Pași (4)

a 7

Şoseaua e o lume şerpuitoare printr-o altă lume. Şoseaua are propriul ritm, propria respiraţie, propriile zvârcoliri. Ţi se lipeşte de parbriz şi se prelinge pe sub roţi, iar în faţă ai doar prezentul şi viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Înfund pedala frânei la podea, camionul zvâcneşte nervos iar roţile se blochează, fumegând, pe asfaltul gri. Volanul mi se înfige dureros undeva sub stern, amintindu-mi că centura nu e pusă acolo doar pentru decor. Sar din cabină şi mă reped în faţa botului cromat. Mogâldeaţa e acolo, pe asfalt, la nici 30 de centimetri de mormanul de oţel, cauciuc şi conducte. Mă priveşte cu un ochi, apoi face o mică săritură arogantă. E şchioapă de un picior dar, fiind cioară, e arogantă prin natura ei. Mă ghemuiesc lângă ea şi întind mâna s-o mângâi, iar afurisita întinde gâtul şi închide ochii. O mângâi pe capul mic şi rotund. Îi place. Sigur a fugit de la cineva. Sau a fost pierdută. Vreau s-o prind în mâini, dar mă ciupeşte de deget şi sare într-o parte, apoi se apropie din nou, cu gâtul întins pentru mângâiere. Ce ticăloasă! O mângâi din nou, cu speranţa că voi reuşi s-o prind. S-a gândit şi ea la asta. Se repede la piciorul meu şi îmi desface şiretul înainte să-mi dau seama. Îmi ciuguleşte adidaşii. „Ce mă fac cu tine?” o întreb. Mă priveşte iar cu un ochi şi întinde gâtul. Mda. Privesc în jur încurcat. Am oprit aiurea, în zonă interzisă. Pe sectorul ăsta, patrulele sunt dese aşa că mă aştept oricând la o amendă. O maşină trece pe lângă mine atât de aproape încât cred că mi-a scos cămaşa din pantaloni. Mă uit lung după ea, bombănind lucruri prea puţin elegante, dar cuvintele îmi rămân în gât. Trage pe dreapta, apoi văd luminile de mers înapoi cum se aprind. E un Hyundai Elantra iar culoarea o ştiu atât de bine! Mă ridic, cu un tremur în tot corpul. Portiera se deschide.

Se îndreaptă spre mine. Păşeşte ca o felină, ca şi cum picioarele ei ar călca pe aer. Îi văd ochii pentru prima oară iar privirea ei mă învăluie, caldă. Citesc în ochii ei lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, dar le recunosc ca şi cum le-aş fi văzut cândva, undeva, la începutul vremurilor. Ne privim unul pe celălalt minute în şir, iar privirile noastre vorbesc. Ne punem întrebări şi ne răspundem, într-un dialog mut, de o intensitate pe care o simt ca pe un curent prin tot corpul. Mă citesc în ochii ei, din care căldura se revarsă în valuri şi mă văd un alt eu, un eu a cărui existenţă n-aş fi bănuit-o.

