celor care intră cu o intensitate de scanner de aeroport. Încerc să-mi compun o figură plină de siguranţă dar, chiar fără oglindă, îmi dau seama că faţa mea exprimă orice altceva în afară de siguranţă. Oare ar fi trebuit  să vin cu o floare? Nu-mi place să dau flori. Ideea de-a le aduce să moară într-o vază… Niciodată nu mi-a plăcut. Am încercat să explic în trecut, dar nimic nu a înlocuit dorința lor de-a primi aceste fragile ofrande condamnate la moarte. Discuții. Finalizate într-o atmosferă suficient de idioată ca să mă facă de multe ori să ies pe uşă pentru a nu ajunge să ridic vocea. Femeilor le plac florile. Privesc în jur şi parcă aş vrea să apară vreun vânzător ambulant de bucheţele de ceva, dar ce să caute ăştia la Starbucks?

Mă uit din nou la ceas. E şase fără opt minute. Respir adânc de câteva ori, folosind o tehnică de la începutul fiecărui antrenament de Aikido. Acum dă greş. Nu mă ajută cu nimic. Oare va veni? Încep să pun cap la cap toate detaliile întâlnirilor noastre precedente şi rezultatul e favorabil, dar… Am emoţii mari, ca un adolescent la prima întâlnire şi mă umflă râsul la ideea că un bărbat matur mai poate simţi aşa ceva. Coşurile de pe faţă îmi lipsesc… dar vorba aia, râzi tu râzi, da’ nu e râsul tău…

Şase fără două minute… Aproape e aici. Îmi dreg vocea. Încerc să fiu relaxat, ori cel puțin să par. Secundele se aleargă pe ecranul telefonului iar pulsul mi-a sărit în zona roşie. Fixez cu privirile intrarea. Întârzie? Aş vrea atât de mult să vină. Măcar pentru zece minute. Să o privesc, să mă afund fără un cuvânt în ochii ei frumoşi şi să-i văd din nou zâmbetul pe figura dulce.

Şase şi şase minute… Poate că e blocată în trafic… În ce trafic? Stă la zece minute distanţă… Dar poate nu vine de acasă…

Încep să simt un fior neplăcut în zona stomacului. Dacă? Încerc să mă încurajez: vine.

Ele au nevoie de mai mult timp să se aranjeze, să se machieze… întotdeauna a fost aşa. De câte ori, în trecut, n-am aşteptat răbdător lângă maşină pentru “doar un minut!” care trecea, de regulă, după aproape o jumătate de oră.

Şase şi unsprezece minute. Fiorul din stomac începe să se transforme într-un gol ca o prăpastie şi o stare de rău mă face să tremur.

Găsesc puterea să rânjesc în sinea mea… mă dau în spectacol faţă de mine însumi. Ce se întâmplă cu mine? Eu nu sunt aşa. După o viaţă plină de violenţă de la o vârstă la care orice copil ar trebui doar să râdă, după câteva eşecuri majore care m-au convins că nu sunt ceea ce trebuie pentru o femeie, am devenit un stoic care doar ia lucrurile aşa cum sunt, fără să comenteze. Am învăţat să o încasez fără să mă plâng. Am învăţat să apreciez măruntele plăceri ale vieţii. Am învăţat că, la momentul oportun, o ridicare din umeri urmată de închiderea uşii pe dinafară poate reprezenta cea mai bună soluţie. M-am refugiat în Aikido şi m-am făcut şofer de camion, o combinaţie ideală pentru a-mi menţine atenţia şi mintea ocupate. Fără prostii sentimentale. M-am blindat contra tuturor zîmbetelor, privirilor ispititoare, gesturilor cărora orice bărbat le-ar da atenţie imediat.

