Pași (3)

man-driving-in-car-in-the-city-ride-share-uber-lyft-getaround-zipcar

Sunt din nou pe drum. Apa se prăbușește din nori joși, vineții, iar stropii mari se sparg cu pocnete seci de parbriz. Vântul aruncă ploaia dușmănos, aproape orizontal, iar camionul se scutură la fiecare rafală, trimițând șocuri în volan. Pot să simt vibrația cauciucurilor când despică stratul de apă pe asfalt.
Privesc din când în când în oglinzi și încerc să identific marca fiecărei mașini care mă depășește. Am observat câteva Hyundai Elantra, unul alb, două sau trei gri deschis şi unul roşu, dar nici unul în culoarea pe care aş fi vrut-o. Cu tot zgomotul ploii şi cel adânc, al motorului pe fundal, în cabină e linişte. Nu vreau muzică. Nu vreau ştiri. Până şi staţia radio o suport greu.

Mă uit după pachetul de ţigări în nişa din dreapta volanului, dar îmi aduc aminte, l-am aruncat pe pat. Cu privirea în faţă, încerc să-l ajung, dar nu reuşesc. E undeva spre spatele cabinei. Scap o înjurătură înfundată şi renunţ. Cu ani în urmă ar fi fost cineva care să râdă, apoi să deschidă pachetul, să-mi pună o ţigară între buze, apoi s-o aprindă. Acum nu mai e nimeni. Mi se face brusc frig. Răsucesc butonul caloriferului, dar nu e frigul de-afară cel pe care îl simt. Cabina spaţioasă devine deodată o peşteră, o cavernă rece ca stânca şi la fel de cenuşie. Ploaia izbeşte duşmănos în parbriz, prelingându-se în şiroaie lungi, ca nişte lacrimi.

Cabina cu tapiţerie gri deschis a cunoscut cândva râsete, pasiune şi dorinţă. Toate au rămas undeva pe drum, lăsând amprente adânci, ca urmele roţilor în nisip, acoperite ușor, pe rând, fără remuşcări, rece şi distant. Nisip…

În lumea şoferilor de cursă lungă sunt cunoscut ca “Jumpy Frog”, indicativul venind de la broscuţa verde din cauciuc, fixată pe botul cabinei cu un arc. Broscuţa saltă tot timpul în ritmul mersului. De fiecare dată când urc la volan e acolo, așteptând răbdătoare să plecăm. Într-un timp am vrut s-o dau jos. Asta s-a întâmplat după ce nu mai fusesem doi în cabină, ca s-o urmărim cu privirea. După o noapte de toamnă, petrecută în camera unui motel de pe marginea drumului, unde s-au spus lucruri adevărate și dureroase, culminând cu mine, închizând încet uşa în spatele meu şi deschizând-o pe cea a cabinei.

Ce ironie tâmpită. Chimie? Nu e nici o chimie, sunt feromoni. După ce te obişnuieşti cu ei, feromonii ăia nu mai fac nici cât o ceapă degerată, dacă două moduri de gândire se profilează ca fiind opuse. Poţi să faci dragoste cât vrei, dacă nu există compatibilitate mentală, dragostea tot sex devine până la urmă, iar sex poţi să faci şi cu o domnişoară care-ţi ia bani pentru asta.

Lucrurile astea te macină o perioadă. Revezi un chip, îţi aminteşti gesturi, sunete și ţi se strânge stomacul. Sau inima. Sau ce mai ai pe-acolo, prin interior, unde te izbeşte un val rău, concentrat, ca un pumn răsucit în lovitură. Tragi pe dreapta, indiferent dacă ai voie sau nu, sari din cabină podidit de o transpirație îngheţată, cu mâinile tremurând şi vomiţi dureros, lângă roata camionului. Sunt cazuri când maşina poliţiei opreşte în faţa ta şi un copoi se repede la tine fericit, cu chitanţierul fluturând. Apoi te vede şi se opreşte, ezitant. Uneori eşti ghemuit la roată, plângând, prosternat la propria-ţi vomă. Şi nu-ţi dă amendă. Te bate pe umăr şi-ţi spune că viaţa e o futută de căţea ordinară.

Cu timpul, suferinţele se estompează. Te împietreşti. Cât a fost suferinţă şi cât orgoliu în tot circul ăsta? Timpul trece, treci şi tu odată cu el prin viaţă, cocoţat pe monstrul de oţel. Câteodată iei autostopişti, uneori femei care încearcă să intre în vorbă cu tine şi citeşti în privirile lor o mulţime de lucruri. Le răspunzi politicos, zâmbind, sfărâmând însă volanul în mâini, abia aşteptând să le vezi plecate de lângă tine. Mergi la petreceri, unde întotdeauna se află domnişoare singure, dornice de o iluzorie, disperată noapte de fericire. Fericire?? Le eviţi, la fel de politicos, rugându-te Cerului să scapi odată de-acolo.

Cu timpul, începi să te simţi bine doar cu tine însuţi. Măcar nu mai trebuie să faci eforturi pentru a părea ceea ce nu eşti, pentru a plăcea altora. Poţi fi, din nou, tu. Cu broscuţa săltăreaţă fixată cu un arc pe botul cabinei.

