Iar n-am titlu, da’ nu e ceva nou…

Astăzi m-a sunat maică-mea, pe la 11 dimineaţa. “Ce faci, dragule,” zice, “eşti printre noi?” “Aproape,” zic, cam buimac, “că m-am întors pe la şase din Polonia şi dormeam, fir-ar să fie! Da’ trec mâine pe-acolo, că nu am nimic de haleală şi mi-e cam scârbă să-mi fac ceva.” “Ai putea să vii azi, nu?” “Aş putea, da’ nu vin, că mai stau şi pe-acasă, că Julie a început să-mi spună ‘nene’ şi vrea să mă zgârie.” A tăcut puţin şi după aia: “Ştii ce zi e mâine?” “Mâine e sâmbătă, să-i dea Dumnezeu şi Măicuţa Domnului sănătate lu’ ăl de-a inventat-o.” A tăcut iar şi mie mi s-a aprins un beculeţ de alarmă. Tăcerile ei nu sunt de bun augur. “Ce-i, maman, ce-ai păţit?” am întrebat, gândindu-mă intens dacă am făcut vreo tâmpenie majoră în ultima vreme. Nu făcusem. Apoi mi-a spus ce zi e mâine.

Vă amintiţi de filmele în care, în câteva secunde, unul din personaje avea flashback-uri care acopereau ani de zile, cu situaţii prezentate atât de detaliat încât deveneau, practic, un film într-un film? Asta mi s-a întâmplat mie.
A început cu imaginea unei lame de 20 de centimetri care a trecut prin uşă, la două palme de mine. Mânerul lamei era ţinut de cineva pe care, în alte condiţii, l-aş fi numit ‘tată’ dar care, la ora aia, pentru mine era doar ‘beţivul ăla’. Uşa era a camerei mele, pe care o ţineam cu tot ceea ce puteam să dau din mine la 12 ani iar cu mine în cameră era maică-mea. Cel de-afară voia bani de băutură – de parcă nu-i luase el pe toţi deja. Mă credeţi sau nu, lama aia a trecut prin panourile uşii iar eu am visat ani la rând acea tăietură – şi o văd şi-acum, fără nici un efort.
Scena următoare a fost cea în care maică-mea a reuşit să ascundă nişte bani şi mi-a luat o prăjitură – se numea ‘Spumoasă’… deh, marketingul comunist era la fel de căcăcios ca cel de-acum. Două foi de aluat iar între ele, un cub de cremă roz cu gust de naiba ştie ce, dar nouă ne plăceau, că nu prea aveai de unde-alege pe vremea aia. Am mâncat prăjitura aia încet, câte un vârf de linguriţă, ca să dureze mai mult. Maică-mea a gustat doar puţin, şi numai după ce i-am spus că ori mănâncă şi ea, ori nu mai mănânc eu.
Apoi am revăzut bătăile. Multe şi îngrozitor de dureroase. Taică-meu avea o centură de-aia lată şi îi plăcea al naibii de mult să dea cu ea. Întâi o lovea pe maică-mea iar eu, cu regularitate de metronom, săream la el şi mi-o luam de fiecare dată, cu aceeaşi regularitate. Vedeţi voi, bătrânu’ avea ceva forţă. Eu aveam o încăpăţânare de catâr şi oricum, preferam să dea în mine decât în maică-mea, aşa că, vreo trei-patru zile pe săptămână, mă dureau toate alea când mă trezeam dimineaţa şi de fiecare dată, în faţa oglinzii, îmi promiteam mie însumi că o să-l calc în picioare când voi fi mare.
Odată i-am turnat Antalcol în băutură; ăsta era un soi de anti-alcool, care provoca greaţă. A borât bătrânu’ ca o vidanjă da’ s-a prins, cumva, că i-am făcut figura. Ce cafteală mi-am luat! Am strigat la maică-mea să plece la o vecină că altfel o să iasă rău şi m-am proptit în uşa de la intrare, să nu se ducă ăla după ea. Atunci a fost cel mai nasol, că mi-a tras bătrânu’ una de m-a anesteziat şi m-am trezit cu maică-mea plângând deasupra mea şi cu o ditamai umflătura pe mandibulă. A chemat maică-mea miliţia da’ ăia n-au mişcat un deget, spurcaţii dracului, că bătrânu’ era de-al lor.
Altă dată am spart un geam de la şcoala de lângă noi, cu mingea; m-a văzut o vecină şi m-a turnat la bătrânu’ care a chemat EL miliţia, deşi nu mai ştiam cum să-i spun că-l spărsesem din greşeală. Ăia m-au speriat de moarte, cu feţele lor de nenorociţi, de ţărănoi, de gorile. Când au plecat, tremuram ca varga şi strângeam din dinţi să nu plâng, ca să nu-i dau satisfacţie dobitocului; mi-a luat ore bune să-mi revin iar biata maică-mea intrase într-o panică nebună. A doua zi – o să ziceţi că mănânc rahat dar vă asigur că nu – m-am dus şi am spart toate geamurile din curtea interioară a şcolii (era vacanţă, nu era nici dracu’ acolo). L-am prins apoi pe băiatul vecinei care mă turnase, era cu vreun an mai mare, cred, şi-am dat în el până am obosit. M-am dus seara acasă – bătrânu’ era, ca de obicei, matol – şi, proţăpit în faţa lui, i-am spus că am spart TOATE geamurile de la şcoală şi că n-are decât să mă omoare acolo, pe loc, că nu-mi pasă. Credeţi sau nu, a râs, bestia, şi nu mi-a făcut nimic. Dracu’ să-i mai înţeleagă pe ăştia…