Acum însă… cumva, nu ştiu cum, ea a reuşit să pătrundă prin toate porţile pe care credeam că le-am încuiat definitiv. Comunicarea dintre noi a fost instantanee, intensă ca fulgerul şi limpede cum e apa de izvor. Jocul nostru cu paharul cu vin, dialogul inedit de pe autostradă, mâna ei mică lipită pe geam, buzele ei pe cana mea de cafea, toate astea au spulberat toate barajele ridicate cu greu, lăsându-mă gol şi vulnerabil. Eu nu mai sunt eu. Eu sunt ea. Ca două piese de puzzle, întâlnirea noastră a format un întreg la care mulţi ar dori să ajungă.
Eu nu mai sunt eu. Tot ceea ce fusese până acum încuiat cu şapte lacăte a răbufnit afară şi m-a inundat. Tremur ca şi cum aş avea malarie. Știu că sunt palid ca o stafie. Cei care trec pe lângă masa mea mă privesc curioşi şi mai ştiu că, dacă aş strânge puţin mai tare mâna, cana de cafea ar zbura în ţăndări ca sticla. Aş vrea să simt acum durerea cioburilor înfipte adânc în palmă. Nu vine. E şapte fără douăzeci. Nu vine. Acum știu cu siguranță. Poate totul a fost doar o părere. S-a jucat cu mine?

Mă ridic cu greu de la masă şi ies în stradă. A început să plouă. Merg încet spre lac. Simt nevoia de linişte şi de izolare. Traversez strada şi aud dintr-un intrând, o voce subţirică. Privesc într-acolo şi aproape izbucnesc în râs. Un mic vânzător ambulant de flori îmi întinde, întrebător, un buchet de lalele.
Ce căţea e viaţa uneori! Îi întind prima bancnotă pe care pun mâna, iau florile şi pornesc mai departe, fără a aştepta restul. Ajung în parcul unde copacii lăcrimează stropi mari de apă şi atunci începe. Un rău de moarte mă doboară lângă o bancă. Las florile să cadă în iarba udă şi mă ghemuiesc lângă ele. Noroc că sunt ud pe faţă. Primele lacrimi vărsate după mai bine de zece ani se amestecă cu ploaia.

Pentru că ea n-a venit.

Pași (1), Pași (2), Pași (3), (Pași 4)

 

Pași (4)

a 7

Şoseaua e o lume şerpuitoare printr-o altă lume. Şoseaua are propriul ritm, propria respiraţie, propriile zvârcoliri. Ţi se lipeşte de parbriz şi se prelinge pe sub roţi, iar în faţă ai doar prezentul şi viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Înfund pedala frânei la podea, camionul zvâcneşte nervos iar roţile se blochează, fumegând, pe asfaltul gri. Volanul mi se înfige dureros undeva sub stern, amintindu-mi că centura nu e pusă acolo doar pentru decor. Sar din cabină şi mă reped în faţa botului cromat. Mogâldeaţa e acolo, pe asfalt, la nici 30 de centimetri de mormanul de oţel, cauciuc şi conducte. Mă priveşte cu un ochi, apoi face o mică săritură arogantă. E şchioapă de un picior dar, fiind cioară, e arogantă prin natura ei. Mă ghemuiesc lângă ea şi întind mâna s-o mângâi, iar afurisita întinde gâtul şi închide ochii. O mângâi pe capul mic şi rotund. Îi place. Sigur a fugit de la cineva. Sau a fost pierdută. Vreau s-o prind în mâini, dar mă ciupeşte de deget şi sare într-o parte, apoi se apropie din nou, cu gâtul întins pentru mângâiere. Ce ticăloasă! O mângâi din nou, cu speranţa că voi reuşi s-o prind. S-a gândit şi ea la asta. Se repede la piciorul meu şi îmi desface şiretul înainte să-mi dau seama. Îmi ciuguleşte adidaşii. „Ce mă fac cu tine?” o întreb. Mă priveşte iar cu un ochi şi întinde gâtul. Mda. Privesc în jur încurcat. Am oprit aiurea, în zonă interzisă. Pe sectorul ăsta, patrulele sunt dese aşa că mă aştept oricând la o amendă. O maşină trece pe lângă mine atât de aproape încât cred că mi-a scos cămaşa din pantaloni. Mă uit lung după ea, bombănind lucruri prea puţin elegante, dar cuvintele îmi rămân în gât. Trage pe dreapta, apoi văd luminile de mers înapoi cum se aprind. E un Hyundai Elantra iar culoarea o ştiu atât de bine! Mă ridic, cu un tremur în tot corpul. Portiera se deschide.

