Omuleţi pe parbriz

Pe principiul “Am o bubă la genunchi, vrei s-o vezi?” şi pentru că mi-e prea lene să gândesc vreun text fistichiu, cu zorzoane (şi mi-e prea lene să gândesc în general vorbind), o să vă povestesc cum am trecut printr-o chestie foarte naşpa, ceva cu multe grade – vreo 41, cred – în coadă. De ce vă povestesc asta? Habar n-am; nu am chef să mă joc pe calculator, filme bune n-am mai găsit aşa că, până mă hotărăsc ce naiba să mai citesc, o să-ncerc să însăilez aici ceva..

Zilele trecute eram undeva la vreo 10 kilometri înainte de Vâlcea, în drum spre Cluj, plin de draci din cauza unei răceli pe care o luasem, împotriva voinţei mele, de la un coleg care nu s-a gândit să stea, naibii, acasă, dacă tot îşi târa mucii pe pământ. Idiotul a mai dat şi la alţii, de ce să nu dea, astfel că, înainte să plec în cursă, mai multe persoane bine intenţionate îl urmăreau deja cu leviere, coase, furci şi topoare prin curte. Faptul că ne-a adus vreo opt cutii cu ceaiuri de toate felurile a ajutat puţin – asta până a scos din buzunar şi două blistere cu aspirină aşa că, atunci când, râzând cu lacrimi, am urcat în cabină să plec, mulţimea furioasă optase deja pentru varianta de a-l omorî cu pietre, ca pe păgâni.


În fine… eram, aşadar, lângă Vâlcea, privind furios mormanul de şerveţele cu muci format în punga de MegaImage atârnată de bord, morman care creştea ameninţător când, deodată, am simţit în nas miros de mentă.
Să vă spun cum stă treaba: fiind cam mereu pe drumuri, eu şi cu mine, am învăţat, volens-nolens, să ascult şi să înţeleg semnele propriului organism, trăind conform dictonului “Noscere te ipsum”, “Cunoaşte-te pe tine însuţi” în traducere liberă; habar n-am dacă am scris corect, că latină am făcut doar un an, prin clasa a şaptea, cu un profesor mic şi rău căruia îi spuneam “Lepidus”, care m-a lăsat corigent pe primul trimestru pentru că, atunci când mi-a reproşat că “Frate-tu a fost unul din elevii mei de nota zece!” eu i-am răspuns că aş fi şi eu de zece, dacă ar vorbi în română.
Mă rog, vorbind de semne, unul dintre cele mai alarmante în ceea ce mă priveşte e mirosul de mentă pomenit mai sus. Nu e un miros propriu-zis, ci mai curând o senzaţie subtilă, răcoroasă, urmată de desfundarea completă a nasului şi de vagi usturimi pe mucoasele nazale. Apare foarte rar însă, când o face, întotdeauna prevesteşte lucruri nasoale, organic vorbind. Eu răcesc cam o dată la doi-trei ani dar acuma era clar că mi-o furasem grav. Mi-am spus “Şefule, ai belit-o, să mă ierţi…” şi am aşteptat îngrijorat urmarea, cercetând din ochi stocul de şerveţele şi gândindu-mă că, în caz de mare nevoie, am la îndemână şi aşternutul celui de-al doilea pat care, oricum, stă nefolosit cam de o sută de ani.
Bun.
Am făcut, în gând, şi inventarul ceaiului de care dispuneam la bord – satisfăcător. Ceva mai liniştit, am reuşit să frânez puţin ca să-l las pe un idiot cu un Hyundai Elantra să mi se bage în faţă, că altfel îl prindea colegul de pe sens opus şi-l azvârlea hăt, departe, înapoi la Piteşti, în formă de corp astral apoi i-am spus, pe staţie – că avea şi el – bancul cu bufniţa… mă rog, ceva de genul “bufniţ-aş pu… pe gât, martalogule!”, aţi prins ideea. N-a răspuns, că atâta îi trebuia… mă lipeam de bara lui din spate şi până nu ieşea în genunchi pe capotă nu-l lăsam.
Aşa.
Pe Valea Oltului deja mă usturau ochii şi devenise clar faptul că voi avea oarece belele, fapt atestat şi de valurile de adrenalină pe care le simţeam lovindu-se de recifurile aspre ale eu-lui meu interior. Mamă, ce frumos a sunat asta de la urmă!
Câte un frison scurt bătea, la răstimpuri, în poarta sistemului meu imunitar, trimis prompt la dracu’ de ăia care-o păzeau, buni băieţi, să trăiască mama lor, că m-au ferit până acum de o groază de probleme.

