Moriturii te salutant!

Vine o zi în viaţa fiecărui om când acesta moare.
Conform relatărilor venite din diferite epoci, viaţa – termenul fiind înţeles prin “conştiinţa existenţei” ca să zic aşa – nu încetează în secunda imediat următoare producerii evenimentului cauzator de moarte. Astfel, s-a observat la condamnaţii cărora li se tăia capul că acesta continua să reacţioneze un anumit timp după separarea de trup. Călăii relatau observaţii legate de faptul că ochii capului încă se mai mişcau, existau contracţii ale musculaturii feţei şi chiar semne ale încercărilor reflexe de respiraţie. Pe undeva, e firesc: creierul, ca organ ce comandă activitatea musculară, continua să trimită semnale organelor efectoare chiar şi după decapitare, fiind menţinut în viaţă pentru un anumit timp de sângele încă existent în sistemul său circulator.

Mă gândesc că pentru fiecare din noi e greu să ne imaginăm că acest trup – în multe cazuri frumos şi aici mă refer la doamne – va înceta să funcţioneze şi se va transforma într-o masă inertă, inutilă, expusă fenomenului de descompunere organică ce culminează cu transformarea trupului într-o masă gelatinoasă, mai degrabă dezgustătoare. Cum o fi momentul ăla?
Dacă în cazul descăpăţânării moartea cerebrală apare, să spunem, după câteva secunde atunci, în cazul unei morţi survenite fără traumatisme care să deschidă sistemul, viaţa cerebrală şi conştiinţa pot exista, cred eu, mult timp după oprirea pulsului. Deşi stopul cardio-respirator e, din punct de vedere medical, semnul neîndoielnic al morţii, e posibil ca ceea ce numim conştiinţă să trăiască mult dincolo de momentul în care ni se trage peste faţă cearceaful alb iar persoana sau persoanele de lângă noi să bufnească în lacrimi. Din păcate, nimeni nu s-a întors de dincolo pentru a confirma sau infirma multitudinea de ipoteze legate de marele moment al intrării în non-existenţă. Relatările legate de aşa-numitele NDE (Near Death Experience) mi se par puerile, fără fundament şi complet neplauzibile. Moartea clinică nu e decât definiţia unui moment în care creierul, nemaifiind alimentat cu oxigen, prezintă simptome de vedere periferică din ce în ce mai îngustată (probabil acel “tunel” atât de des pomenit) precum şi halucinaţii, interpretarea eronată a realităţii, simptome ce apar în orice situaţie de asfixiere sau intoxicaţie cu diferite gaze. Aşadar, după mine, “moartea clinică” şi NDE sunt doar tâmpenii.
Cum o fi, totuşi, acel moment în care organele interne încep să se oprească unul după altul iar creierul se zbate, disperat, să le ţină în funcţiune, conform instrucţiunilor sale scrise în modulul “Supravieţuire”? Apare, la nivelul conştiinţei noastre, un moment de panică îngrozitoare la perceperea faptului că, în interiorul nostru, totul se opreşte inevitabil? Încercăm oare, cu ultimele fărâme de conştiinţă, să luptăm din răsputeri pentru a anula comanda “shut-down-then-unplug” transmisă în sistem de la nivel genetic? Sau nu cumva creierul nostru, într-un ultim efort de a ne proteja “eul”, trimite în el însuşi cantităţi uriaşe de substanţe halucinogene care ne fac să percepem mental tuneluri luminate şi alte trăsnăi din aceeaşi categorie?
Sau cumva totul se termină ca un bec scos din priză?
Ce rămâne din noi? Mai rămâne, de fapt, ceva din noi sau pragul întunericului e ultima percepţie conştientă înainte de Nimic?
Cumva ne “ridicăm” din noi înşine şi ne privim manifestarea fizică devenită o simplă carcasă fără nici o utilitate? Şi dacă da, unde naiba ne ducem, frate? Ne ridicăm aşa, ca proştii, până dincolo de stratosferă, trecem prin centurile van Allen şi ne continuăm o existenţă inutilă rătăcind prin vid ca pungile de nylon între ape?
Într-un fel, perspectiva asta nu mă încântă deloc. Să plutesc ca un idiot prin nimic mi se pare penibil, ce dracu’ să faci o eternitate dacă nu poţi nici măcar să tragi o pipă?