Tonul grav, de final, al unei sirene mă readuce brutal la realitate. Maşina alb cu negru trage pe dreapta în faţa Hyundai-ului de culoarea ceaiului, iar poliţistul de la volan coboară tacticos, săltându-şi nădragii cu un gest elegant. Se apropie, înregistrând vizual ciudata scenă, apoi se opreşte cu ochii pe puiul de cioară care n-a renunţat la lupta eroică purtată cu şireturile mele. După ce îmi controlează actele, încerc să-l lămuresc despre ce-i vorba, dar mă priveşte sceptic, iar în ochii lui citesc etilotestul. Ea nu se mişcă, dar îi simt ochii calzi aţintiţi asupra mea şi, cu coada ochiului, o văd cum zâmbeşte uşor atunci când încerc să-i explic caraliului că am oprit un camion de 30 de tone pentru a nu călca un pui de cioară şchiop. 5.pngPoliţistul ridică o sprânceană. Nu mă crede. Hm, adevărul e că nici eu nu m-aş crede. Se întoarce spre ea şi-i cere explicaţii. Ea îi spune că m-a văzut ghemuit, a crezut că am păţit ceva şi a oprit să mă ajute. Vocea ei dulce e atât de convingătoare încât aproape o cred şi eu. Poliţistul pufneşte nervos şi, după ce scrie febril în chitanţier, ne înmânează câte o amendă pentru oprire în zonă interzisă, apoi ne ţine un adevărat discurs moralizator, presărat cu ameninţări voalate că vom rămâne amândoi fără permis dacă repetăm figura. E sever, exponent al legii şi al corectitudinii şi ne tratează ca pe nişte adolescenţi surprinşi sărutându-se în parc. Ea mă priveşte cu coada ochiului şi o văd cum se stăpâneşte cu greu să nu izbucnească în râs. Încerc să-mi compun o figură pocăită, dar mi-e greu şi nici nu vreau să-mi închipui cum ar reacţiona omul legii dacă m-ar vedea pufnind în râs. După încă o doză de morală, se îndură de noi şi se îndreaptă spre maşina ale cărei girofaruri clipesc moale. Pleacă ezitant, urmărindu-ne în oglinda retrovizoare. Puiul de cioară se uită la noi, iar noi ne uităm la el. „Ce facem cu tine?” îl întreb din nou. Mai ciuguleşte un pic de şiret, apoi, pesemne plictisit deja, ţopăie de câteva ori şi începe asaltul manşetei blugilor. Nu-l bag în seamă. Ea e lângă mine acum şi ne privim intens. Îi întind mâna şi mă prezint. Mi-o strânge uşor, cu un surâs dulce. Tăcem în tihnă câteva minute, devorându-ne din priviri. Îi spun că am cafea. Ea râde uşor şi dă încet din cap. Mă simt ca un un puşti şi nu mă pot opri să nu râd de mine însumi. Răscolesc febril cabina în căutarea unei căni pentru ea şi mârâi înciudat când îmi dau seama că nu am decât una. Torn cafeaua fierbinte şi cobor din cabină. Ea mă aşteaptă, cu acelaşi surâs cald, iar în ochi are o sclipire dulce şi jucăuşă. Îi ofer cana, îşi lipeşte buzele de ea, privindu-mă pe sub sprâncene, apoi mi-o dă înapoi. Beau şi eu, din acelaşi loc din care a băut ea şi îi simt gustul, subtil şi ameţitor în acelaşi timp. O privesc intens, aproape sărutând-o cu ochii. E frumoasă. Figura ei e dulce, ochii sunt jucăuşi, nasul puţintel obraznic, iar buzele… Îmi revin dintr-o dată, când îmi dau seama că mă holbez la ea într-un mod de-a dreptul neelegant. Bem cafea, ne atingem mâinile când dăm cana de la unul la altul şi aş vrea să rămânem aici pentru tot restul Timpului.

Soarele cade încet spre orizont, poleind lumea într-o lumină roşiatică. Ea oftează uşor şi citesc în ochii ei acel bun rămas de care mi-era atât de teamă. Aş vrea s-o reţin, dar nu ştiu cum. În mine se dă o luptă teribilă, dar nu fac nici un gest, ştiu că trebuie să plece. Mă priveşte cald, promiţător şi se îndreaptă încet înspre Hyundai-ul de culoarea ceaiului, cu mersul ei de felină. Picioarele ei par a păşi pe aer. Înainte să urce în maşină se întoarce şi îmi promite din priviri că ne vom reîntâlni, apoi pleacă. Privesc în urma ei şi o tristeţe cruntă îmi strânge pieptul în chingi. Ştiu că ne vom revedea, însă plecarea ei a rupt ceva în mine. Duc cana la gură, dar e goală, aşa că sărut locul atins de buzele ei. Puiul de cioară mă priveşte cu un ochi. Soarele apune în spatele unui orizont roşu. Am rămas singur.

Mă uit în jur, descurajat şi tresar la vederea unui petic de hârtie căzut lângă mine. Îl ridic. E amenda ei, pesemne a pierdut-o. Citesc adresa şi izbucnesc în râs. Destinul a ţinut cu mine de data asta.

Pași (1), Pași (2), Pași (3)

Advertisements

11 thoughts on “Pași (4)

  1. Mi se pierd pașii prin praful amintirilor. Și chiar dacă n-am “sărutat” aceeași parte a cănii de cafea, am mirosit în schmb scrisori primite. Nu erau răvașe parfumate, dar ceva îmi aducea “parfumul” celei care-mi scrisese.

    Liked by 2 people

    • Acel “ceva” ne tine in miscare si ne readuce la noi insine chiar si atunci cand credeam ca nu mai e posibil.
      Iti multumim pentru modul atat de frumos in care ne scrii.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s