Pe Valea Oltului, dacă ai ghinion, se merge ca un cur, în special din cauza celor cu turisme – nu sunt rău, e o realitate – din care o mare parte se cacă pe ei când e să depăşească 70 pe curbele alea iar noi fiind limitaţi la 90 şi ceva mărunţis… în fine. Când am intrat pe centură la Călimăneşti i-am dat şi eu blană, că muiş… băieţii cu radarul aveau, pesemne, treabă în altă parte. Am trecut, aşadar ca vântul şi ca gândul pe lângă ultima parcare pe stânga înainte de ieşirea pe drumul principal, pe la OMV-ul ăla, şi-am văzut-o pe prietena mea la datorie, proţăpită în parcare, aşteptând clienţi.
Să vă spun cine-i prietena mea. Cam cu vreun an în urmă, mă întorceam de undeva şi am oprit în parcarea aia ca să fac un pipi. Era vară, cald, păsărele, alea-alea. M-am dat jos din cabină, am coborât vreun metru pe taluz înspre tufişuri, că nu-i frumos s-o faci în văzul lumii, că unii dintre noi mai pot provoca şi divorţuri-fulger dacă-şi afişează în public… Mă rog.
Cum prestam eu, fericit, că era unul lung de vreun kilometru, aud, deodată, în spate, o voce baritonală: “Îţi fac o muie, dragule?” Am sărit ca ars, mi-am scăpat din mână… m-am speriat îngrozitor, ca să zic aşa şi m-am întors cu viteza unei cobre pregătită pentru ce-i mai rău. În spatele meu se afla o… o… în fine, se afla ceva cu nişte ţâţe ENORME, păreau PATRU, cu un cur MARE DE TOT, ceva foarte negru, mic de înălţime şi foarte lat pe… pe lăţime, evident. Probabil că făcusem o faţă de tâmpit absolut – asta ca să-l parafrazez pe marele Călinescu – şi căscasem o gură cât roata de rezervă, pentru că arătarea şi-a repetat oferta, indicând şi cu degetul spre zona pe care o viza, ca să folosesc un eufemism. Cu o demnitate oarecum tardivă, mi-am îndesat… mi-am rectificat atitudinea, ca să zic aşa şi am replicat că e mult, mult prea cald afară pentru asta apoi am sărit în cabină şi-am demarat atât de brusc, că era să las acolo semiremorca. Exact aşa a fost, cum v-am zis.
Ca o paranteză, asta mi-a adus acum aminte de ce-mi povestea un prieten care a făcut prima ieşire din ţară în Franţa, prin 1991, unde avea el ceva prieteni iar ăia i-au promis că îi găsesc de lucru acolo. N-o s-o lungesc dar într-o gară de undeva, până să vină trenul, a intrat el în vorbă cu două bagaboante locale  – el nu vorbea franceza deloc iar alea erau bâtă la engleză. La caterincă, aşa, ăsta le tot întreba cu cât dau ele o muie dar până să le lămurească, a venit trenul, el s-a urcat iar alea două alergau pe peron după tren, zbierând “Qu’est-ce que muié? Qu’est-ce que muié?” Râsu’ dracu’…
De-atunci, de câte ori trec pe-acolo, o văd pe prietena mea, arătarea, cum face umbră la jumătate de parcare, răbdătoare ca Destinul, aşteptând, aşteptând, aşteptând… aşteptând un iluzoriu client suficient de disperat, aflat şi el într-o goană fantasmagorică după un final fericit, într-o lume nebună, nebună, nebună, nebună în imobilitatea ei febrilă, după cum a spus atât de bine Nichita: “statornicia pietrei îi dă câinelui senzaţia de fugă”. Frumos.

