“Sunt vagabondul vieţii mele…”

Să vă mai povestesc una din existenţa mea agitată.

După ani de zile petrecuţi în Republica Dominicană, mă cam săturasem de bine şi voiam altceva, astfel încât m-am gândit – de câte ori “mă gândesc” iese, se pare, un mare căcat – să mă trag mai aproape, prin bătrâna Europă, aşa că am început să sap după joburi. Am găsit ceva mişto în Germania, am trimis CV-ul, am avut cu ei şi vreo trei interviuri pe net apoi mi-au trimis contractul, semnat, parafat, în bună regulă, urmând să vin în România apoi, peste vreo săptămână, să mă car la naziştii ăia, bun. Mi-am dat demisia de unde lucram, fapt care a provocat nişte discuţii absolut nenorocite cu boss-ul, care mi-era şi prieten, aşa că am plecat de-acolo întors pe dos bine de tot.


Ajuns în România, m-am pregătit să plec în partea cealaltă aşa că am dat un telefon şi le-am zis ălora că vin. Răspunsul m-a lăsat privind în receptor ca un bou: a fost o greşeală… de fapt, nu putem să vă angajăm. Mi-aţi trimis contractul, zic. E parafat, semnat, bătut în cuie. Da, dar a fost o eroare. Ne pare rău. Bă, MI-AŢI TRIMIS CONTRACTUL, nu sunteţi sănătoşi la cap?! Mi-am dat demisia de unde lucram, pe baza contractului vostru! Da, ştim, ne pare rău, dar a fost o eroare. Nu, am zis, eroarea aţi făcut-o când mi-aţi futut viaţa. Ne pare rău, suntem dispuşi să compensăm neplăcerile… L-am întrerupt: păi, să cam fiţi dispuşi, că o să aveţi ceva de tras. Revin, am zis, apoi am închis.
Am făcut ceva săpături în dreapta şi-n stânga apoi am sunat din nou la ăia. Salut, sunt ăla căruia i-aţi futut viaţa. O să-mi plătiţi atât – şi-am zis suma, iar idiotul de la capătul firului a scos un sunet ca şi cum ar fi înghiţit telefonul. E prea mult, a orăcăit el, nu putem decât… Machinnen abstellen, pune stop, am zis. Eu nu mă cert cu tine, bă păsărică, îţi spun doar ce să faci, verstehen Sie? Dacă faci gât, vă reclam la Camera de comerţ de la voi de-acolo şi deschid şi acţiune penală, tot la voi, că am contractul semnat. Ce zici de asta, şefule?
Până la urmă, după o groază de ezitări, ca o domnişoară care se lasă greu da’ ştie că n-are de-ales, au plătit, nemernicii, iar eu mi-am tras pumni în cap că nu le-am cerut de cinci ori mai mult. Ca un detaliu picant, peste vreo trei ani au dat faliment, aşa că, pân’ la urmă, n-a fost tocmai rău cum a ieşit.
După ce-am rezolvat o chestie extrem de importantă cu banii ăia, m-am trezit, după o vreme, că ar fi cazu’ să-mi găsesc, naibii, ceva de lucru, aşa că am început, din nou, să sap după joburi. Mi-a atras atenţia unul croit parcă pentru mine, la o companie FOARTE mare – singurul mic dezavantaj era naveta, pentru că locaţia era în – ha! – Santo Domingo, Republica Dominicană. Să mai zici ceva de Karma… Am luat legătura cu ei pe e-mail, am trimis CV-ul şi m-au chemat la interviu. Acolo. M-am scărpinat în cap preţ de două zile apoi am strâns ce bani mai aveam şi mi-am luat bilet, doar dus, rămânând cu ceva mărunţiş pentru cazare şi haleală. Eram sută la sută sigur că iau jobul, aşa că nu prea aveam emoţii, pentru că voiam să le cer un avans, odată angajat. Bun.
Aterizat, aşadar, în Santo Domingo, într-o după amiază fierbinte de vară, am luat un taxi şi i-am zis şoferului să mă ducă la un hotel drăguţ, nu prea scump, pe care-l ştiam deja. Ăla mi-a răspuns că sunt slabe şanse să găsesc cazare, pentru că tocmai se ţinea nu ştiu ce simpozion internaţional acolo şi totul era ocupat, da’ noi încercăm. După ce-am colindat tot oraşul fără să găsesc nimic, norocul mi-a surâs – sau, mai bine zis, mi-a rânjit – atunci când am mai găsit o cameră într-un hotel de lângă plajă, la un preţ care mi-a scos pulsul din scală. În fine… am luat camera, cu ideea că o să mănânc mai puţin spre deloc până după angajare, când îmi voi scoate pârleala. Şoferul mi-a cerut şi el un preţ nesimţit, asta până când i-am arătat cardul de rezidenţă şi i-am spus că sunt de-al casei, aşa că m-a taxat normal plus bacşişul. Aşa se face acolo, dacă te văd ăia alb, te taxează dublu din prima, dar dacă eşti “de-acolo”, se potolesc.
Pentru că era prea târziu pentru interviu, mi-am făcut monetarul şi, cu o dispoziţie sumbră, am ieşit prin oraş, gândindu-mă ce dracu’ mă fac dacă, totuşi, nu iau jobul, dar am reprimat ideile astea negre pentru mai târziu, dacă o fi cazul, preferând să mă gândesc ce naiba se întâmplase cu geanta mea. Să vă spun: întotdeauna am călătorit cu o singură geantă, un duffel-bag militar în care intră strictul necesar de care am nevoie. Acuma, pentru că sunt cam paranoic, întotdeauna pun nişte semne pentru a vedea dacă a umblat sau nu cineva în bagajul meu pe timpul tranzitului prin aeroporturi iar la hotel văzusem clar că mi se umblase în bagaj – nu-mi lipsea nimic, dar geanta fusese deschisă. La vamă la noi nu fusese cazul aşa că se întâmplase ori pe Schiphol– unde făcusem prima escală – ori la St. Maarten – unde făcusem a doua escală – ori chiar pe Santo Domingo. Hm. În fine. Mi-era cam foame aşa că am mâncat într-o speluncă iar puţinul mărunţiş rămas a rămas şi mai puţin.