Într-o seară de iarnă, prin decembrie, era frig, frig rău, că locuiam într-un oraş din Nord, bătrânu’ a venit acasă mai turbat ca niciodată dar, spre surprinderea generală, s-a cărat direct în camera unde dormea. Nici eu nici maică-mea nu ne-am făcut, însă, iluzii: cu stocul din camera aia puteai aproviziona o cârciumă măricică. Bătrânu avea obiceiul să bea şi noaptea, dormea cu sticla lângă pat. Eu cu maică-mea nu prea ştiam ce naiba să facem: să ne culcăm sau să stăm cu garda sus, vorba aia. Până la urmă, pâş-pâş, ne-am culcat doar aşa, în hainele de zi – şi bine-am făcut, pentru că, vreo două ore mai târziu, fugeam prin oraş iar ăla ne căuta, turbat, cu cuţitul la el.

Hai că m-am cam întins şi, vorba aia, aveţi şi voi răbdarea voastră.

La 14 ani m-am înscris la paraşutism – aşa era înainte de 1989, nu la 16 ani, ca acum – iar antrenamentele erau foarte dure aşa că, pe la 16 ani, aveam deja ce trebuia ca să-l fac terci pe nenorocitul ăla. Într-o seară am fraierit-o pe maică-mea să plece la o prietenă peste noapte, am intrat peste el în cameră şi am aprins lumina. Bătrânu’ clipea ca o cucuvea, că era cam năuc de cap. Credeţi sau nu, după ce avusesem, ani de zile, fantezii cu el făcut zob, distrus în bătaie, acuma mi-era silă şi să mă gândesc la asta. L-am privit mult timp fără să spun nimic iar ăla începuse să tremure. I-am spus să se îmbrace. S-a executat ca la alarmă. I-am spus apoi să-şi pună lucrurile într-o valiză şi să se care şi să nu se mai apropie de blocul ăla vreodată pentru că altfel o să-l omor. N-a spus nimic; a ieşit pe uşă, încovoiat, cu valiza în mână iar mie îmi venea să plâng de nu pot să vă explic.
Nu l-am mai văzut de-atunci.
Anul nou l-am petrecut eu cu maică-mea; făcuse cumva rost de bani ca să-mi ia un casetofon de-ăla românesc, făcut la Tehnoton Iaşi – primul meu casetofon, deh! Băi frate, am dat apă la şoareci ca unu’ de-ăla mic atunci. Noaptea aia am petrecut-o vorbind, eu cu maică-mea, şi ne-am spus atunci tot ceea ce nu spusesem în toţi anii trecuţi – măcar că unele nu mai aveau, deja, rost.

Anul următor, pe la sfârşitul lui ianuarie, maică-mea a băgat divorţ. Bătrânu’ nu s-a prezentat. După toată tevatura, cu martori şi toate alea, judecătoarea m-a întrebat cu cine vreau să rămân, că eram minor – aşa se făcea atunci, nu ştiu cum o mai fi acum – şi când i-am răspuns “cu mama” a bufnit-o plânsu’, fraţilor, ziceai că suntem în telenovele, nu alta.

În ’97, pe 11 februarie, când eram deja mutaţi în Bucureşti, maică-mea a primit un telefon. Bătrânu’ murise. Se mutase într-o comună de prin Ardeal şi murise acolo, singur. L-au găsit mort în casă. Maică-mea a plâns mult. S-a dus acolo.

Probabil că vă întrebaţi de ce naiba am scris aici chestia asta, atât de personală. Probabil ziceţi că sunt dus cu pluta, vreun diliu de-ăla pe care nu-i bine să-l întâlneşti noaptea pe o stradă pustie. Probabil că aveţi o grimasă de milă/silă pe feţe. Probabil că naiba ştie.
Vreau să vă rog doar un lucru – şi mă adresez bărbaţilor: dacă aveţi familie, dacă aveţi copii, nu-i chinuiţi. Dacă vă supără, indiferent cu ce, căutaţi şi găsiţi resurse pentru a zâmbi puţin şi pentru a le spune “o rezolvăm împreună”. Fiţi aproape de ei pentru că nimeni, mai ales copiii, nu merită să suporte nervii voştri şi frustrările voastre. Sunt ai voştri şi trebuie să aveţi grijă de ei. Fiţi gata să săriţi în foc, la propriu, pentru ei. Iubiţi-i mult, iubiţi-i cu disperare, pentru că, într-un final, veţi rămâne fără ei – sau ei fără voi.

[LATER EDIT: n-am nevoie de Like-uri sau de comentarii, nu de-aia am scris textul ăsta. L-am scris pentru acea şansă, de unu la mie, ca vreunul cu pitici pe creier ca bătrânu’ meu să-l citească şi să încerce să facă, naibii, ce trebuie pentru ai lui.]

Advertisements

3 thoughts on “Iar n-am titlu, da’ nu e ceva nou…

  1. Am dat like desi nu l-ai vrut. Am dat like pentru ca ai avut curajul sa scrii ceva atat de personal si eu apreciez.
    Fara “grimasa de mila/ sila”, marturisesc ca niciun copil de pe pamant (si nicio femeie) nu merita un asemenea chin!! Dar… din pacate exista atatea cazuri… 🙁

    Like

  2. Nici eu nu te-am ascultat. Am fost o ureche de prieten și o îmbrățișare. Like e pentru sinceritate, pentru cât de minunat scrii, pentru curaj… nu știu. Nu am putut altfel.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s