Să-mpart textul în două că deja v-am plictisit, acolo în fund? În spate, adică. Nu? Bun. Închideţi, vă rog, telefonul ăla… mulţumesc.
Aşa.

Intrat iar pe drumul principal, mergând, monoton, în coloană, am constatat o uşoară aburire a geamurilor – eram eu, de fapt, nu geamurile, deşi nu port ochelari. Ochii mă usturau tot mai rău iar mâinile îmi îngheţaseră pe volan, în pofida faptului că în cabină erau cam 25 de grade. La un moment dat, mi-am dat seama că, în jurul meu, obiectele devin tot mai greu de apucat, ca şi cum s-ar fi micşorat sau ca şi cum mâinile mi s-ar fi mărit deodată, ca nişte baloane. Mi-am aprins o ţigară şi mi-a fost foarte greu s-o fac, pentru că ţigara părea de gumă iar bricheta, ceva foarte mic şi dificil de manevrat. Auzeam staţia ca pe un zgomot de fond dar nu înţelegeam o iotă ce dracu’ zic ăia acolo.
Mi-am cârpit două palme, la propriu. A ajutat puţin, măcar pentru a-mi da seama că e belită şi că o să am de tras.
După încă ceva kilometri, deja tremuram de frig, cu toate că dădusem căldura la maxim în cabină… aiurea, puteam să mă arunc şi-n foc, tot degeaba iar ochii îmi ardeau în cap ca la lup. M-am uitat în oglindă – în spatele meu era unul cu o Scania şi i-am zis pe staţie “Colegu’ cu Scania roşie, sunt în faţa ta, cu DAF-ul alb. Lasă şi tu ceva distanţă, că mi-e cam rău şi nu ştiu dacă mai pot apăsa frâna aşa repede în caz de ceva.” “Păi trage la parcare, măi colegule,“ zice ăla “Ai nevoie de ceva?” “O să trag, după ce urc pe autostradă. N-am nevoie decât de somn, mulţam frumos!” “Păi, sănătate, colegule, ai grijă. Dacă mori, dă pe staţie înainte. Drumuri bune.” “O să-ncerc să horcăi înainte s-o mierlesc, drumuri bune…”
Mda.
La ieşirea de pe Valea Oltului, ardeam ca o sobă încinsă şi tremuram aşa de rău că se scutura cabina cu mine. Am tras pătura de pe patul de jos şi mi-am pus-o pe spate. Vax albina, crema puca.
Când am intrat în sensul giratoriu de la Veştem, mi s-a umplut parbrizul de omuleţi. Vedeam omuleţi mici, transparenţi, unul lângă altul, înghesuiţi pe parbriz. Îmi simţeam mâinile imense iar volanul căpătase consistenţa spaghetelor fierte. Simţeam eu că undeva, în interior, se dau nişte lupte crâncene, cu artilerie grea, aviaţie şi tot tacâmul. Am lăsat maşina mai uşor, pe la 70, pentru că deja era chinuitor să ţin drumul drept. Al doilea sens giratoriu l-am luat la limită, mai să-l troznesc pe ăla din faţa mea da’ m-am consolat cu ideea că autostrada e aproape. Ca să mă ţin lucid, am început să lălăi ceva, în doru’ lelii, şi m-am speriat de-a binelea când mi-am auzit vocea: suna ca un croncănit de pasăre bolnavă, ca un scârţâit de roţi dinţate cu nisip în ele. Am aruncat o privire la tahograf – mai aveam gârlă de mers, da’ nu mai puteam. La prima parcare de pe autostradă am luat dreapta şi m-am înfipt în primul loc liber.
După ce-am oprit motorul a început să-mi fie rău de-adevăratelea; pesemne că, pe drum fiind, organismul ştia, instinctiv, că trebuie să se ţină în frâu dar după aia, cu motorul oprit, parcă o legiune de draci înfăşuraţi în sârmă ghimpată mi s-a repezit direct pe gât în jos.
Ce urmează acuma s-ar putea să fie oarecum incomplet pentru că, deşi am încercat să mă urmăresc în detaliu, multe chestii probabil că mi-au scăpat.

