Paşi (2)

Mergem în tandem de aproape douăzeci de kilometri, iar ea nu dă nici un semn că ar vrea să ne separăm. Cine eşti? o întreb în gând. De unde-ai venit? De ce alerg după tine? Aș vrea să scot capul pe geam să-i strig întrebările, dar ştiu că mi-ar răspunde: Cine eşti tu? De ce nu mă pot îndepărta de tine? Habar n-am cum știu asta. Unii îi spun “chimie”, alţii “coup de foudre”. Naiba ştie care din ele o fi. S-ar putea să nu fie nici una. Se spune că şoferii de cursă lungă sunt de o anumită factură şi orice femeie întâlnită, întâmplător, pe drum, le provoacă tot felul de fantezii, dar nu e aşa. Astea-s legende, menite să creeze o anumită imagine, la fel cu cea a marinarilor care au, chipurile, câte o nevastă în fiecare port. Tâmpenii. Şoferii de cursă lungă sunt oameni ca toţi ceilalţi, mulţi au familii pe care trebuie să le întrețină şi muncesc din greu pentru asta. În ceea ce mă priveşte…  la fel ca mulți alții am avut experiențe nefericite. Unele au lăsat urme, atât de adânci încât păreau de neşters. Corect, până în ziua în care intri întâmplător într-un bar de nicăieri pentru a bea o bere şi-acolo te întâlneşti cu propria-ţi reflexie, un alt “tu”, care îţi zâmbeşte arogant, cu care faci o partidă de şah cu un pahar de vin roşu, partidă la finalul căreia, se pare, nu pierde nimeni. Dar nici nu remizează. Câştigătorul ia tot.

De sus, din cabină, nu reuşesc s-o văd la volan. Suntem prea aproape unul de celălalt. O simt însă, poate dintr-o experienţă îndelungată, că nu vrea să se îndepărteze. Ține viteza constantă cu mici variaţii aproape imperceptibile, care îmi spun că Hyundai-ul de culoarea ceaiului n-are cruise-control. Piciorul ei controlează acceleraţia relaxat, fără smucituri. Nici eu nu folosesc pilotul automat. La distanţa asta, ar fi de-a dreptul periculos.

Şah cu un pahar de vin… cine-ar fi crezut? Mâna mică, înmănuşată, pe care n-aş fi avut curajul s-o ating, de teamă să n-o rănesc. Şi buzele conturate pe cristalul subţire. Şi umbra borului pălăriei, umbră în care aş fi vrut să mă ascund.

Un Mack verde mă depăşeşte pe banda doi, iar şoferul mă roagă prin staţie să-i fac loc să intre în faţa mea. Îi răspund că îmi pare rău, dar n-am cum s-o fac. Să intre, dacă vrea, dar dincolo de Hyundai. Râde şi mă întreabă dacă am ieşit cu prietena la cumpărături. Îi răspund afirmativ, iar el accelerează  în căutarea unui loc de intrare pe banda unu.
Privesc din nou maşina de culoarea ceaiului care rulează liniştit în adăpostul creat de cele 30 de tone ale mele. Cine eşti şi cum, de ce ai intrat în barul ţinut de bătrânul ticălos cu coadă şi cercel? Aşteptai ceva? Pe cineva? Poate pe mine, obraznicul vagabond al şoselelor, care a îndrăznit să se ridice până la tine, pentru a-ţi oferi un pahar cu vin?

