Pași (5)

pași 5-5

Salutări din partea ciorii. E bine, instalată confortabil la un adăpost pentru animale. Am o întrebare: ce zici de o cafea la Starbucks-ul de pe malul lacului, peste trei zile, joi, 6 p.m.? 😊
A.”

Mai citesc o dată mesajul, apoi îl pun alături de chitanța amenzii plătite. Lipesc plicul şi îl las să cadă în fanta primei cutii poştale, care îl înghite lacomă. În urmatoarea fracţiune de secundă mă răzgândesc și încerc să-l prind. Prea târzíu. Evenimentele s-au pus în mişcare. Mi-e teamă că abordarea mea n-a fost tocmai potrivită. Textul meu e cam îndrăzneț, aproape obraznic. Dacă se supără? Trag o înjurătură printre dinţi la adresa mea şi fac semn unui taxi. Am o nouă cursă, în care voi avea timp suficient să mă gândesc la ce voi face.

Dupa trei zile, la ora cinci si jumatate, sunt deja plantat de o vreme la Starbucks. Privesc ceasul de pe telefon din minut în minut, iar timpul se târăşte ca un melc în cârje. Cu fiecare minut pulsul îmi creşte cu zece bătăi şi mă gândesc că, dacă o ţin tot aşa, voi avea întâlnire cu mediciì de la Urgenţă şi nu cu frumoasa femeie ale carei buze le-am sărutat pe singura mea cană de cafea. M-am aşezat strategic, cu faţa spre intrare, la o masă de unde pot să cuprind cu privirea întreg localul. Studiez figurile celor care intră cu o intensitate de scanner de aeroport. Încerc să-mi compun o figură plină de siguranţă dar, chiar fără oglindă, îmi dau seama că faţa mea exprimă orice altceva în afară de siguranţă. Oare ar fi trebuit  să vin cu o floare? Nu-mi place să dau flori. Ideea de-a le aduce să moară într-o vază… Niciodată nu mi-a plăcut. Am încercat să explic în trecut, dar nimic nu a înlocuit dorința lor de-a primi aceste fragile ofrande condamnate la moarte. Discuții. Finalizate într-o atmosferă suficient de idioată ca să mă facă de multe ori să ies pe uşă pentru a nu ajunge să ridic vocea. Femeilor le plac florile. Privesc în jur şi parcă aş vrea să apară vreun vânzător ambulant de bucheţele de ceva, dar ce să caute ăştia la Starbucks?

Mă uit din nou la ceas. E şase fără opt minute. Respir adânc de câteva ori, folosind o tehnică de la începutul fiecărui antrenament de Aikido. Acum dă greş. Nu mă ajută cu nimic. Oare va veni? Încep să pun cap la cap toate detaliile întâlnirilor noastre precedente şi rezultatul e favorabil, dar… Am emoţii mari, ca un adolescent la prima întâlnire şi mă umflă râsul la ideea că un bărbat matur mai poate simţi aşa ceva. Coşurile de pe faţă îmi lipsesc… dar vorba aia, râzi tu râzi, da’ nu e râsul tău…

Şase fără două minute… Aproape e aici. Îmi dreg vocea. Încerc să fiu relaxat, ori cel puțin să par. Secundele se aleargă pe ecranul telefonului iar pulsul mi-a sărit în zona roşie. Fixez cu privirile intrarea. Întârzie? Aş vrea atât de mult să vină. Măcar pentru zece minute. Să o privesc, să mă afund fără un cuvânt în ochii ei frumoşi şi să-i văd din nou zâmbetul pe figura dulce.

Şase şi şase minute… Poate că e blocată în trafic… În ce trafic? Stă la zece minute distanţă… Dar poate nu vine de acasă…

Încep să simt un fior neplăcut în zona stomacului. Dacă? Încerc să mă încurajez: vine.

Ele au nevoie de mai mult timp să se aranjeze, să se machieze… întotdeauna a fost aşa. De câte ori, în trecut, n-am aşteptat răbdător lângă maşină pentru “doar un minut!” care trecea, de regulă, după aproape o jumătate de oră.

Şase şi unsprezece minute. Fiorul din stomac începe să se transforme într-un gol ca o prăpastie şi o stare de rău mă face să tremur.