Biserica, draga de ea, ne spune că ne vom duce, unii dintre voi, în Rai. Dacă-i aşa, locul respectiv trebuie că e foarte aglomerat, mai ceva ca metroul din Pipera – despre care umblă vorba prin târg că e FOARTE aglomerat – şi trebuie să dai serios din coate ca să intri acolo. Mă rog, să zicem că eşti unul ca mine, de exemplu, care se descurcă într-o mulţime de situaţii… că mă duc la vreun înger de la poartă şi-i spun “Frate, bagă-mă-n faţă că te cinstesc” sau “Să trăieşti, Gigi, mai ştii când erai şi tu acolo, jos şi te-am ajutat la casă… simte-te şi tu, coaie…”… în fine. Bun, ajuns acolo, ce dracu’, Doamne iartă-mă, ai de făcut? Preoţii, aceşti caporali ai dumnezeirii, ne spun că acolo ar fi “lapte, miere şi cuvântul Domnului”. Lăsând la o parte faptul că preoţii sunt ca picioarele femeilor, adică îţi promit ceva tot mai bun cu cât ajungi mai sus (deşi, sfinte Sisoe, picioarele femeilor sunt unul din cele mai frumoase lucruri din Univers, dacă nu chiar CEL MAI!), nu mi se pare mare scofală să bagi în tine doar lapte şi miere şi să asculţi chestii atât de plictisitoare şi de repetitive cum tinde să fie acel cuvânt al Domnului… hai să zicem că o zi sau două merge da’ după aia? Nu tu un muşchiuleţ, nu tu un ardei iute, o bere, o ţigară, un film deocheat… Nu-i păcat să laşi atâtea lucruri bune să se risipească doar din cauză că te-ai curăţat? Fraierii ăia de-acolo, de sus, habar n-au să trăiască, mă gândesc. Or şti ei cum e, de exemplu, o berică în compania unor prieteni buni, cu glume şi râsete şi o grămadă de trăsnăi scoase pe gură? Sau o mâncărică gătită de tine atunci când ţi-e foame? Sau o carte cu care stai o noapte-ntreagă şi nu te-nduri s-o închizi? Sau, din nou, sfinte Sisoe, or şti ei cum să faci o femeie să vibreze atunci când o săruţi peste tot fără ca măcar s-o atingi? Vă spun eu, habar n-au, aia e. Nu… nu cred că merită efortu’…

Putem încerca la vecinii de jos, ca să zic aşa, dar şi acolo sunt riscuri, că dacă nu te descurci să ajungi în staff-ul instituţiei, ai belit-o, să mă ierţi… Smoală, foc, ţepe, lanţuri, bice… nasol. Plus că, mă gândesc că sunt slabe şanse să dai acolo de vreo doamnă căreia să-i faci viaţa mai frumoasă… doamnele se duc la etajul superior, cred. Nu ştiu mă, zic şi eu.
Parcă mai bine ar fi, totuşi, dincolo, la ăi de la etaj. Din nou însă, acolo e plictiseală mare. Nu, chiar nu mă pot hotărî… n-am suficiente informaţii.

Elaborând puţin lucrurile, logica ne duce la următoarea întrebare: există, până la urmă, acel Dumnezeu, sau nu? Există toată gaşca aia de birocraţi ai Raiului care decid dacă rămâi sus sau cobori la subsol? Mă gândesc şi la ceea ce teologii numesc “Judecata de Apoi”. Vorbim aici de un proces în regulă sau de o mascaradă în urma căreia îţi afli sentinţa? Ţi se dă dreptul la apărare? Personal cred că, dacă Judecata de Apoi există, am încurcat-o definitiv, dat fiind cazierul meu pe Pământ… nu că aş fi un om rău da’ simplul fapt de a pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu reprezintă, deja, Păcatul Capital. Plus alte câteva lucruri… râvnit la femeia altuia – check; aia cu luatul numelui în deşert – check… unul MARE; să nu ucizi – aia nu doar că n-am făcut-o, dar am şi salvat două vieţi prin implicare directă; să nu furi – n-am făcut-o niciodată; să nu fii desfrânat – aici s-ar impune o oarecare interpretare da’ nu intru în detalii; aia cu mărturia mincinoasă cade, că nu ştiu nici cum arată un tribunal pe dinăuntru (mă rog, divorţul alor mei nu se pune); să nu poftesc nimic din ce-i al aproapelui meu… nu ştiu ce să zic pentru că depinde dacă femeia altuia e socotită ca ceva al respectivului; dacă da, la naiba, aici am călcat rău în străchini. Or mai fi dar nu le mai ţin minte. Una peste alta, ar fi cam 3 la 7 în favoarea mea, hai să zicem 4 la 6 – şi tot e dă bine. Hai că-ncep să fiu optimist…
Dar dacă, de pildă, la Judecata de Apoi pledez pentru lipsă de discernământ, mi se va da şansa internării într-o instituţie de specialitate până la momentul în care voi putea fi reintegrat în societate, ca să zic aşa? Sau dacă pledez vinovat din servă, mi se va reduce sentinţa…?
Sau o să fie Onorabilul Dumnezeu acolo care o să dea cu ciocănelul şi-o să spună “Acuzat, ridică-te!” Păi nici n-am apucat să mă aşez, Onorată… “Gura că evacuez sala!” Ce s-o mai eva… “Acuzat, te-am găsit vinovat de aia şi de ailaltă iar sentinţa e Cazanul lui Satan!“ Bang! “Cazul următor!” Hm…

