Paşi (1)

Mă întorc spre casă după mai bine de o săptămână de drum, cu somn în cabină și duș în parcări, la automate.
Camionul toarce molcom, setat la 95 kilometri pe oră, iar eu lălăi tare „Willin”, într-un karaoke imaginar, dublând vocea Lindei Ronstadt:
“And I’ve been kicked by the wind, robbed by the sleet
Had my head stove in but I’m still on my feet
And I’m still willin’…”
N-am oprit să alimentez la stația obișnuită. Din mers l-am salutat sonor, cu goarnele  puternice ca de vapor, pe patronul stației. Mi-a zâmbit și a făcut semn cu mâna. O mașină a poliției a încetinit lângă mine, iar poliţistul din dreapta m-a scrutat atent, coborând geamul. Am înclinat capul a salut, dar ochii severi n-au clipit, continuând să mă privească fix. Ia mai du-te, mă, în treaba ta… Geamul s-a închis la loc iar maşina alb cu negru a accelerat, dispărând în câteva minute la orizont.

Mă simt bine. Camionul despică pașnic aerul cu cele 30 de tone ale sale. Mai am un pic până la parcarea mea preferată, un mic bar unde obișnuiesc să stau la o bere-două, în pofida riscurilor. N-am fost oprit niciodată, nu văd de ce naiba ar trebui să-mi fac griji. În plus, mai schimb o vorbă-două cu alți șoferi, altfel decât prin stație. De obicei ajung spre seară, dar am tras tare în ultimele zile aşa că voi ajunge mai devreme. E patru după-masa, iar soarele e încă sus, reflectându-se în grila cromată. Parcarea, unde în mod obișnuit erau cel puțin zece camioane, e aproape goală. Doar o Hyundai Elantra e parcată arogant în mijloc, părând minusculă pe platoul uriaș și pustiu. Parchez alături – habar n-am de ce. Cred că agasat de gestul ăluia de a-şi lăsa maşina pe un loc rezervat camioanelor.
Opresc motorul şi fac ocolul ritual de verificare. Ajuns în spatele semiremorcii șterg de praf abţibildul mare cu “No airbags here, we die like real men”.
Normal că am airbaguri în cabină, dar fiecăruia dintre noi ne place să ne grozăvim niţel.
Intru în bar, cu gâtul uscat, abia așteptând berea rece. Port nişte blugi uzaţi, o cămaşă bej mototolită şi o vestă de piele întoarsă. Decorul familiar mă face să mă simt ca acasă: lambriuri de lemn puțin afumat, cu iz de whiskey și vin impregnat subtil în pereți, tejgheaua lucioasă, cu urme vagi de pahare și, din loc în loc, farfurioare cu arahide și fistic. Dincolo de tejghea, lumina se reflectă în cromul maşinilor de dozat bere, lustruite cu sârg de proprietar, un tip de vreo 60 de ani, uşor blazat, cu păr lung, aproape alb, cu coadă şi un cercel în ureche, cu pleoapele puţin lăsate pe ochii obosiţi. O lampă de plafon aruncă în jur o lumină galbenă, cu raze vizibile în aerul puţin înceţoşat. La mijlocul fiecărei mese e câte o lampă mică, ce accentuează  atmosfera de intimitate a localului. Din tonomatul model vechi, B.B. King umple discret localul cu “The thrill is gone”. Oftez încet, cu plăcere: blues/jazz la superlativ, impecabil, elegant, exquisite, ca să zic așa. Muzică pentru spirite de elită…
Înăuntru, un singur client, șoferul mașinii parcată afară, o femeie, stă pe
unul dintre scaunele înalte de la bar. Ce-o căuta în locul ăsta frecventat doar de şoferi de camioane, naiba ştie. Mă aşez şi eu în faţa barului, în apropiere. Barmanul îmi împinge o bere pe tejghea. Mă-ntorc spre neobişnuita clientă şi ridic sticla în semn de noroc. Ea zâmbește cam un milimetru din colţul gurii, apoi întorce capul în partea cealaltă, ridică paharul şi bea o gură de vin. Ei bine, excuse-frikkin’-moi… Mă uit întrebător la barman, el se uită la mine, rânjeşte şi dă din umeri. Beau o gură de bere, apoi o studiez pe cucoană de sus până jos. Nu i se vede fața. Poartă o pălărie care-i acoperă trăsăturile, iar lumina difuză face și mai neclar totul. E îmbrăcată cu o rochie neagră, puţin „cloche”, cu mănuşi lungi până aproape de cot, negre, pantofi cu toc înalt. La gât o chestie de-aia tot neagră, habar n-am cum îi zice, ca o bandă, cu un diamant mic într-o parte. Curioase ţoale pentru un loc ca ăsta. Îi văd doar buzele când soarbe la răstimpuri din paharul de cristal – pe care bătrânul ticălos nu le scoate pentru oricine.
Își bea vinul roşu cu înghiţituri mici, ignorând, suveran, tot ceea ce se află în jur. Îmi beau şi eu berea, aruncând, din când în când, câte o privire pe geam. Camionul stă cuminte în parcare, iar grila cromată străluceşte vag în soarele de seară.