A doua zi, de dimineaţă, am sunat la firma aia MARE să le zic că am ajuns la interviu. Îmi răspunde o tipă, eu îi spun toată istoria cu CV-ul, cu conversaţiile pe e-mail, cu programarea pentru interviu iar aia, după ce a ascultat, mi-a răspuns, grijulie, că firma lor n-a dat nici un anunţ de angajare şi că habar n-are despre ce e vorba.
Prima mea reacţie a fost să scap telefonul din mână – am simţit că mi se înnoadă maţele. Probabil că am început să scot sunete nearticulate pentru că aia mă tot întreba “Señor, are you okay? Are you okay, señor?”, ceea ce suna ca vechiul cântec spaniol “Amigo, duermes? Duermes, amigo?” numai că mie numai de cântece nu-mi ardea. I-am spus că e, desigur, o neînţelegere, şi că am toate printurile cu schimburile de e-mail-uri la mine aşa că pot veni până acolo pentru a confirma că nu e, în nici un caz, o greşeală. Aia, foarte amabilă, chiar m-a rugat să vin, pentru a clarifica lucrurile. M-am dus. Am arătat printurile respective unui set întreg de şefi de-acolo care au clătinat din cap nedumeriţi, confirmând faptul că nici nu se pusese problema unui anunţ de angajare, cu toate că antetul lor şi toate datele figurau pe toată corespondenţa. Până la urmă, o groaznică bănuială a pus stăpânire pe mine şi i-am rugat să cheme pe cineva de la IT. Împreună cu ăla am analizat toate e-mail-urile şi, într-un târziu, confirmarea a venit ca un ciocan peste degetul mic de la picior: nici unul dintre mesaje nu fusese trimis din serverele lor ci prin nişte clone apoi trecute prin proxy-uri. Ţeapă.

Am amânat pentru mai târziu căutarea răspunsurilor şi am ieşit, însoţit de urări de bine şi de compătimiri şi m-am aşezat pe o bancă, încercând febril să găsesc soluţii. Cred că-mi funcţionau procesoarele la 300%; peste două zile trebuia să plec de la hotel – unde? Trebuia să plec înapoi – cu ce bani? Am plecat glonţ spre aeroport şi am întrebat la toate companiile aeriene de un bilet, dacă nu spre Bucureşti, măcar până la Paris sau Londra, că de-acolo mă descurcam eu. Fiind sezon turistic, totul era plin şi chiar dacă ar fi fost ceva liber, preţul ar fi fost undeva la cel puţin 1800 de dolari, fiind foarte din scurt. Eu mai aveam în buzunar cam 15 dolari cu totu’… Mă gândeam cine, din România, ar fi putut să-mi trimită banii ăştia sau să-mi ia bilet de-acolo… dar cum dracu’ să-i sun, că tarifele pe internaţional erau cam mari pentru mine la ora aia… aşa că m-am obrăznicit şi am reuşit s-o zăpăcesc pe una de la taraba unei companii aeriene să-mi dea voie să sun în România, unde am vorbit cu un prieten, fost pilot, băiat de nota zece, care mi-a zis că da, îmi trimite banii, nici o problemă. Bun, da’ ce naiba fac cu ei, că dacă nu există bilete, degeaba mi-i trimite… să-i cheltuiesc pe haleală şi cazare şi să mă trezesc în aceeaşi situaţie, plus cu datorii, nu mi se părea OK deloc. În Sosua, la firma unde lucrasem, nu voiam să sun, că nu-mi convenea să arăt cuiva în ce situaţie de căcat am ajuns după ce şefu’ de-acolo încercase preţ de câteva zile să mă convingă să nu plec de la el… Aveam acolo şi o prietenă, o italiancă, tot în firmă, cu care mă înţelegeam foarte bine, care îmi spunea tot timpul că semăn cu Brad Pitt iar eu îi tot repetam că trăieşte într-o lume imaginară şi să revină, naibii, cu picioarele pe pământ; nici pe ea n-aş fi sunat-o, că ar fi fost de tot căcatu’. I-am zis amicului din România să ţină banii deocamdată pregătiţi, că-l mai sun eu. Am făcut rezervare pentru primul zbor disponibil spre Londra, peste o lună. Bun aşa… o lună, mda.
Am ieşit din aeroport şi mi s-a părut totul negru, soarele prea fierbinte, lumea de căcat, oraşul mizerabil iar camera de la hotel, o bombă ordinară. Am mai mâncat ceva, ieftin, luat de pe stradă apoi m-am cărat pe plajă unde am stat în cur pe nisip până noaptea târziu. Banii se cam duceau, că aveam nevoie şi de ţigări – la dracu’, chiar că aveam nevoie, pizda mă-sii!
A doua zi mi-am luat tălpăşiţa din hotel, cu sentimentul că sunt nimic altceva decât un vagabond oarecare, complet idiot, care merită să-l calce maşina de mai multe ori. Singurul loc unde puteam să merg – unde simţeam nevoia să merg – era aeroportul aşa că mi-am luat geanta în spate şi-am pornit-o pe jos, drum de vreo 12 kilometri, printr-o căldură care te lipea de asfalt. De-acuma, mi-am zis, Dumnezeu cu mila şi cu pula, să vedem cum dracu’ ieşi din ASTA, cretinule.