Găsesc puterea să rânjesc în sinea mea… mă dau în spectacol faţă de mine însumi. Ce se întâmplă cu mine? Eu nu sunt aşa. După o viaţă plină de violenţă de la o vârstă la care orice copil ar trebui doar să râdă, după câteva eşecuri majore care m-au convins că nu sunt ceea ce trebuie pentru o femeie, am devenit un stoic care doar ia lucrurile aşa cum sunt, fără să comenteze. Am învăţat să o încasez fără să mă plâng. Am învăţat să apreciez măruntele plăceri ale vieţii. Am învăţat că, la momentul oportun, o ridicare din umeri urmată de închiderea uşii pe dinafară poate reprezenta cea mai bună soluţie. M-am refugiat în Aikido şi m-am făcut şofer de camion, o combinaţie ideală pentru a-mi menţine atenţia şi mintea ocupate. Fără prostii sentimentale. M-am blindat contra tuturor zîmbetelor, privirilor ispititoare, gesturilor cărora orice bărbat le-ar da atenţie imediat.

Acum însă… cumva, nu ştiu cum, ea a reuşit să pătrundă prin toate porţile pe care credeam că le-am încuiat definitiv. Comunicarea dintre noi a fost instantanee, intensă ca fulgerul şi limpede cum e apa de izvor. Jocul nostru cu paharul cu vin, dialogul inedit de pe autostradă, mâna ei mică lipită pe geam, buzele ei pe cana mea de cafea, toate astea au spulberat toate barajele ridicate cu greu, lăsându-mă gol şi vulnerabil. Eu nu mai sunt eu. Eu sunt ea. Ca două piese de puzzle, întâlnirea noastră a format un întreg la care mulţi ar dori să ajungă.
Eu nu mai sunt eu. Tot ceea ce fusese până acum încuiat cu şapte lacăte a răbufnit afară şi m-a inundat. Tremur ca şi cum aş avea malarie. Știu că sunt palid ca o stafie. Cei care trec pe lângă masa mea mă privesc curioşi şi mai ştiu că, dacă aş strânge puţin mai tare mâna, cana de cafea ar zbura în ţăndări ca sticla. Aş vrea să simt acum durerea cioburilor înfipte adânc în palmă. Nu vine. E şapte fără douăzeci. Nu vine. Acum știu cu siguranță. Poate totul a fost doar o părere. S-a jucat cu mine?

Mă ridic cu greu de la masă şi ies în stradă. A început să plouă. Merg încet spre lac. Simt nevoia de linişte şi de izolare. Traversez strada şi aud dintr-un intrând, o voce subţirică. Privesc într-acolo şi aproape izbucnesc în râs. Un mic vânzător ambulant de flori îmi întinde, întrebător, un buchet de lalele.
Ce căţea e viaţa uneori! Îi întind prima bancnotă pe care pun mâna, iau florile şi pornesc mai departe, fără a aştepta restul. Ajung în parcul unde copacii lăcrimează stropi mari de apă şi atunci începe. Un rău de moarte mă doboară lângă o bancă. Las florile să cadă în iarba udă şi mă ghemuiesc lângă ele. Noroc că sunt ud pe faţă. Primele lacrimi vărsate după mai bine de zece ani se amestecă cu ploaia.

Pentru că ea n-a venit.

Pași (1), Pași (2), Pași (3), (Pași 4)

 

Advertisements

12 thoughts on “Pași (5)

  1. […] de la dormitor deschisă. Un ultim gând se strecoară fără voie spre un bar de niciunde și un șofer de camion atipic, amestecându-se însă cu senzația moale a buzelor lui pe talpa mea. Somnul se așterne […]

    Like

  2. Atât de real descrise sentimentele, încât nu-ți vine să crezi că un bărbat poate scrie cu atâta sensibilitate! Respect şi admirație, domnule!

    Liked by 1 person

    • Alioșa, îți mulțumesc pentru apreciere, deși cred că mulțumirea de data aceasta trebuie să vină din partea lui Axel, pentru că lui îi aparține textul de mai sus. 😀
      Așa cum probabil că ai observat, acesta este un proiect mai deosebit, scris de două persoane: eu și Axel. Apare pe două bloguri, fiecare venind cu perspectiva proprie asupra aceluiași eveniment.
      Mulțumiri pentru că știu că și textul meu l-ai citit și un week-end cu soare! 🙂

      Liked by 1 person

  3. ”Ideea de-a le aduce să moară într-o vază… Niciodată nu mi-a plăcut….”: Nici mie (nu că asta ar interesa pe cienva :D). În altă ordine de idei, îmi place că EL e mai generos decât EA… și tocmai accesul liber către lumea lui interioară ne atrage involuntar 😉

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s