Vă e dor de Pași?

pasi_1

Sunt din nou pe drum. Apa se prăbușește din nori joși, vineții, iar stropii mari se sparg cu pocnete seci de parbriz. Vântul aruncă ploaia dușmănos, aproape orizontal, iar camionul se scutură la fiecare rafală, trimițând șocuri în volan. Pot să simt vibrația cauciucurilor când despică stratul de apă pe asfalt. Plecare cu nervi. Mulți. Same shit, different day.

Greșeli pe care le plătești. Cu mărunțișul vieții tale. Cu zile. Cu plecări. Poate transferându-ți viața pe bancheta camionului. Ce ironie tâmpită. Chimia de început… Nu e nici o chimie. Sunt feromonii, care nu fac nici cât o ceapă degerată atunci când două moduri de gândire se profilează ca fiind total opuse. Poţi să faci dragoste dacă nu există compatibilitate mentală? Nu. Faci sex, o vreme. Așa vă rezolvați conflictele. În pat. Apoi conflictele cresc. Iar flama sexului pâlpâie. Până când nu mai poți. Ți se acrește. Nu mai vezi decât inamicul. Lupta. Pumnul pe care ea-l izbește în masă pentru dreptate. Invariabil dreptatea ei.

Lucrurile astea te macină o perioadă. Revezi un chip, îţi aminteşti gesturi, sunete și ţi se strânge stomacul. Sau inima. Sau ce mai ai pe-acolo, prin interior, unde te izbeşte un val rău, concentrat, ca un pumn răsucit în lovitură. Tragi pe dreapta, indiferent dacă ai voie sau nu, sari din cabină podidit de o transpirație îngheţată, cu mâinile tremurând şi vomiţi dureros, lângă roata camionului. Sunt cazuri când maşina poliţiei opreşte în faţa ta şi un copoi se repede la tine fericit, cu chitanţierul fluturând. Apoi te vede şi se opreşte, ezitant. Uneori eşti ghemuit la roată, plângând, prosternat la propria-ţi vomă. Şi nu-ţi dă amendă. Te bate pe umăr şi-ţi spune că viaţa e o futută de căţea ordinară.

Cu timpul te împietreşti. Cât a fost suferinţă şi cât orgoliu în tot circul ăsta? Timpul trece, treci şi tu odată cu el prin viaţă, cocoţat pe monstrul de oţel. Câteodată iei autostopişti, uneori femei care încearcă să intre în vorbă cu tine şi citeşti în privirile lor o mulţime de lucruri. Le răspunzi politicos, zâmbind, sfărâmând însă volanul în mâini, abia aşteptând să le vezi plecate de lângă tine. Apoi, cu timpul, începi să te simţi bine doar cu tine însuţi. Măcar nu mai trebuie să faci eforturi pentru a părea ceea ce nu eşti, pentru a plăcea altora. Cabina camionului a devenit acasă. Acolo poți fi din nou tu. Doar acolo.

Şoseaua e o lume şerpuitoare printr-o altă lume. Şoseaua are propriul ritm, propria respiraţie, propriile zvâr-coliri. Ţi se lipeşte de parbriz şi se prelinge pe sub roţi, iar în faţă ai doar prezentul şi viitorul care dispar în tre-cut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Înfund pedala frânei la podea, camionul zvâcneşte nervos, iar roţile se blochează fumegând pe asfaltul gri. Volanul mi se înfige dureros undeva sub stern, amintindu-mi că centura nu e pusă acolo doar pentru decor. Sar din cabină şi mă reped în faţa botului cromat. Mogâldeaţa e acolo, pe asfalt, la nici 30 de centimetri de mormanul de oţel, cauciuc şi conducte. Mă priveşte cu un ochi, apoi face o mică săritură arogantă. E şchioapă de un picior, dar, fiind cioară, e arogantă prin natura ei. Mă ghemuiesc lângă ea şi întind mâna s-o mângâi, iar afurisita întinde gâtul şi închide ochii. O mângâi pe capul mic şi rotund. Îi place. Sigur a fugit de la cineva. Sau a fost pierdută. Vreau s-o prind în mâini, dar mă ciupeşte de deget şi sare într-o parte, apoi se apropie din nou, cu gâtul întins pentru mângâiere. Ce ticăloasă! O mângâi din nou, cu speranţa că voi reuşi s-o prind. S-a gândit şi ea la asta. Se repede la piciorul meu şi îmi desface şiretul înainte să-mi dau seama. Îmi ciuguleşte adidaşii. „Ce mă fac cu tine?” o întreb. Mă priveşte cu un ochi şi întinde gâtul. Mda. Privesc în jur încurcat. Am oprit aiurea, în zonă interzisă. Pe sectorul ăsta, patrulele sunt dese, aşa că mă aştept oricând la o amendă.

O maşină trece pe lângă mine atât de aproape, încât cred că mi-a scos că-maşa din pantaloni. Mă uit lung după ea, bombănind lucruri prea puţin elegante, dar cuvintele îmi rămân în gât. Trage pe dreapta, apoi văd luminile de mers înapoi cum se aprind. E un Hyundai Elantra iar culoarea o ştiu atât de bine! Mă ridic, cu un tremur în tot corpul. Portiera se deschide.
Se îndreaptă spre mine. Păşeşte ca o felină, ca şi cum picioarele ei ar călca pe aer. Îi văd ochii pentru prima oară, iar privirea ei mă învăluie, caldă. Citesc în ochii ei lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, dar le recunosc ca şi cum le-aş fi văzut cândva, undeva, la începutul vremurilor. Ne privim unul pe celălalt, iar privirile noastre vorbesc. Ne punem întrebări şi ne răspundem, într-un dialog mut, de o intensitate pe care o simt ca pe un cu-rent prin tot corpul. Mă citesc în ochii ei, din care căldura se revarsă în valuri şi mă văd un alt eu, un eu a cărui existenţă n-aş fi bănuit-o niciodată.