Cu ceva de mâncare, cu apă, cu ţigări, terminasem banii – îmi rămăseseră 40 de pesos, cam trei dolari jumate carevasăzică – iar cu banii ăia nu puteam face mare lucru. Îmi tot trecea prin cap ideea să-mi găsesc ceva de lucru acolo, orice, hamal, strângător de căcat, culegător de banane, orice mi-ar fi adus nişte bani; singura problemă – pe care o cunoşteam prea bine – era că ăia sunt organizaţi acolo în tot felul de sindicate şi n-ai nici o şansă să te poţi băga, mai ales dacă eşti alb. În fine, am ajuns la aeroport şi m-am trântit pe jos, lângă tot soiul de hipioţi şi vagabonzi care păreau că-şi fac veacul pe-acolo. Am mai întrebat de un bilet de avion… pula şi căciula, nimic. Cu 18 pesos mi-am mai luat un sandwich şi-o sticlă cu apă – decât să bei apă de la robinet acolo, mai bine-ţi tragi un glonţ în cap, şi-am aflat asta mult mai târziu, în Mexic, unde e aceeaşi situaţie, ocazie cu care am văzut ce-i aia dizenterie, când te caci sânge şi vomiţi sânge şi Neagra îţi rânjeşte în faţă cu coasa aia a ei, da’ asta e, ca de obicei, altă poveste.
Seara am fost anunţaţi, noi, vagabonzii, că e cazu’ să ne schimbăm domiciliul din aeroport aşa că, atunci când am văzut poliţia că începe să întrebe de bilet de avion, mi-am luat geanta şi m-am cărat peste drum, unde m-am culcat sub nişte boscheţi. Am mai fumat o ţigară. Mai aveam patru. De dimineaţă m-am spălat în toaleta aeroportului, mi-am mai luat un sandwich, că la apă făcusem economie şi mai aveam puţină apoi mi-am luat o faţă de om cu bilet, plimbându-mă interesat prin aeroport, tot întrebându-mă ce pizda mă-sii fac, căutând disperat soluţii. La un moment dat, mă gândeam să fac ceva ca să fiu arestat, măcar o să am naibii ce să mănânc la pârnaie până mă extrădează ăia da’ parcă nu mă încânta situaţia de a avea dosar penal… Am mai întrebat eu de bileeeet… o laie, nimic. Seara, înainte să vină iar poliţia în control, mi-am luat geanta şi m-am refugiat din nou sub boscheţi. Mai aveam 10 pesos, cam 40 de cenţi, adică pentru două nuci de cocos. Apă, ioc şi mi-era şi cam foame. A doua zi de dimineaţă mi-era şi mai foame. Şi sete. M-am spălat iar în toaletă dar m-am forţat să nu beau apă pentru că ştiam că risc să dau de dracu’, deşi la ora aia nu prea mă mai interesa. Am mai fumat o ţigară. Mai aveam trei.