Se îndreaptă spre mine. Păşeşte ca o felină, ca şi cum picioarele ei ar călca pe aer. Îi văd ochii pentru prima oară iar privirea ei mă învăluie, caldă. Citesc în ochii ei lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, dar le recunosc ca şi cum le-aş fi văzut cândva, undeva, la începutul vremurilor. Ne privim unul pe celălalt minute în şir, iar privirile noastre vorbesc. Ne punem întrebări şi ne răspundem, într-un dialog mut, de o intensitate pe care o simt ca pe un curent prin tot corpul. Mă citesc în ochii ei, din care căldura se revarsă în valuri şi mă văd un alt eu, un eu a cărui existenţă n-aş fi bănuit-o.

Tonul grav, de final, al unei sirene mă readuce brutal la realitate. Maşina alb cu negru trage pe dreapta în faţa Hyundai-ului de culoarea ceaiului, iar poliţistul de la volan coboară tacticos, săltându-şi nădragii cu un gest elegant. Se apropie, înregistrând vizual ciudata scenă, apoi se opreşte cu ochii pe puiul de cioară care n-a renunţat la lupta eroică purtată cu şireturile mele. După ce îmi controlează actele, încerc să-l lămuresc despre ce-i vorba, dar mă priveşte sceptic, iar în ochii lui citesc etilotestul. Ea nu se mişcă, dar îi simt ochii calzi aţintiţi asupra mea şi, cu coada ochiului, o văd cum zâmbeşte uşor atunci când încerc să-i explic caraliului că am oprit un camion de 30 de tone pentru a nu călca un pui de cioară şchiop. 5.pngPoliţistul ridică o sprânceană. Nu mă crede. Hm, adevărul e că nici eu nu m-aş crede. Se întoarce spre ea şi-i cere explicaţii. Ea îi spune că m-a văzut ghemuit, a crezut că am păţit ceva şi a oprit să mă ajute. Vocea ei dulce e atât de convingătoare încât aproape o cred şi eu. Poliţistul pufneşte nervos şi, după ce scrie febril în chitanţier, ne înmânează câte o amendă pentru oprire în zonă interzisă, apoi ne ţine un adevărat discurs moralizator, presărat cu ameninţări voalate că vom rămâne amândoi fără permis dacă repetăm figura. E sever, exponent al legii şi al corectitudinii şi ne tratează ca pe nişte adolescenţi surprinşi sărutându-se în parc. Ea mă priveşte cu coada ochiului şi o văd cum se stăpâneşte cu greu să nu izbucnească în râs. Încerc să-mi compun o figură pocăită, dar mi-e greu şi nici nu vreau să-mi închipui cum ar reacţiona omul legii dacă m-ar vedea pufnind în râs. După încă o doză de morală, se îndură de noi şi se îndreaptă spre maşina ale cărei girofaruri clipesc moale. Pleacă ezitant, urmărindu-ne în oglinda retrovizoare. Puiul de cioară se uită la noi, iar noi ne uităm la el. „Ce facem cu tine?” îl întreb din nou. Mai ciuguleşte un pic de şiret, apoi, pesemne plictisit deja, ţopăie de câteva ori şi începe asaltul manşetei blugilor. Nu-l bag în seamă. Ea e lângă mine acum şi ne privim intens. Îi întind mâna şi mă prezint. Mi-o strânge uşor, cu un surâs dulce. Tăcem în tihnă câteva minute, devorându-ne din priviri. Îi spun că am cafea. Ea râde uşor şi dă încet din cap. Mă simt ca un un puşti şi nu mă pot opri să nu râd de mine însumi. Răscolesc febril cabina în căutarea unei căni pentru ea şi mârâi înciudat când îmi dau seama că nu am decât una. Torn cafeaua fierbinte şi cobor din cabină. Ea mă aşteaptă, cu acelaşi surâs cald, iar în ochi are o sclipire dulce şi jucăuşă. Îi ofer cana, îşi lipeşte buzele de ea, privindu-mă pe sub sprâncene, apoi mi-o dă înapoi. Beau şi eu, din acelaşi loc din care a băut ea şi îi simt gustul, subtil şi ameţitor în acelaşi timp. O privesc intens, aproape sărutând-o cu ochii. E frumoasă. Figura ei e dulce, ochii sunt jucăuşi, nasul puţintel obraznic, iar buzele… Îmi revin dintr-o dată, când îmi dau seama că mă holbez la ea într-un mod de-a dreptul neelegant. Bem cafea, ne atingem mâinile când dăm cana de la unul la altul şi aş vrea să rămânem aici pentru tot restul Timpului.