Cum eram în şort şi tricou, am aruncat pe mine o bluză de trening şi am coborât din cabină, ca să mă spăl pe mâini şi pe altele situate de brâu în sus. Afară nu era frig – probabil că erau undeva la 2-3 grade dar, când am simţit aerul pe piele, a fost ca şi cum cineva aruncase pe mine o găleată cu acid. Mă durea fiecare por iar tremuratul de frig devenise o trepidaţie pornită din interior, dureroasă ca o şedinţă de acupunctură cu holzşuruburi ruginite. Până m-am spălat, mă chircisem de durere şi de frig dar am mai dat un ocol camionului, ca să mă asigur că totul e în regulă măcar cu el. N-am să vă spun şi ce blesteme îmi ţâşneau printre dinţi, că mai sunt şi copii pe-aici, dar vă puteţi imagina. Am urcat în cabină, am închis uşa şi-am pornit clima de staţionare, cu căldura la maxim – şi face căldură aia, frate! – dar parcă stăteam în apă îngheţată. Mi-am făcut un ceai în viteză şi l-am băut atât de fierbinte că mă ustură limba şi-acum, am luat o aspirină şi-un paracetamol, în ideea că măcar una o să ajute la ceva apoi am tras pe mine pantalonii de trening şi, după ce-am adunat tot ceea se putea folosi la învelit pe patul de sus, m-am cocoţat cu greu acolo apoi, după ce am închis telefonul, s-a rupt filmu’.
Acuma, o să încerc să păstrez o ordine oarecum cronologică la ceea ce-am să scriu.
Îmi aduc aminte că, la un moment dat, vedeam cabina dar o vedeam de undeva de sus, ca şi cum ar fi fost înaltă de zece metri, şi o vedeam numai în ceţuri şi pâcle iar geamurile parcă unduiau spre mine ca o baltă de mercur. Apoi m-am visat balon. Adică îmi vedeam mâinile foarte umflate, ca nişte baloane şi simţeam cum ceva mă hâţână de colo-colo şi lipsea foarte puţin să încep să zbor prin cabină, lovindu-mă de plafon. Îmi simţeam fiecare respiraţie ca şi cum cineva mă ventila mecanic cu mentol şi eucalipt şi era foarte dureros. După aia cred că m-am trezit, cu o durere de cap infernală iar când am deschis puţin ochii, am simţit cum lumina îmi arde corneea ca o lampă de sudură. Toate păturile, cearceafurile, totul era îngrămădit pe mine iar eu îngheţam şi tremuram ca piftia în congelator, într-o căldură de cel puţin 30 de grade. Am golit o sticlă cu apă apoi am visat iar omuleţi pe parbriz şi îmi aduc aminte că vorbeam cu ei şi le spuneam să plece de-acolo că altfel îi dau jos cu ştergătoarele. M-am trezit brusc în sensul giratoriu, căruia îi dădeam ocol la nesfârşit şi cineva îmi spunea să accelerez, că e în regulă. După aia, cineva ţipa la mine să mă duc acasă iar eu mergeam printr-o iarbă foarte înaltă şi călcam într-un soi de apă mlăştinoasă.
Am visat-o şi pe şefa mea, pentru care am făcut o adevărată pasiune, e dulcică şi drăguţă, ca o jucărie, şi vorbeşte puţin sâsâit  dar e măritată cu unul care nu e-n stare să schimbe un bec (ea mi-a zis asta). Nu vorbesc aici de ăla care m-a sunat la Chişinău, ăla e un şef mai mic, ci vorbeasc de şefa aia mai mare ca el. În fine, hai că v-am ameţit de tot.
Am visat-o, aşadar, pe şefa mea, care habar n-am ce făcea da’ am visat-o şi asta e important, corect? Măcar cu visele rămânem.
După aia nu mai ştiu, că tot ce-mi amintesc e un întuneric aproape material, fierbinte ca iadul, rău, oribil şi plin de nebunie colorată ca un bâlci pentru maniaci retardaţi, cu scârţâituri fioroase, urlete şi gemete de fantomă chinuită (ăsta cred că eram eu).