Iar m-am fâţâit prin aeroport, deja toţi ăia mă cunoşteau ca “ăla care n-are cu ce pleca acasă” da’ la ei nu e ceva atât de anormal; sunt destui rătăciţi acolo care-şi cheltuiesc banii pe droguri şi-alte tâmpenii după care rămân de izbelişte. Aveam o foame-n gât de zile mari da’ mai rău era cu setea, că nu băusem apă deloc în ultimele 36 de ore sau aşa ceva iar afară era o căldură crâncenă, sezonul ploios era undeva la o lună distanţă aşa că aveam o problemă. Până la urmă, răpus de sete, am făcut ceea ce-ar fi făcut orice individ cu statutul meu incert şi cu mintea încă la locul ei: am pândit coşurile de gunoi, cu speranţa că cineva va arunca acolo o sticlă cu ceva apă rămasă şi-am avut baftă: am reuşit să sustrag, discret – asta dacă nu punem la socoteală camerele video – o sticlă plină cam pe sfert, pe care mi-am propus s-o raţionalizez drastic. Mă gândeam că poate pescuiesc şi ceva de haleală dar mi-a venit o idee trăsnet: să mă duc în autogara din Santo Domingo, că acolo oricum e plin de vagabonzi care trăiesc din ce recoltează din gunoaie. Zis şi făcut: mi-am ascuns geanta în nişte tufişuri – la drept vorbind, mă durea fix în cur ce se va întâmpla cu ea – şi-am luat-o la pas înspre oraş.
Ajuns în autogară, am ameţit de la toate mirosurile de haleală de-acolo, că sunt sute de chioşcuri unde se prepară sute de feluri, începând de la fripturică de porculeţ suculentă şi fragedă – pe bune! – până la sandwich-uri mari şi frumoase cu şunculiţă, cărniţă, sălăţică, ananas, banane prăjite – aşa numitele “platanos” – cu brânzică… ce mai, o simfonie de mirosuri care-mi cam tăiau genunchii, pizda mă-sii…
Şifonat şi transpirat cum eram, n-a fost o problemă să mă integrez între toţi vagabonzii de-acolo; doar că eram cam prea alb. Mă rog… Am început să mă plimb, preocupat, mai mult pe lângă coşurile de gunoi, aruncând câte un ochi, ca găina, înspre toţi ăia care se îndopau ca nesimţiţii iar cu celălalt ochi scanam coşurile. Băi, şi-am avut baftă! Acolo sunt şi nişte mese din lemn unde se mai aşează ăia care mănâncă şi, la un moment dat, am ochit un hamburger sau aşa ceva, pe jumătate mâncat, lăsat pe o masă de cineva care se grăbea să prindă autobuzul. Aţi văzut vreodată cum se repede un avion de acrobaţie în picaj, cu 400 la oră? E, aia e nimic faţă de cum m-am repezit eu, fără ruşine, jenă sau altceva, am înşfăcat pachetul şi m-am apucat, tacticos, să mănânc, de parcă hamburgerul ăla îmi aparţinuse de când lumea.
Oarecum satisfăcut, am considerat că mă făcusem de căcat suficient aşa că am luat-o înapoi spre aeroport, unde mi-am găsit geanta la locul ei, în boscheţi. Fiind cam târziu, am rămas acolo. Am mai fumat o ţigară. Mai aveam două. Şi o gură de apă. M-am culcat – vorba vine, că mă tot gândeam ce dracu’ să fac.

În dimineaţa următoare, ritualul a fost cam acelaşi: spălat la toaletă, băut ultima gură de apă apoi periplul zilnic în căutarea unui bilet spre oriunde – nimic. Deja eram cam obosit, de nesomn şi de foame şi de sete aşa că m-am trântit pe jos lângă zid, uşor descurajat şi-am aşteptat să se întâmple ceva. Priveam la toţi turiştii ăia care plecau, bronzaţi, fericiţi, vociferând, cum îşi puneau bagajele pe bandă şi se cărau la îmbarcare şi mă gândeam că ăia o să ajungă acasă iar eu o să fiu tot acolo, de-o să mă facă ăia mascota aeroportului. M-am gândit să mă duc la consulatul României dar avusesem eu o încercare de comunicare cu ei cu câţiva ani în urmă şi mă lămurisem că sunt de tot căcatu’.
Tot privind eu aşa la feţele ălora, am văzut o meclă familiară. Ăla m-a privit şi el, perplex, apoi a venit la mine val-vârtej.

