Azi

Într-o zi, Soarele a răsărit și n-a mai apus. Luna i-a tras un cot:
– Vezi că mă încurci, caută-ți de drum.
Soarele s-a uitat la ea și a prins-o de o rază:
– Hai aici, lângă mine, uite-te puțin în jos.
S-a uitat Luna. La noi s-a uitat. Apoi l-a privit pe Soare:
– Va să zică, de-asta pierzi vremea pe-aici de atâta timp.
– Și nu merită? a întrebat Soarele. Uite-te la ei.
– Care ei? Că văd doar unul. Mi-a slăbit vederea sau ce?
Luna și-a pus ochelarii și a privit atentă, apoi a dat din cap:
– E unul acolo.
Soarele a zâmbit superior:
– Unul, da.
Luna l-a privit curioasă. „O ști el ceva…” dar a tăcut.
– Auzi, a întrebat într-un târziu, tu mai apui, mă?
– Nu, a șoptit Soarele. Ocolește-mă dacă vrei, că ai loc.
Luna a pufnit, nehotărâtă.
– Figură ești. Hai că mai stau cu tine.
L-a cuprins cu o rază și s-a lipit de el. De-atunci, amândoi stau unul lângă altul și privesc.
La noi.