Soarele cade încet spre orizont, poleind lumea într-o lumină roşiatică. Ea oftează uşor şi citesc în ochii ei acel bun rămas de care mi-era atât de teamă. Aş vrea s-o reţin, dar nu ştiu cum. În mine se dă o luptă teribilă, dar nu fac nici un gest, ştiu că trebuie să plece. Mă priveşte cald, promiţător şi se îndreaptă încet înspre Hyundai-ul de culoarea ceaiului, cu mersul ei de felină. Picioarele ei par a păşi pe aer. Înainte să urce în maşină se întoarce şi îmi promite din priviri că ne vom reîntâlni, apoi pleacă. Privesc în urma ei şi o tristeţe cruntă îmi strânge pieptul în chingi. Ştiu că ne vom revedea, însă plecarea ei a rupt ceva în mine. Duc cana la gură, dar e goală, aşa că sărut locul atins de buzele ei. Puiul de cioară mă priveşte cu un ochi. Soarele apune în spatele unui orizont roşu. Am rămas singur.

Mă uit în jur, descurajat şi tresar la vederea unui petic de hârtie căzut lângă mine. Îl ridic. E amenda ei, pesemne a pierdut-o. Citesc adresa şi izbucnesc în râs. Destinul a ţinut cu mine de data asta.

Pași (1), Pași (2), Pași (3)

Pași (3)

man-driving-in-car-in-the-city-ride-share-uber-lyft-getaround-zipcar

Sunt din nou pe drum. Apa se prăbușește din nori joși, vineții, iar stropii mari se sparg cu pocnete seci de parbriz. Vântul aruncă ploaia dușmănos, aproape orizontal, iar camionul se scutură la fiecare rafală, trimițând șocuri în volan. Pot să simt vibrația cauciucurilor când despică stratul de apă pe asfalt.
Privesc din când în când în oglinzi și încerc să identific marca fiecărei mașini care mă depășește. Am observat câteva Hyundai Elantra, unul alb, două sau trei gri deschis şi unul roşu, dar nici unul în culoarea pe care aş fi vrut-o. Cu tot zgomotul ploii şi cel adânc, al motorului pe fundal, în cabină e linişte. Nu vreau muzică. Nu vreau ştiri. Până şi staţia radio o suport greu.

Mă uit după pachetul de ţigări în nişa din dreapta volanului, dar îmi aduc aminte, l-am aruncat pe pat. Cu privirea în faţă, încerc să-l ajung, dar nu reuşesc. E undeva spre spatele cabinei. Scap o înjurătură înfundată şi renunţ. Cu ani în urmă ar fi fost cineva care să râdă, apoi să deschidă pachetul, să-mi pună o ţigară între buze, apoi s-o aprindă. Acum nu mai e nimeni. Mi se face brusc frig. Răsucesc butonul caloriferului, dar nu e frigul de-afară cel pe care îl simt. Cabina spaţioasă devine deodată o peşteră, o cavernă rece ca stânca şi la fel de cenuşie. Ploaia izbeşte duşmănos în parbriz, prelingându-se în şiroaie lungi, ca nişte lacrimi.

Cabina cu tapiţerie gri deschis a cunoscut cândva râsete, pasiune şi dorinţă. Toate au rămas undeva pe drum, lăsând amprente adânci, ca urmele roţilor în nisip, acoperite ușor, pe rând, fără remuşcări, rece şi distant. Nisip…

În lumea şoferilor de cursă lungă sunt cunoscut ca “Jumpy Frog”, indicativul venind de la broscuţa verde din cauciuc, fixată pe botul cabinei cu un arc. Broscuţa saltă tot timpul în ritmul mersului. De fiecare dată când urc la volan e acolo, așteptând răbdătoare să plecăm. Într-un timp am vrut s-o dau jos. Asta s-a întâmplat după ce nu mai fusesem doi în cabină, ca s-o urmărim cu privirea. După o noapte de toamnă, petrecută în camera unui motel de pe marginea drumului, unde s-au spus lucruri adevărate și dureroase, culminând cu mine, închizând încet uşa în spatele meu şi deschizând-o pe cea a cabinei.