Tonul grav, de final, al unei sirene mă readuce brutal la realitate. Maşina alb cu negru trage pe dreapta în faţa Hyundai-ului de culoarea ceaiului, iar poliţistul de la volan coboară tacticos, săltându-şi nădragii cu un gest elegant. Se apropie, înregistrând vizual ciudata scenă, apoi se opreşte cu ochii pe puiul de cioară care n-a re-nunţat la lupta eroică purtată cu şireturile mele. După ce îmi controlează actele, încerc să-l lămuresc despre ce-i vorba, dar mă priveşte sceptic, iar în ochii lui citesc etilotestul. Ea nu se mişcă, dar îi simt privirile calde aţintite asupra mea şi, cu coada ochiului, o văd cum zâmbește ușor atunci când încerc să-i explic caraliului că am oprit un camion de 30 de tone pentru a nu călca un pui de cioară şchiop. Poliţistul ridică o sprânceană. Nu mă crede. Hm, adevărul e că nici eu nu m-aş crede. Se întoarce spre ea şi-i cere explicaţii. Ea îi spune că m-a văzut ghemuit, a crezut că am păţit ceva şi a oprit să mă ajute. Vocea ei dulce e convingătoare. Poliţistul pufneşte nervos şi, după ce scrie febril în chitanţier, ne înmânează câte o amendă pentru oprire în zonă interzisă, apoi ne ţine un adevărat discurs moralizator, presărat cu ame-ninţări voalate că vom rămâne amândoi fără permis dacă repetăm figura. E sever, exponent al legii şi al corectitudinii şi ne tratează ca pe nişte adolescenţi surprinşi săru-tându-se în parc. Ea mă priveşte cu coada ochiului şi o văd cum se stăpâneşte cu greu să nu izbucnească în râs. Încerc să-mi compun o figură pocăită, dar mi-e greu şi nici nu vreau să-mi închipui cum ar reacţiona omul legii dacă m-ar vedea pufnind în râs. După încă o doză de morală, se îndură de noi şi se îndreaptă spre maşina ale cărei girofaruri clipesc moale. Pleacă ezitant, urmărindu-ne în oglinda retrovizoare. Puiul de cioară se uită la noi, iar noi ne uităm la el. „Ce facem cu tine?” îl întreb din nou. Mai ciuguleşte un pic de şiret, apoi, pesemne plictisit deja, ţopăie de câteva ori şi începe asaltul manşetei blugilor.
Nu-l bag în seamă. Ea e lângă mine. Îi întind mâna şi mă prezint. Mi-o strânge uşor, cu un surâs dulce. Tăcem în tihnă câteva minute. Îi spun că am cafea. Zâmbește şi dă încet din cap. Mă simt ca un puşti şi nu mă pot opri să nu râd de mine însumi. Răscolesc febril cabina în căutarea unei căni pentru ea şi mârâi înciudat când îmi dau seama că nu am decât una. Torn cafeaua fierbinte şi cobor din cabină. Ea mă aşteaptă, cu acelaşi surâs cald, iar în ochi are o sclipire dulce şi jucăuşă. Îi ofer cana, îşi lipeşte buzele de ea, privindu-mă pe sub sprâncene, apoi mi-o dă înapoi. Beau şi eu, din acelaşi loc din care a băut ea şi îi simt gustul, subtil şi ameţitor în acelaşi timp. O privesc intens, aproape sărutând-o cu ochii. E frumoasă. Figura ei e dulce, ochii sunt jucăuşi, nasul puţintel obraznic, iar buzele… Îmi revin dintr-o dată, când îmi dau seama că mă holbez la ea într-un mod de-a dreptul neelegant. Bem cafea, ne atingem mâ-inile accidental când trecem cana de la unul la altul şi aş vrea să rămânem aici pentru tot restul Timpului.

Soarele cade încet spre orizont, poleind lumea într-o lumină roşiatică. Simt că vrea să plece. Aș vrea s-o rețin, dar nu ştiu cum. În mine se dă o luptă teribilă, dar nu fac nici un gest s-o opresc când ea se îndreaptă încet înspre Hyundai-ul de culoarea ceaiului, cu mersul ei de felină. Picioarele ei par a păşi pe aer. Înainte să urce în maşină se întoarce şi-i citesc în privire promisiuni. Apoi pleacă. Privesc în urma ei. Ştiu că ne vom revedea, însă plecarea ei a rupt ceva în mine. Duc cana la gură, dar e goală, aşa că sărut locul atins de buzele ei.

Puiul de cioară mă priveşte cu un ochi. Soarele apune în spatele unui orizont roşu. Am rămas singur. Privesc în jur, descurajat şi tresar la vederea unui petic de hârtie căzut lângă mine. Îl ridic. E amenda ei. Pesemne a pierdut-o. Citesc adresa şi izbucnesc în râs. Destinul a ţinut cu mine de data asta.

Advertisements

4 thoughts on “Vă e dor de Pași?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s