O să fac o paranteză acum.
Când locuiam în Sosua, mă împrietenisem cu un tip foarte de treabă, care avea un chioşc chiar lângă firma noastră şi, în fiecare dimineaţă, mâncam acolo şi beam şi o cacao absolut fabuloasă. Tipul era şi pasionat de aviaţie dar, din cauza unui defect la picior, n-avea cum să zboare; chioşcul lui era tapetat cu postere de aviaţie, avea machete de avioane ce atârnau din tavan, ce mai, pasiune pură. Stăteam de vorbă ore întregi despre avioane, figuri de acrobaţie, calcule de G-uri (nu, nu e vorba de punctul ăla, mă!) şi suprasarcini, forţajul motorului şi-alte alea specifice. Într-o seară a venit la mine, în firmă, speriat rău şi mi-a zis că îl urmăresc unii dintr-un sat de-acolo ca să-i ia gâtu’. Ce făcuse omul: i-o pusese uneia de-acolo din sat iar aia avea un prieten care, când a aflat, şi-a strâns o gaşcă, au pus mâna pe macete şi s-au gândit să-i facă o vizită futăciosului. Asta-i cam nasol acolo, şi-am aflat-o foarte repede după ce-am ajuns: dacă vrei să… mă rog, agăţi ceva, nu-i bine s-o faci prin sate, că ăia sunt ai dracului când vine vorba de femeile lor. Acuma, ăsta era dominican, ştia prea bine cum stau lucrurile dar, vorba aia, te mai întinzi la ceva de băut, mai o salsa, mai un merengue, cucoana tot dă din fund pe lângă tine, ţie ţi se scoală, ca oricărui bărbat sănătos, te joci puţin cu cucoana în cauză şi-odată te trezeşti că te caută unii să-ţi oprească pulsul. În fine, ăsta era disperat, ce mă fac, ce mă fac, că ăia ştiu unde stau pentru că i-am zis fetei… Bă da’ idiot eşti, i-am spus. Şi l-am ascuns la mine şi jur că n-a scos nici măcar nasul pe geam timp de o săptămână. A închis chioşcul şi-a dispărut din peisaj; îi duceam eu de mâncare, că îi era frică şi de umbra lui. După ce s-au potolit lucrurile, a ieşit din nou la aer şi mi-a spus că, de-acum încolo, sunt fratele lui şi să nu îndrăznesc să-i plătesc ce iau de la el că mă ia la bătaie. Am râs din toată inima la faza cu bătaia da’ era o figură de stil, aşa…
Când am plecat din Sosua, mi-a spus că dacă vreodată voi avea nevoie de orice, indiferent ce, o să facă pe dracu-n patru să m-ajute, apoi mi-a spus că vrea şi el să se mute de-acolo, în Santo Domingo şi că, dacă vreodată…
Ei bine, mecla din aeroport era el. Lucra acum la o companie aeriană pe care n-o s-o numesc, că e cunoscută. A venit glonţ la mine şi s-a îngrozit de halul în care arătam. I-am povestit ce s-a întâmplat, toată tărăşenia de la un cap la altul şi-a fost la un pas să mă pocnească atunci când m-a întrebat de ce nu l-am sunat. Era cam 9 dimineaţa. M-a întrebat dacă nu vreau să vin la el acasă; nu, am zis, stau aici, că poate prind vreun bilet spre Europa. A stat puţin pe gânduri, mi-a cerut paşaportul, mi-a spus să-l aştept că se întoarce imediat apoi a dispărut. S-a întors după vreo douăzeci de minute, agitat ca un hamster injectat cu cofeină. Ţi-am făcut rost de bilet până la Paris, e plătit, mi-a spus. Avionul decolează din Puerto Plata la ora două jumate. Dacă te grăbeşti şi-apuci să urci în avion, să nu te laşi dat jos nici dacă vine poliţia, ai înţeles? O ţii pe-a ta, că biletul e al tău, să nu cumva să cobori din avion! Mi-a dat biletul. Stai aşa, zic, că trebuie să sun să-mi trimită banii ca să-ţi… M-a privit lung. Nu-mi datorezi nimic, mi-a spus. Eu sunt cel care mai are datorii la tine. Ai nevoie de bani? Am zis că nu… deja era prea mult. Mi-a mai spus: dacă pierzi avionul, roagă-i pe colegii mei din Puerto Plata să mă sune şi vin să te iau la mine. Acuma întinde-o, du-te acasă şi să mă anunţi când ai ajuns. Şi mi-a mai spus ceva: ai fost folosit ca şi curier, o să-ţi explic eu după ce ajungi acasă. Apoi a dispărut într-un birou.

N-am mai stat pe gânduri; am ţâşnit ca o rachetă spre parcările taxiurilor din faţa aeroportului, unde m-am dus glonţ la reprezentantul sindical, căruia i-am proptit sub nas cardul de rezidenţă şi i-am spus că TREBUIE să prind avionul de două şi jumătate din Puerto Plata, n-am bani să plătesc cursa dar e o chestiune de viaţă şi de moarte. Ăla a ezitat câeva secunde, care mie mi s-au părut ore apoi a chemat la el un bătrânel care conducea un Isuzu Minibus de pe vremea lu’ Pazvante Chioru’ şi i-a spus să mă ducă rapid şi gratis la aeroport în Puerto Plata. Bătrânelul a obiectat că nu se poate chiar gratis iar eu i-am pus în mână cei zece pesos ai mei. Asta-i tot ce am, i-am spus, şi trebuie să ajung acolo înainte de două şi jumătate, chit că se dărâmă lumea. Habar n-aveam câtă dreptate era să am…