Pe de altă parte… cum o arăta Dumnezeu, admiţând că e? Iconografia prezintă personajul ca pe un tip în vârstă – trebuie să fie aşa, dat fiind cât a trăit şi ce experienţă are – cu barbă, oarece chelie – ceea ce arată că gândeşte şi, cum eu am tot părul pe cap, cred că tocmai m-am făcut prost singur – şi cu o expresie a ochilor oarecum interpretabilă: eu, unul îl văd destul de sever da’ mă şi ştiu cu musca pe căciulă… Acuma, nu ştiu cât de mult poţi să te bazezi pe imaginile existente: Biserica a stabilit, prin departamentul său de Marketing şi Design, cu ceva mii de ani în urmă, că Dumnezeu arată cum v-am zis, că Iisus a fost un tip finuţ, cu plete, ochi albaştri şi o barbă haioasă – un fel de Hipster Incipient al Omenirii minus ochelarii cu sticlă în loc de lentile – iar Maria… ei bine, n-am reuşit să-mi dau seama cât de bună era tipa în cauză pentru că în tablouri e tot timpul îmbrăcată da’ părea drăguţă – mai puţin expresia aia de mironosiţă în unele picturi. Oricum, fecioară fiind şi să rămâi însărcinată… hmm… ştiu cazuri în care himenul nu se rupe la contact sexual da’ să nu se rupă la naştere… improbabil. Pe de altă parte, nimeni nu spune dacă a rămas fecioară şi DUPĂ naştere. Sau spune…?
Vorbind despre Iisus, imaginea promovată de Biserică mi se pare greşită. Fiind evreu, Iisus trebuia să fie ceva mai negricios la faţă decât e prezentat îndeobşte, ceva mai coroiat, cu părul negru, nu blond, ce dracu’, Doamne iartă-mă! Dar, mă rog, să zicem că imaginea e una mai curând simbolică. Dar mă-ntreb: dacă Iisus a venit printre oameni ca să vadă exact despre ce-i vorba pe-aici, trebuie să fi încercat tot ceea ce e omenesc pentru a-şi cunoaşte turma, ca să zic aşa, nu? Adică, să fi dat şi el măcar o dată la, pardon, buci, să fi tras pe nas, să se fi pilit în vreo seară cu băieţii, să fi fumat inclusiv ceva iarbă… de-astea, omeneşti. O fi fost însurat? Nu, serios, mă… a încercat şi el, Iisus, vreodată, acel sentiment mistic, apropiat de absolut, al apogeului unirii trupeşti cu o femeie? Cred că da, că nu mi-l închipui ca, timp de 33 de ani, s-o fi luat la la… adică nu cred că s-a rezumat la mână. Mă, chiar nu ştiu ce să zic.
Aş vrea să aflu dacă Dumnezeu există sau nu dar nu de la halitori de biblie, ţăcăniţi care, la întrebări serioase, intră în panică şi îţi răspund cu trimiteri la cine ştie ce link-uri de pe site-urile diverşilor popi specializaţi în ecumenismul digital… aş vrea să vină cineva la mine şi să-mi spună “Io-te, frate, Dumnezeu există, uite că am un selfie cu El!” sau să vină El la mine şi să-mi zică “Eu sunt Dumnezeu” şi să-mi dovedească rapid asta, până să-ncep eu să formez 112 pe telefon. Adică, să ştiu şi eu cum să mă orientez, nu de alta.
Aş vrea să cred că, după ce voi muri, adică după ce o să fiu scos din priză, să mai am cu cine să stau de vorbă… sau măcar să ştiu că, odată trecut pragul spre Nimic, nu mai e chiar nimic şi, ca atare, să nu-mi fac probleme.
Viziunea asta asupra posibilei existenţe a unei entităţi superioare care nu face altceva decât să se holbeze pe monitoarele de supraveghere frecându-şi mâinile la gândul că vine, ea, Judecata de Apoi, nu mă satisface. Am întâlnit, cu toate astea, chiar fizicieni care afirmau că prima particulă din univers a fost creată de Cineva şi nu se sfiau s-o afirme… cum dracu’, Doamne iartă-mă, se împacă asta cu certitudinile legilor fizicii, să mă tai şi nu pricep.
Pe de altă parte, aş putea juca rolul Avocatului Dia… celuilalt şi să spun că halitorii de biblie pe pâine ar putea argumenta că până şi Fizica a fost creată de El, omenirea nefăcând altceva decât s-o interpreteze. Mda…