Ce ironie tâmpită. Chimie? Nu e nici o chimie, sunt feromoni. După ce te obişnuieşti cu ei, feromonii ăia nu mai fac nici cât o ceapă degerată, dacă două moduri de gândire se profilează ca fiind opuse. Poţi să faci dragoste cât vrei, dacă nu există compatibilitate mentală, dragostea tot sex devine până la urmă, iar sex poţi să faci şi cu o domnişoară care-ţi ia bani pentru asta.

Lucrurile astea te macină o perioadă. Revezi un chip, îţi aminteşti gesturi, sunete și ţi se strânge stomacul. Sau inima. Sau ce mai ai pe-acolo, prin interior, unde te izbeşte un val rău, concentrat, ca un pumn răsucit în lovitură. Tragi pe dreapta, indiferent dacă ai voie sau nu, sari din cabină podidit de o transpirație îngheţată, cu mâinile tremurând şi vomiţi dureros, lângă roata camionului. Sunt cazuri când maşina poliţiei opreşte în faţa ta şi un copoi se repede la tine fericit, cu chitanţierul fluturând. Apoi te vede şi se opreşte, ezitant. Uneori eşti ghemuit la roată, plângând, prosternat la propria-ţi vomă. Şi nu-ţi dă amendă. Te bate pe umăr şi-ţi spune că viaţa e o futută de căţea ordinară.

Cu timpul, suferinţele se estompează. Te împietreşti. Cât a fost suferinţă şi cât orgoliu în tot circul ăsta? Timpul trece, treci şi tu odată cu el prin viaţă, cocoţat pe monstrul de oţel. Câteodată iei autostopişti, uneori femei care încearcă să intre în vorbă cu tine şi citeşti în privirile lor o mulţime de lucruri. Le răspunzi politicos, zâmbind, sfărâmând însă volanul în mâini, abia aşteptând să le vezi plecate de lângă tine. Mergi la petreceri, unde întotdeauna se află domnişoare singure, dornice de o iluzorie, disperată noapte de fericire. Fericire?? Le eviţi, la fel de politicos, rugându-te Cerului să scapi odată de-acolo.

Cu timpul, începi să te simţi bine doar cu tine însuţi. Măcar nu mai trebuie să faci eforturi pentru a părea ceea ce nu eşti, pentru a plăcea altora. Poţi fi, din nou, tu. Cu broscuţa săltăreaţă fixată cu un arc pe botul cabinei.

Reflexul îmi trimite într-o fracțiune de secundă piciorul pe pedala de frână. Cele 18 roţi masive se blochează pe asfaltul ud, şuierând duşmănos, iar camionul începe să trepideze. Coloana s-a oprit. Undeva în faţă se disting luminile roşii-albastre ale poliţiei. Accident, precis. Banda unu se umple de maşinile deviate de pe celelalte două benzi. Trec încet pe lângă locul accidentului, ignorând comentariile de pe staţie. A ieşit urât. Trei turisme s-au ciocnit la viteză mare, iar două au luat foc. Ambulanţele au înconjurat locul, nu îndeajuns pentru a ascunde cele două siluete acoperite, întinse pe asfalt. Privesc fiarele înnegrite şi contorsionate, cu vopseaua odată lucitoare acum scorojită obscen. Din scaune a rămas doar un schelet, iar volanul e o sârmă ordinară. Trec cu privirea peste botul distrus, iar inima mi se opreşte. Disting un far prelungit puţin spre spate, îngust. Mă inundă o transpiraţie îngheţată, odată cu un val uriaş de groază. Nu… Nu. Te rog, nu…