Drumul din Santo Domingo spre Puerto Plata e de vreo 250 de kilometri, din care o parte se face traversând munţii.
I-am mulţumit reprezentantului sindical, am sărit în maşină şi-am plecat. Bătrânelul conducea bine, nimic de zis; eu – cu ochii pe ceas. Mi se părea că fiecare secundă îmi bubuie fix în creier, ca-n filme. Înainte să intrăm pe şoseaua de munte, ăsta trage pe dreapta şi îşi cumpără un ditamai ciorchinele de banane; mie mi-era o foame de mă lua cu leşin da’ am strâns din dinţi, cu gândul că o să mănânc ce ne-or da ăia în avion. Deja eram pe serpentine când ne-a prins furtuna.
Aţi trăit vreodată o furtună tropicală? Eu da, de câteva ori şi a fost ceva intens, dar aia care ne-a prins pe drum parcă era mama lor. Cerul devenise un iad de nori negri la mică altitudine, uriaşi, brăzdaţi de nişte fulgere care parcă voiau să despice lumea-n două – aproape că simţeai pe limbă electricitatea. Tunetele… ce-avem noi prin Europa mai rău e ca un mieunat timid de pisicuţă faţă de bubuitul profund, rostogolit, care-ţi împinge ficatul în interior al unei furtuni tropicale. Ai senzaţia că sferele cereşti ţi se rostogolesc fix în cap. Maşinuţa aia vibra la fiecare tunet iar atunci când lovea trăsnetul, suna ca Biciul Zeilor abătut asupra lumii. Şi ploua ca la balamuc; nu ploua – turna de parcă s-ar fi spart un baraj acolo, sus. Pe şosea, apa era la jumătatea roţilor iar moşulică făcea eforturi supraomeneşti să se ţină pe drum pentru că în dreapta aveam o ditamai văgăuna plină de nori, în care ţi-era şi frică să te uiţi. Era atât de plin de fulgere că nu mai vedeam nimic iar bubuiturile se succedau una după alta, din ce în ce mai violente. Amărâtul ăla de Isuzu se scutura ca o zdreanţă iar moşulică, între două cruci mari – ăia sunt foarte religioşi – a strigat că “Dios no quiere que tomar el avión, mi amigo!” adică Dumnezeu nu vrea ca eu să prind avionul la care i-am răspuns că Dios deberían meterse en sus asuntos, adică ăla să-şi vadă de treaba lui şi să ne lase cu ale noastre carevasăzică, fapt care a adus nişte cruci suplimentare pe tricoul moşului. Deja turbasem, nu alta… i-am spus bătrânelului că, dacă i-e frică, să mă lase pe mine la volan… n-a vrut; a dat din cap că nu şi a apăsat pe acceleraţie. Habar n-am cât a ţinut furtuna dar, când am coborât în câmpie, ieşise deja soarele iar moşulică a apăsat acceleraţia la blană; cred că maşinuţa aia nu prinsese în viaţa ei asemenea viteză. La ora două fără zece ajungeam la aeroport. Bătrânelul mă privea cu o asemenea mândrie că aproape mi-au dat lacrimile. Estamos aqui, mi amigo, a rânjit el. Mi-am scos ceasul – un Citizen pe care-l luasem prin Germania – şi i l-am pus în mână. Să nu mă refuzi, i-am spus, habar n-ai ce-ai făcut pentru mine. Am înşfăcat geanta şi-am gonit spre intrare. Deja pre-boarding-ul aproape se terminase; am pus biletul şi paşaportul pe tejghea şi-am aruncat geanta pe bandă…
… poftim? CE?? Funcţionarul mă privea nerăbdător. Trebuie să plătiţi 30 de pesos ieşirea din ţară. A, şi cu biletul e o problemă… locul e rezervat, aşa că, dacă vine titularul până la decolare, va trebui să-i cedaţi locul în avion.
Nu-am-treizeci-de-pesos, i-am răspuns, obosit. Nu am nimic, doar biletul. Vă rog să faceţi o excepţie. Ăla m-a privit ca pe-a opta minune a lumii. Cum adică să facem… Adică aşa bine, să faceţi o excepţie. Am avut o problemă şi-am rămas fără nici un ban. Trebuie să ajung acasă. Pentru 30 de pesos… Ne-am uitat unul la altul. Ce-o fi văzut în privirile mele, habar n-am, dar a ştampilat formularul roz şi mi-a indicat cu degetul intrarea spre sala de îmbarcare. M-am târât spre primul scaun liber în care m-am prăvălit, efectiv, cu ochii la avionul “meu”, tras deja la rampă. Îmi era acum clar ce făcuse amicul meu din Santo Domingo: anulase o rezervare şi înlocuise biletul – de-aia nu vreau să dau numele companiei aeriene, da? Mă gândeam: dacă apare ăla, titularul locului? Oricum, n-aş fi renunţat aşa uşor, chit că mă arestau. Deja era prea mult chiar şi pentru mine, eram prea dărâmat.
Am urcat în avion şi mi se părea că toată lumea se uită fix la mine. Mi-am strâns centura şi mi-am încleştat mâinile pe braţele scaunului, amintindu-mi, cu un rânjet stins, deviza bătrânului general MacMahon la Sevastopol, “J’y suis, j’y reste!” Vecinul meu de scaun m-a privit zâmbind. Frică de zbor? m-a întrebat. Mi-a venit să râd isteric când i-am spus că da, frică de zbor. Am mai stat aşa până când am fost anunţaţi că decolarea va întârzia din cauza unui front atmosferic pe culoarul de zbor spre Punta Cana – unde trebuia să facem o escală scurtă. Mda… era prietenul meu, frontul ăla cu care ne întâlnisem deja pe munte… Uşile au fost închise, am auzit anunţul pentru cross-check m-am mai liniştit. Chiar dacă ghinionistul căruia îi luasem locul ar fi venit acum, slabe şanse să mai urce în avion. Am mai stat trei sferturi de oră. Apoi încă o oră. Cred că am adormit, pentru că la şase şi jumătate avionul s-a scuturat, ancorat de “catârul” care-l împingea de la rampă iar eu m-am trezit. Decolam cu patru ore mai târziu!
Mi-era o foame de-mi venea să mănânc măsuţa din spătarul scaunului din faţă. Avionul a decolat şi-abia atunci m-am relaxat şi dacă nu eram prins de centură, cred că alunecam între scaune.
Distanţa Puerto Plata – Punta Cana e de vreo 300 de kilometri cu avionul, un zbor care nici n-a început bine, că se şi termină – de-aici şi motivul pentru care zburam foarte jos. Când am auzit motoarele că-şi încetinesc turaţia, mi-a fost clar că intrăm pe apropierea pentru aterizare; şi-atunci ne-am zgâlţâit prima dată – da’ rău. Am intrat brusc într-o masă de nori negri, cu tunete, fulgere, ploaie şi turbulenţe căcălău, care făceau din 747 ăla un soi de jucărie de doi bani duzina. Capătul aripilor flamba la peste un metru şi jumătate în ambele direcţii, nişte copii plângeau de mama focului, se-auzeau şi exclamaţii de spaimă dintre pasageri. Mi-am adus aminte de moşulică ăla, care-mi spusese că Dumnezeu nu vrea ca eu să prind avionul şi mi-am zis că, dacă se întâmplă ceva, Creatorul va avea de-a face cu mine… aşa-s eu, fac mişto de toate cele… La răstimpuri, vedeam cum din eclatoarele aripilor ţâşnesc fulgere lungi – electricitate statică – şi de vreo două ori am dat cu capul zdravăn de geam că-mi lipisem nasul de el, curios să văd până unde dracu’ se pot îndoi capetele aripilor fără să se rupă. Pilotul a aşezat avionul pe pistă într-un mare fel dar, pân’ la urmă, e o vorbă în aviaţie: o aterizare reuşită e aia după care mai poţi să te îndepărtezi de avion pe picioarele tale.
Peste o altă oră, decolam spre Paris. Atâta ştiu, că am decolat, apoi am adormit. S-a servit şi masa, eu dormeam lemn. M-a trezit gâjâitul flapsurilor care coborau pentru aterizare pe CDG. Am ieşit din avion buimac. Am găsit un român cumsecade care m-a lăsat să sun de pe telefonul lui; amicul meu de la Bucureşti mi-a plătit un bilet spre casă şi mi-a spus că mă va aştepta la Otopeni.
Când am ieşit din aeroport la Bucureşti mi-am adus aminte că mai aveam două ţigări. Am fumat una, încet, până la filtru. Pe cealaltă o păstrez şi-acum.