Un apel pe staţie mă smulge brusc din gânduri: de undeva din spate, de la kilometri distanță se apropie o urmărire cu viteză mare, în care sunt implicate cel puţin cinci maşini ale poliţiei. Colegii anunță să ne repliem pe banda unu, pentru a face loc circului ambulant. Şoferii turismelor observă manevra camioanelor şi încep să o imite, căutând locuri în care să se strecoare pentru a fi la adăpost. La 100 de kilometri pe oră, manevrele astea sunt riscante. Noi nu putem opri în câţiva metri ca ei, trebuie să fim extrem de atenţi la mișcările lor bruşte. Am văzut  în mai multe rânduri, urmăriri din astea care s-au terminat prost, cu victime colaterale, pentru că cei încolţiţi de poliţie au pierdut controlul volanului, lovind alte maşini care se străduiau să rămână în afara balamucului. Numai la gândul că… Privesc în oglinda din stânga. Girofarurile încă nu se văd, dar nu cred că sunt prea departe, pentru că le aud în emisiile colegilor din spate. Coloana formată pe banda unu începe să încetinească, în timp ce tot mai multe turisme se chinuie să părăsească banda doi. Accelerez puţin, micşorând distanţa dintre mine şi ea. Deoadată, Hyundai-ul zvâcneşte înainte şi semnalele avariilor se aprind de trei ori. Asta a fost pentru mine, sunt sigur. Semnalul stânga clipeşte şi el de trei ori, apoi din nou avariile. Ce vrea să facă?? Mi-a spus că depăşeşte pe banda doi. M-a chemat. N-are răbdare. Din nou trei semnale, apoi avarii. O sclipire colorată în oglindă îmi atrage atenţia: maşinile poliţiei sunt aproape de noi şi, după cum le văd, gonesc cu cel puţin 180 la oră. Ea începe să se apropie de linia ce desparte cele două benzi. N-are răbdare. Fir-ar să fie! Trag uşor de volan, depăşind cu roţile din stânga linia întreruptă. Stai aici, eşti la adăpost! Dă semnal stânga, enervată pesemne, de scăderea vitezei de pe bandă. La naiba! Trag mai mult de volan spre stânga, acoperind-o şi aprind farurile de câteva ori, însoţite de goarne. Stai aici! Văd în oglindă maşinile poliţiei urmărind un Corvette roşu care se apropie vijelie. Hyundai-ul trage brusc stânga.  Fir-ar să fie, n-a văzut nimic în oglinda aia?
Apoi îmi dau seama că, din cauza mea, care o acopăr în permanenţă, n-a observat nimic şi calc acceleraţia la podea. Un nor negru de fum bufneşte din eşapament. Motorul de 800 de cai urlă, protestând împotriva tratamentului brutal, iar eu intru pe banda doi, cu capul-tractor în dreptul ei, în timp ce vagonul se află încă în viraj. O manevră deşteaptă, dacă ştii s-o faci. În felul ăsta se creează un spaţiu închis, impenetrabil. Văd Hyundai-ul smucindu-se. De ce eşti atât de nerăbdătoare…? Dau un flash scurt, însoţit de goarne. Stai aici, eşti la adăpost!
Cavalcada poliţiei trece vijelios pe lângă noi, cu urlete turbate de sirene şi se pierde în zare la fel de rapid. Să le fie de bine…
Răsuflu uşurat, realizând abia acum cât de tare mi-au transpirat palmele pe volan. Dacă… nici nu vreau să mă gândesc la asta. Semnalele de avarie ale Hyundai-ului se aprind din nou. De multe ori. Trimit un flash scurt. Dacă păţeai ceva, nu ştiu ce-aş fi făcut. Maşina de culoarea ceaiului se repliază uşor pe banda unu, cu mine în spatele ei. Autostrada începe să-şi recapete aspectul normal. Cele trei benzi se umplu din nou cu maşini. Ea rulează la fel de netulburată ca înainte, cu mine în spatele ei. După câţiva kilometri, avariile Hyundai-ului se aprind din nou, de trei ori. Vrea să-mi spună ceva. Trimit un flash scurt. Te ascult, spune. Semnal dreapta, de trei ori. Mi-era teamă de asta. Rău. La cinci kilometri în faţă e o bretea de ieşire spre oraş, iar eu nu am voie cu camionul pe-acolo. Brusc, totul devine urât. Soarele arde prea tare, albastrul cerului e spălăcit, asfaltul e prost. Ea dă semnal dreapta din nou, de trei ori. E impetuoasă, nerăbdătoare şi jucăuşă. Trimit două flash-uri scurte. Nu pot, n-am cum să intru acolo. Ea reduce puţin viteza şi aprinde avariile de două ori, apoi semnal dreapta. Te rog! Îi răspund cu două flash-uri, repetate după o secundă. Nu pot! Avariile se aprind o singură dată, ca un oftat. Strâng volanul atât de tare de parcă aş vrea să-l rup. Ea dă semnal dreapta şi se înscrie pe breteaua de ieşire. Reduce viteza, iar eu ajung lângă ea. Mă ridic puţin în scaun pentru a putea vedea pe geamul din dreapta şi văd o palmă mică, înmănuşată, lipită de geamul Hyundai-ului de culoarea ceaiului.

Paşi (1)