M-am trezit brusc iar în cabină era întuneric beznă. Am rămas puţin pe loc, am clipit de câteva ori apoi, cu grijă, m-am apucat de procedura de auto-diagnoză. Capul nu mă mai durea deloc. Ochii nici atât. Membrele mi se mişcau normal, ştiam cine sunt, unde mă aflu, ce an e, cine e preşedinte şi ce politicieni muişti avem deci totul era în regulă pe partea cu capu’, dar de ce mă simţeam ca o pară în compot? Aţi făcut vreodată duş? Glumesc… Ei bine, cum ieşiţi voi de sub duş, mai puneţi vreo doi metri cubi de apă şi vă veţi imagina cum eram eu. Nu leoarcă… găsiţi voi un termen mai rău ca ăsta. Pur şi simplu picura apa din mine ca dintr-o ţeavă spartă. Şi mirosul… sunt sensibil la mirosuri, adică nu că dau ochii peste cap sau ceva de genul ăsta, dar le simt iar în cabină la mine miroase a citrice şi a albastru (da mă, n-aţi mai auzit de mirosul ăla albastru de apă?). Acum am simţit un miros aspru şi rău şi prima dată m-am gândit că o fi murit ceva în cabina mea apoi mi-am dat seama: eu eram, soro, ăla care emana chestia aia. Aproape că m-am prăbuşit din pat şi-am aruncat de pe mine toate ţoalele, am îngrămădit aşternuturile şi hainele într-un sac de plastic în ideea că, dacă nu le-oi arunca, dracului, pe drum, o să le spăl acasă. Am coborât în şort şi m-am spălat la bidon până am început să scârţâi apoi, uşurat, am urcat în cabină şi-am deschis larg uşile, să se aerisească. Mi-am aprins o ţigară, am pus de-o cafea şi m-am gândit. După ceas, dormisem (?) vreo şapte ore, timp în care ceva s-a petrecut în mine, ceva palpitant. Apoi mi-am amintit că maică-mea mi-a povestit de o fază de-asta când aveam cam şase ani, răcisem rău şi făcusem o febră imensă, 41 cu puţin peste iar ea a crezut că o să mă curăţ şi doctoriţa de la policlinică i-a zis că fusese, într-adevăr, cât pe ce să le zic pa-şi-pusi.

Acuma mă simţeam, însă, ca nou şi eram sigur că m-am făcut bine, sută la sută, aşa că am băut două cafele mari de tot, mi-am tras o pungă cu tot felul de chestii de mâncat lângă mine şi-am pornit motorul şi am plecat şi mă simţeam al dracului de mulţumit că totul e în regulă şi că viaţa e frumoasă.

Cum adică, de unde ştiu că totul era în regulă, pentru că nu sunt medic… ştiu, pentru că atunci când m-am trezit, mă simţeam foarte bine, foarte vioi şi, pe lângă astea, aveam o… eram, ăăă, cum naiba să vă zic, aveam eu oarece semne ferme, ca să zic aşa, pe care orice bărbat le ia drept garanţia sigură a funcţionării în parametri a tuturor componentelor sale. Şi a pieselor. Şi a subansamblelor. Şi a altor accesorii. Şi sigur faptul că şefa mă vizitase în vis a contribuit la asta. Săru’ mâna!