Acuma, răspunsurile – sau ceva de genul ăsta.
Unu. Da, sunt un idiot, ştiu asta. N-am negat niciodată.
Doi. Conform celor spuse de amicul din Santo Domingo, cineva se folosise de mine pentru a duce ceva din Europa spre Republica Dominicană. Cineva mi-a deschis geanta, a pus acolo ceea ce trebuia dus iar acel ceva a fost ridicat la destinaţie de altcineva. Nu ştiu ce, nici nu vreau să aflu. De ce eu? Habar n-am.
Trei. Întreaga farsă cu interviul fusese foarte bine pusă la punct, ceea ce mă duce cu gândul spre ceva ce nu vreau să detaliez. Nici măcar nu vreau să mă gândesc la asta.
Patru. Da, sunt un idiot (am mai spus-o). Da’ mă simt bine aşa.

Advertisements

28 thoughts on ““Sunt vagabondul vieţii mele…”

  1. Întâmplările astea chiar sunt adevărate? Chiar sunt?
    E fantastică trecerea de la raiul dominican (chiar ai vrut să pleci????) și iadul vieții de homless. Viața joacă farse bine puse la punct, te ridică și te coboară de nu te vezi.

    Liked by 2 people

  2. Cuvânt cu cuvânt.
    Ei, n-aş spune chiar homeless, pentru că a fost vorba doar de câteva zile şi-apoi, n-aveam decât să dau un telefon şi, într-un sfert de oră, aveam bani şi pentru cazare şi pentru toate alea. Aveam variante dar cam toate implicau datorii ulterioare iar de asta m-am ferit, întotdeauna, ca de dracu’… plus că nu-mi place deloc să-i deranjez pe alţii pentru tâmpeniile mele.
    Pe de altă parte, ce lecţie mai potrivită de umilinţă decât aşa ceva? 🙂 Te-aduce, oarecum, cu picioarele pe pământ.