Reflexul îmi trimite într-o fracțiune de secundă piciorul pe pedala de frână. Cele 18 roţi masive se blochează pe asfaltul ud, şuierând duşmănos, iar camionul începe să trepideze. Coloana s-a oprit. Undeva în faţă se disting luminile roşii-albastre ale poliţiei. Accident, precis. Banda unu se umple de maşinile deviate de pe celelalte două benzi. Trec încet pe lângă locul accidentului, ignorând comentariile de pe staţie. A ieşit urât. Trei turisme s-au ciocnit la viteză mare, iar două au luat foc. Ambulanţele au înconjurat locul, nu îndeajuns pentru a ascunde cele două siluete acoperite, întinse pe asfalt. Privesc fiarele înnegrite şi contorsionate, cu vopseaua odată lucitoare acum scorojită obscen. Din scaune a rămas doar un schelet, iar volanul e o sârmă ordinară. Trec cu privirea peste botul distrus, iar inima mi se opreşte. Disting un far prelungit puţin spre spate, îngust. Mă inundă o transpiraţie îngheţată, odată cu un val uriaş de groază. Nu… Nu. Te rog, nu…

Apoi observ sigla de pe botul distrus. E un Ford. Înghit dureros şi expir adânc, simţind cum mi se moaie genunchii. Ce mi-o fi venit… E un Ford, idiotule! Râd uşurat, ca un prost. Îmi şterg cu mâna ochii înceţoşaţi brusc. Oftez din nou şi privesc pachetul de ţigări, care îmi face cu ochiul, batjocoritor, de lângă perete. Desfac folia cu mâinile tremurânde, având încă pe retină imaginea acelui far carbonizat şi a ramei ovale a siglei. Toate seamănă între ele. Era un Ford. Îmi aprind o ţigară. Era un Ford, sigur. Sigla ovală… Ovală?? Nu prea mă pricep la turisme. Fordul are siglă ovală. Dar şi…

Smucesc brutal volanul spre dreapta şi intru pe banda de urgenţă unde opresc. Sar din cabină, fără să iau în seamă duşmănia ploii. O iau la fugă înapoi, gâfâind ca după un maraton, iar inima îmi sare în gât cu junghiuri dureroase. Era Ford, nu?? Traversez şirul de maşini care se mişcă cu viteza melcului, trec printre două ambulanţe, ignorând strigătele poliţiştilor cu pelerine galbene, lucioase şi mă opresc ca fulgerat în faţa botului distrus şi carbonizat. Smucesc o mână ce mă apucă de antebraţ. Un suspin dureros îmi scapă de pe buze. Nu!! Apoi disting o bucăţică mică de plastic albastru, încă fixată de mica ramă ovală, scăpată cumva de foc. Ford.

Mă întorc la camion, vlăguit şi aproape bolnav, iau fără o vorbă hârtia cu amenda pentru oprire nepermisă. Ca în transă, întind mâna, smulg broscuţa din cauciuc verde de pe botul cabinei şi o las să cadă pe asfaltul ud. Înţeleg, fără să ştiu, că exist din nou. Urc în cabină şi reuşesc, la a patra încercare, să bag cheia în contact.

Mă liniştesc încet, realizând că mă apropii de breteaua care m-a despărţit de ea. Oare unde e acum? Undeva în spatele meu, între sutele de maşini? În parcare nu era… pentru că m-am uitat. Dacă ar fi fost… dacă ar fi fost, ce? Cine ştie ce întâmplare a adus-o în barul acela. Poate se ducea la o întâlnire, îmbrăcată aşa. Normal. O femeie ca ea nu rămâne niciodată singură şi cel de lângă ea nu e, în nici un caz, un prăpădit de şofer de camion. Privesc în jos spre blugii mei uzaţi şi aproape că mă umflă râsul. Idiotule… te hrăneşti cu iluzii!

Cu toate astea, ceva nu-mi dă pace. Am văzut-o în bar nu doar ca pe o femeie elegantă şi frumoasă. Nu i-am văzut faţa, dar am simţit-o. O senzaţie de deja-vu, ceva predestinat să se întâmple, ca atunci când te uiţi în oglindă şi eşti sigur că te vei vedea pe tine.

Oare ce face acum? Strâng pumnii pe volan şi scrâşnesc din dinţi încercând să-mi reprim imagini care îmi fac rău. Un val de înjurături îmi ţâşneşte de pe buze, adresat mie însumi, care am avut îndrăzneala să cred că o femeie ca ea s-ar uita vreodată la mine.

Ce ne-a adus la un loc? De ce m-a aşteptat pe autostradă? Cum de nu i-a fost teamă văzând cele 30 te tone ale mele la o distanţă infimă de ea?
M-a chemat la ea, iar eu n-am avut cum să o urmez. Mâna ei mică, lipită pe geam, a spus mai multe decât ar putea s-o facă sute de cuvinte. Calc acceleraţia la podea, motorul urlă turbat, iar camionul îşi măreşte viteza furibund. Ceva s-a rupt în mine atunci când am întâlnit-o. Cu un singur gest, a spart ceva ce părea impenetrabil, apoi a plecat, lăsând un gol ce nu poate fi umplut decât cu ea.

Trec ca vântul pe lângă breteaua care ne-a despărţit şi privesc, fără să vreau, în dreapta, sperând să văd mâna mică, înmănuşată, lipită de geam ca o mângâiere.

Pași (1),  Pași (2)

Advertisements

11 thoughts on “Pași (3)

  1. Mi-am făcut deja un obicei, în a deschide ambele pagini, abia apoi încep să citesc. Azi am început să citesc la tine, apoi am citit la Em. Am comentat la Em, “singurătatea în doi”, apoi am revenit la tine, la “singurătatea de unul singur”. Amândoi descrieți momente aparte, posibile, ale vieții, într-o încrucișare de… sclipiri, de cuvinte, de vise.
    Nu-mi place laconismul și superficialitatea, dar acum cuvântul acesta își cere drepturile sale.
    Frumos!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s