Vorbind de interpretări, m-am întrebat întotdeauna de ce Dumnezeu trebuie să fie, neapărat, bărbat. În toate mitologiile, Şeful, Barosanul, e bărbat, măcar că are lângă el cel puţin o damă bine… dar totuşi… Dacă, de pildă, Dumnezeu e un travestit? Sau un transsexual? Sau dacă, de fapt, informaţiile care au ajuns la noi sunt eronate – în urma unor “greşeli” mai mult sau mai puţin intenţionate – iar Dumnezeu e, de fapt, femeie? Chiar, ce-ar fi? Pentru că, în fond, aşa cum spune un text pe care îl citez din memorie, “Femeia e omul cu care împărţim noi toate bucuriile. Şi necazurile. Şi nenorocirile. Şi catastrofele. Pe care nu le-am fi avut, dacă n-am fi fost căsătoriţi.” Unii din noi. Adică unii din voi.
Să zicem că o mierlesc eu într-o zi şi ajung în Rai şi-acolo dau de Dumnezeu femeie. “Săru’ mâna, doamna Dumnezeu… am venit şi io’…” “Aha, tu eşti ăla care-a scris că aş putea fi femeie, este?” “A, păi, na… a fost un gând rebel…” “Nu, nu, stai liniştit, că mi-a plăcut, ha-ha!. Mă, tu eşti deştept! Am nevoie de un băiat deştept şi frumos ca tine pe-aici. By the way, ţi-a mai spus cineva până acum că eşti… hmm… ha-ha… că arăţi bine?” “Ei, acuma şi Sfin…” “A, nu-mi spune aşa, că nu-mi place. Spune-mi…” Na, că aici m-am blocat, nu găsesc un diminutiv adecvat. În fine.

Eu, unul, văd Marea Ieşire ca pe un moment special al existenţei noastre – şi ultimul. În orice caz, cred că, dată fiind importanţa Evenimentului Ultim, trebuie să ne facem oarece planuri de perspectivă pentru că nu putem pleca oricum, ca nişte amărâţi speriaţi de bombe. Puţină demnitate, ce dracu’…!
N-aş vrea să mor pe şosea, în nici un caz, pentru că asta-i poate implica şi pe alţii iar ultimul lucru pe care-l vreau e să le fac probleme altora dacă mi s-a năzărit mie să mor. Nu pe şosea.
Să mor în somn… hm, pare în regulă dar nici asta nu mi se pare okay; dacă mor în somn, ratez cel mai important moment al vieţii şi asta nu-mi convine, pentru că sunt chiar curios cum e.
Să mor subit, adică merg eu aşa, pe stradă, şi BANG! m-am dus. Nasol. Pierd evenimentul, una la mână şi doi la mână – mă fac de râs în public. Dacă mă prăbuşesc cumva într-o căcăstoare de câine, că prin Bucureşti sunt destule, na…
Să mă curăţ “după o lungă suferinţă” – marş, mă! fac cu mâna mea nod la furtunul de oxigen, că n-am chef să ajung să mă piş şi să mă cac pe mine şi să fiu vreo povară pentru alţii. Cade şi asta.
Hm…
Cred că cel mai bine ar fi s-o fac într-un mod decent, civilizat şi haios; ceva care să fie altfel. Dacă o fi cu dureri, să strâng din dinţi şi să nu le-arăt şi să râd de mine însumi. Să plec cu o glumă aşa de bună încât ăia de lângă mine – admiţând că va fi cineva lîngă mine – să râdă cu convulsii şi de-abia după aia să realizeze că le-am zis pa şi pusi. Da mă, asta e! Să plec râzând ca la o glumă bună. Vorba aia, un zâmbet larg, reverenţa finală – şi cortina.
După aia, oi vedea eu unde naiba m-oi duce, dacă o fi să mă duc undeva, that is.

Cum adică, ce mi-a venit de mă gândesc atâta la moarte… mi-a intrat o aşchie în deget, sub unghie, aia e..!