Mă duc să-mi caut ceva de citit, că altfel cine ştie ce naiba mai zic…

[LATER EDIT] Mi-a scris un coleg de breaslă câteva mesaje, ocazie cu care mi-am dat seama că ar fi bine să mai fac o precizare: nu vă legaţi la cap niciodată, dar niciodată, cu fetele astea, indiferent de cât de bine arată!!
Dincolo de abordarea glumeaţă, riscaţi să o încurcaţi rău de tot, şi să-i nenorociţi şi pe alţii!!!

 

Advertisements

16 thoughts on “Omuleţi pe parbriz

  1. Colegule,o stiu si eu pe aia de pe varianta la Calimanesti si e urata ca moartea in vacanta. O stii pe blonda aia de la parcarea dinainte de Seaca, pe stanga unde sta ISCTR-ul?Acolo ai ce vedea!! 🙂

    Like

    • O ştiu, am văzut-o de câteva ori şi m-am întrebat ce naiba caută acolo… La cum arată, putea să fie pe coperta vreunei reviste cu pretenţii… păcat de ea.

      Like

  2. Ar trebui sa scrii ceva despre astea,ce zici? 🙂 Colegule,am inteles ca esti cu DAF. Patronul nostru vrea sa ia vreo doua. Eu sunt cu Magnum si m-ar interesa cum e cabina la DAF, ca acuma adun pareri. Am mai auzit ca e cam moale la demaraj incarcat, asa e? Eu am inceput de trei ani si sunt pe Magnum de-atunci.

    Like

    • Ce să scriu de amărâtele astea, colegule? Vai de capul lor…
      Şi că tot eşti mai nou în meserie, ascultă un sfat bun: lasă-le-ncolo pe fătucele astea, că te expui la nişte riscuri de nu-ţi poţi închipui, şi nu glumesc.
      Ştii cum e, râdem, ne distrăm dar gândeşte-te, poate ai vreo prietenă pe-acasă… fetele astea sunt bombe cu ceas. Lasă-le pentru turci sau ciori, colegule, nu-ţi da viaţa peste cap – sau, mai rău, şi pe-a altora.

      Am fost pe Magnum cam doi ani şi mi-a plăcut maxim cabina aia. Amortizoarele de cabină sunt, cred, cele mai bune la ora asta.
      Dacă-ţi ia patronul DAF cu SuperSpace Cab (aia cu lămpi pe colţ, sus), n-o să ai probleme; eu am 1.85 şi mă desfăşor la liber în cabină.
      Ca demaraj, DAF-ul e mai molcuţ, într-adevăr, nu se compară cu Scania sau Actros iar dacă ai pierdut demarajul în rampă şi eşti încărcat până sus, trebuie să te cam rogi de ea.
      Mie îmi place, să ştii pentru că e finuţ şi blânduţ, dar acuma, na, fiecare cu gusturile lui… 😀

      Am vorbit serios cu fetele alea… nu te băga, colegule, că e pericol maxim acolo!!

      Ai făcut, din grabă cred, nişte mici greşeli în mesaje, ţi le-am corectat eu.
      Drumuri bune, colegule.

      Like

  3. Sunt insurat,colegule,nu-mi trebuie mie de astea. 😀 Nu ma bag niciodata!
    te mai intreb ceva, clima de stationare a venit cu masina sau ai pus-o după aia?
    Drumuri bune,doamne ajuta,colegule!

    Like

    • A venit pe maşină, că merg mult pe extern şi ăia de-afară au cam început să facă figuri dacă stai în pauză şi n-ai climă de staţionare.

      Drumuri bune.

      Like

    • Asta o s-o ţin minte! E aşa de bine spusă încât e aproape o maximă! Ei bine, ţi-ai asigurat un loc în posteritate… poate or numi ăştia o stradă după tine… 😀 😀 😀

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s