Apoi observ sigla de pe botul distrus. E un Ford. Înghit dureros şi expir adânc, simţind cum mi se moaie genunchii. Ce mi-o fi venit… E un Ford, idiotule! Râd uşurat, ca un prost. Îmi şterg cu mâna ochii înceţoşaţi brusc. Oftez din nou şi privesc pachetul de ţigări, care îmi face cu ochiul, batjocoritor, de lângă perete. Desfac folia cu mâinile tremurânde, având încă pe retină imaginea acelui far carbonizat şi a ramei ovale a siglei. Toate seamănă între ele. Era un Ford. Îmi aprind o ţigară. Era un Ford, sigur. Sigla ovală… Ovală?? Nu prea mă pricep la turisme. Fordul are siglă ovală. Dar şi…

Smucesc brutal volanul spre dreapta şi intru pe banda de urgenţă unde opresc. Sar din cabină, fără să iau în seamă duşmănia ploii. O iau la fugă înapoi, gâfâind ca după un maraton, iar inima îmi sare în gât cu junghiuri dureroase. Era Ford, nu?? Traversez şirul de maşini care se mişcă cu viteza melcului, trec printre două ambulanţe, ignorând strigătele poliţiştilor cu pelerine galbene, lucioase şi mă opresc ca fulgerat în faţa botului distrus şi carbonizat. Smucesc o mână ce mă apucă de antebraţ. Un suspin dureros îmi scapă de pe buze. Nu!! Apoi disting o bucăţică mică de plastic albastru, încă fixată de mica ramă ovală, scăpată cumva de foc. Ford.

Mă întorc la camion, vlăguit şi aproape bolnav, iau fără o vorbă hârtia cu amenda pentru oprire nepermisă. Ca în transă, întind mâna, smulg broscuţa din cauciuc verde de pe botul cabinei şi o las să cadă pe asfaltul ud. Înţeleg, fără să ştiu, că exist din nou. Urc în cabină şi reuşesc, la a patra încercare, să bag cheia în contact.

Mă liniştesc încet, realizând că mă apropii de breteaua care m-a despărţit de ea. Oare unde e acum? Undeva în spatele meu, între sutele de maşini? În parcare nu era… pentru că m-am uitat. Dacă ar fi fost… dacă ar fi fost, ce? Cine ştie ce întâmplare a adus-o în barul acela. Poate se ducea la o întâlnire, îmbrăcată aşa. Normal. O femeie ca ea nu rămâne niciodată singură şi cel de lângă ea nu e, în nici un caz, un prăpădit de şofer de camion. Privesc în jos spre blugii mei uzaţi şi aproape că mă umflă râsul. Idiotule… te hrăneşti cu iluzii!

Cu toate astea, ceva nu-mi dă pace. Am văzut-o în bar nu doar ca pe o femeie elegantă şi frumoasă. Nu i-am văzut faţa, dar am simţit-o. O senzaţie de deja-vu, ceva predestinat să se întâmple, ca atunci când te uiţi în oglindă şi eşti sigur că te vei vedea pe tine.

Oare ce face acum? Strâng pumnii pe volan şi scrâşnesc din dinţi încercând să-mi reprim imagini care îmi fac rău. Un val de înjurături îmi ţâşneşte de pe buze, adresat mie însumi, care am avut îndrăzneala să cred că o femeie ca ea s-ar uita vreodată la mine.

Ce ne-a adus la un loc? De ce m-a aşteptat pe autostradă? Cum de nu i-a fost teamă văzând cele 30 te tone ale mele la o distanţă infimă de ea?
M-a chemat la ea, iar eu n-am avut cum să o urmez. Mâna ei mică, lipită pe geam, a spus mai multe decât ar putea s-o facă sute de cuvinte. Calc acceleraţia la podea, motorul urlă turbat, iar camionul îşi măreşte viteza furibund. Ceva s-a rupt în mine atunci când am întâlnit-o. Cu un singur gest, a spart ceva ce părea impenetrabil, apoi a plecat, lăsând un gol ce nu poate fi umplut decât cu ea.

Trec ca vântul pe lângă breteaua care ne-a despărţit şi privesc, fără să vreau, în dreapta, sperând să văd mâna mică, înmănuşată, lipită de geam ca o mângâiere.

Pași (1),  Pași (2)