    Liked by 2 people

  3. Fascinant.
    Nu voiam să fie o jignire cuvântul „homeless”, ci să subliniez contrastul. Ai un stil… crede-mă că nu m-am putut dezlipi de textul tău până la final. Oricum să-ți asumi lecția de umilință e o dovadă de mare curaj. Adică puteai păți orice în intervalul acela. Dacă nu ar fi apărut cunoștința aceea?
    Te-ai jucat un pic cu soarta, cu încăpățânarea că ceva trebuie să se întâmple în favoarea ta și tu ai câștigat.
    Bravo! Jos pălăria (vezi că port pălărie (și aici și pe fb 😀 ), deci pot folosi expresia.

    Liked by 2 people

  4. Mulţumesc. 🙂
    Nu-i nici o jignire, ce naiba… 😀 La fel cum n-ar fi fost nici dacă spuneai “Băi, da’ idiot eşti!”, asta pentru că aşa e. Să ştii că întotdeauna mi-am asumat tot ceea ce am făcut şi am încercat să fiu, întotdeauna, primul care râde de mine sau de tâmpenia mea. În decursul vieţii am constatat că aşa e cel mai bine.
    Mulţumesc. 🙂

    Liked by 2 people

  5. Habar n-am ce-i ăla “wall” pe fb şi cum funcţionează, da’ nu văd nici o problemă, şefule.
    Glumesc, cu “habar n-am”, desigur. 😀
    Nu pot decât să-ţi mulţumesc pentru aprecieri. 🙂

    Liked by 1 person

  6. Doamne, ce articol!! Ce intamplare!!
    Mai omule, da’ ai ce povesti nu gluma! Desi aceasta poveste nu a fost una din cele mai fericite (si putea fi si mai rau!), imi place mult modul in care ai relatat-o: cu mult umor si ironie!
    I love it! 🙂

    Liked by 1 person

  7. Am citit de două ori. De fiecare dată, cu sufletul la gură, nu mai pridideam să derulez, de teamă să nu mi se termine bateria la telefon. La prima citire, m-a dat bodyguard-ul jos din metrou, în Pipera, așa eram de concentrată. 😄 Acum e 1 noaptea și am mai citit o dată… Injecție cu adrenalină! Superb! Ai un bestseller aici. 😊
    P.S. Sunt prima abonată la autograf la cartea ta.
    P.P.S. Sper că mai ai magneții ăia de frigider, presimt că o să valoreze mult! 😉

    Liked by 1 person

  8. Imi pare bine ca ti-a placut. 🙂
    Am magnetii, normal, da’ pot valora mai mult doar dupa ce-oi pleca eu si o sa se vanda la licitatie 😀 or eu, unul, intentionez sa mai raman putin pe-aici da’ acuma, na, never knows… 😀 😀

    Liked by 1 person

    • Nu m-am gândit nicio clipă că aș putea să-ți supraviețuiesc, crede-mă! 😄 Sper doar să nu-i primesc eu post-mortem. Oricum, m-am răzgândit, nu-i mai pun pe frigider, o să-i port, ca semn de prețuire! 😉

      Liked by 1 person

        • Mai mare ca mine? Nu creeeeed! Pai in anu’ cand m-am nascut io era cat pe ce sa ne invadeze rusii… 😀 So, generatia Y de pe facebook mi se adreseaza cu dumneavoastra, azi era cat pe ce sa primesc locul in metrou, iar vanzatoarea de la chioscul de langa blocul meu, femeie in toata firea, imi zice “saru’-mana”…
          Cat despre cursa spre whatever, nu stiu ce sa zic, in ultimul timp nu ma simt prea bine… 😀

          Liked by 1 person

          • Să vezi cum eram cu toţii când ne-au invadat pecenegii… 😀 😀
            Şi ce, şi mie-mi spun golanii din cartier “săru-mâna, Naşule!”…
            Anul cu ruşii… nu-i tot ăla cu Cehoslovacia? Când m-am născut eu, s-a întâmplat aşa-zisa primă aselenizare… aşa că sunt mai mare ca tine… adică nu… 😀
            Şi dacă nu te simţi prea bine, nu există nimic care să nu poată fi rezolvat de câteva beri de-alea bune, să ştii – cel puţin eu, unul, n-am întâlnit. 🙂

            Acuma, pe bune, la serviciu mi se spune “Tutankamon”, avem un “Agamemnon” – care-i şeful meu, căruia i se mai spune şi “bă, fosilă rectilinie” şi mai avem o Nefertiti pe la contabilitate…

            Liked by 1 person

          • Cred ca mie mi se zice Hera la job, ca sunt mama la toti… 😀 Bine ca nu s-a gandit nimeni la TutankamOana! 😉
            Se rezolva cu bere zici? La mine merge mai degraba un gin tonic sau un mojito, hai si-o margarita!
            Da, ala-i anu’, dar ca sa ma exprim ca la stirile de la ora 5, stii cum se zice – un tanar de 50 de ani si o batrana de 48… 😀
            Cat despre aia cu “Naşule”, are niste conotatii chiar flatante, mai ales daca e insotit de saru’-mana. Mie mi s-a zis doar duduita frumoasa, dar am fost multumita, domnul in cauza avea 95 de ani si cataracta severa. 😀

            Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s