Barmanul lustruieşte dozatoarele din spatele tejghelei, aruncând, fugar, priviri pe sub sprâncene spre ea. O privesc şi eu, dar nu pare să-i pese. Încerc să-mi dau seama ce se află în umbra borului pălăriei, dar nu se vede nimic. Barmanul constată că am ajuns mai devreme decât de obicei şi mă-ntreabă ce transport de data asta. Îi răspund că am piese pentru motoare. Am terminat prima bere aşa că îi fac semn să-mi mai trimită una şi arăt cu degetul spre paharul ei, aproape gol. El rânjeşte şi îmi trimite o sticlă alunecând pe tejghea, apoi ia un pahar de cristal, toarnă Syrah și i-l prezintă ceremonios cucoanei,  după care arată spre mine, ridicând din umeri. Ea întoarce capul spre locul unde stau, dar umbrele îi ascund faţa. Cu un deget, împinge încet paharul spre mine, apoi se răsuceşte în partea cealaltă. Eu mă apropii şi, tot cu un deget, împing paharul înapoi spre ea. Îl împinge spre mine. Eu îl împing înapoi. E cam agasată deja şi pune degetul înmănuşat pe pahar, pentru a-l împinge spre mine, dar şi eu am degetul pe el aşa că, pentru câteva secunde, paharul cu Syrah se află în echilibru între cele două degete. Din umbra pălăriei îi simt privirea tăioasă. O las să împingă paharul un centimetru, apoi îl împing înapoi. Mi-l împinge, dar din nou ripostez. Rânjesc, ridicând berea în semn de noroc. Ezită cîteva secunde, apoi, cu o mişcare de lehamite, ia paharul şi-l ridică de parcă ar vrea să mi-l arunce în faţă, apoi ia o gură mică de vin. Bem în tăcere, eu încercând să arunc o privire în umbra ce-i acoperă faţa, în timp ce buzele ei schiţează un zâmbet puţin arogant. Barmanul continuă să lustruiască paharele, aruncând priviri amuzate spre noi. Un client rătăcit deschide uşa şi vrea să intre dar, la semnul meu negativ din cap, iese imediat.

Din tonomat, B.B.King continuă să umple atmosfera cu un parfum unic, care transformă orice lucru, oricât de modest, într-o adevărată bijuterie.
Ea își termină vinul şi, după ce aşează o bancnotă pe tejghea, coboară de pe scaunul înalt iar silueta ei se singularizează, cufundând totul în penumbră. Se îndreaptă spre ieşire şi închide uşa după ea încet, fără nici o privire în spate. O urmăresc prin geamul afumat. Are un mers frumos, elegant. Se urcă în Hyundai, porneşte motorul şi pleacă.
Mânat de un impuls subit, arunc pe gât berea rămasă în sticlă, scot o bancnotă şi o las pe bar apoi ies în viteză, urmărit de râsul zeflemitor al barmanului. Ce ticălos…
Aroape alerg prin parcare spre camion, sar în cabină şi pornesc motorul. Demarez în forţă iar camionul protestează cu un nor de fum negru azvârlit prin eşapament. Ies în autostradă şi contiunui să accelerez, privind atent maşinile din faţă. După câţiva kilometri văd Hyundai-ul Elantra pe banda unu. Ia te uită… Mă ţin la distanţă pentru câţiva kilometri, urmărind maşina. Îmi dau seama, după detalii aproape imperceptibile, că tipa ştie să ţină volanul. De ce-o merge, însă, cu o sută pe banda de camioane, habar n-am.
Fără să ştiu exact de ce-o fac, accelerez încă puţin şi mă apropii uşor de ea. Mă poziţionez la vreo doi metri în spate şi îmi potrivesc viteza după a ei. Văd o uşoară ezitare a Hyundai-ului. Cred că am speriat-o. Reduc puţin şi măresc distanţa. Ea accelerează. Mă apropii din nou, de data asta ceva mai mult. Nu mai reacţionează. Rulăm împreună, constant, eu la mai puţin de doi metri în spatele ei, rugându-mă să nu cheme poliţia. După un timp începe să mă amuze situaţia. Am senzaţia că îi creez un spaţiu de protecţie iar ea pare că îşi dă seama de asta (sau, cel puţin, asta îmi place să cred), pentru că nu face nimic pentru a scăpa de mine, deşi o simplă apăsare pe acceleraţie ar duce-o mult dincolo de ceea ce pot eu să obţin de la camionul meu.
Pe de altă parte, poate consideră că sunt vreun ţăcănit şi chiar acum sună la poliţie sau poate că mă ignoră într-atât încât nici nu bagă în seamă zecile de tone propulsate cu o sută la oră, la o distanţă infimă în spatele ei. Habar n-am.