Nimic.

E două şi ceva după masă, 31 decembrie şi am chef să scriu ceva, aşa că mă suportaţi – termin repede, că vreau să mă joc GTA5.

Am invitat nişte prieteni pe la mine în “noaptea de la cumpăna diiintre aaani” (este că deja v-a crescut pulsul? adică de ce doar mie..?) şi, cum un el şi-o ea sunt vegetarieni, a trebuit să le pregătesc ceva de păscut, pentru că mi-au zis de la obraz că ei nu fac nimic de mâncare şi că să fac eu, că ei vin cu berea. Nemernici… Aşadar, cum dădeam eu, aşa, pe răzătoare, o parcelă de morcovi (dacă râdeţi, să ştiţi că nu mai vorbesc cu voi niciodată!!), gândul îmi zbura în toate direcţiile, de la promisiunile de a fi mai bun în 2017 (n-am promis niciodată aşa ceva) până la, cum altfel, politică. Mă gândeam eu că, de pildă, dacă aş fi în locul băieţilor de la SRI, Sebastian Ghiţă ar fi, acum, ca Ana lui Manole sau ca celălalt dispărut pe vecie, Codruţ Marga, adică bine încastrat într-un bloc de beton, eventual într-un stabilopod de pe dig la Constanţa; asta pentru că să-l laşi să-ţi scape printre ghearele alea vigilente pe cel care poate arunca în aer, cu dovezi, tot ceea ce înseamnă servicii secrete în România, înseamnă că ori eşti ilegal de tâmpit, ori ai făcut tu ceva înţelegeri drăceşti cu el… ori e treaba cu stabilopodul. În fine…
Este că vă scot din sărite introducerile astea kilometrice? Ha!

Bun, cum gândeam eu aşa, m-am trezit că morcovul se terminase cam de multişor şi două deşte de la mână arătau cam nasol după o tură de sus în jos pe răzătoare. Şi dureau, mă frate…! Problema era, acuma, să găsesc ceva cu care să opresc sângele, că dacă le dai aşa ceva ălora care halesc doar clorofilă, ai pus-o: te trezeşti şi acuzat de sabotaj. Am încercat cu bandă scotch, după aia cu bandă izolatoare, chiar şi cu dublu-adezivă. de unde dracu’… ziceai că-i robinet acolo. După ce-am răscolit, sub privirile interesate ale lui Julie, tot sertarul cu medicamente – unde am găsit nişte aspirine galbene, care puţeau a acid azotic fumans de te lua pe sus, precum şi tot felul de alte nimicuri, între care figurau două termometre sparte, vreo cinci pixuri, nişte flacoane cu nimic în ele precum şi o foarfecă pe care o dădusem deja pierdută – şi constatând că n-am nici tifon, nici leucoplast, nici nimic de soiul ăsta şi că am consumat aproape o rolă de cur-papier dar nu se oprea al naibii sânge nici de frică, m-am hotărât să mă duc la farmacie. Mă rog, am eu trusă completă, pot să fac şi apendictomii, da’ e în maşină şi oricum, la farmacie era mai aproape.
Ajuns la farmacie, m-am speriat de ce coadă era, parcă juma’ de cartier se îmbolnăvise subit şi, judecând după ce nenorociri cumpărau oamenii ăia, aveai senzaţia că se declanşase cel puţin vreo epidemie de ciumă. Cum stăteam eu aşa, pentru amărâtul meu de leucoplast, m-am uitat niţel în jur, că m-a mâncat în cur (rimează, frate!) să mă enervez din nou văzând reclamele deşănţate la medicamente. Pe un afiş, o băbătie care te ducea cu gândul la buclişoarele şi crinolinele sfârşitului de secol XVII se chiora printr-o lupă la un soi de hartă 3D, unde era marcată farmacia respectivă. Dedesupt scria ceva de genul că preţurile mici au fost verificate de doamna Spirescu. Cine pula mea e doamna Spirescu, mă?? Ce autoritate are, ce pregătire are, de la ce instituţie vine, cu ce atribuţii, paştele mă-sii de marketing de căcat, cu priză la tâmpiţi! M-au apucat dracii aşa de tare că m-am cărat, val-vârtej, la farmacia vecină, unde locul doamnei Spirescu fusese luat de Stela Popescu, Alexandru “Rinichi-Peste-Rând” Arşinel, flancaţi de doi mai tinerei, pescuiţi, probabil, pe la vreun casting unde nu se mai prezentase nimeni în afară de ei. Şi-ăştia patru rânjeau fericiţi, dracu’ ştie de ce s-o faci la farmacie, da’ probabil că-i îndopaseră cu Xanax înainte de poză. La farmacia asta nu era nimeni, în timp ce zece metri mai la dreapta aveai impresia că se dau tigăi la promoţie. Probabil că doamna-cu-monoclu Spirescu are mai mult impact…
Am cerut o rolă de leucoplast, tipa de la tejghea m-a întrebat de care vreau. I-am zis că vreau unul cu lipici pe-o parte. Nu, nene… că aveau aşa: de hârtie, de textil, de mătase, de plastic, mai lat, mai îngust, hipoalergenic sau obişnuit (adică nonhipoalergenic??). Doamnă, zic, daţi-mi cel mai ieftin leucoplast, că trebuie să ţină nişte tifon pe-o bubă, nu capul lipit de gât. A, şi-o rolă de tifon, vă rog. Dracu’ m-a pus… aveau aşa: mai lat, mai îngust, cu densitatea aia, cu densitatea ailaltă, în două straturi sau într-un strat, făcut la noi sau făcut la turci sau făcut la francezi… deja banda mea izolatoare mi se părea venită din Paleolitic… Cea mai ieftină rolă, doamnă, că e o bubă mică… M-a întrebat dacă am card la ei. Doamne fereşte, zic, fix asta-mi lipseşte. Dar nu vreau să-mi facă? Nu!! Dă marfa, na banii, numa’ bine, săru’ mâna!!

În drum spre casă, am trecut pe lângă o altă farmacie. Apoi pe lângă o bancă. apoi pe lângă altă bancă. Şi m-am gândit că ţara asta e compusă, mai ales, din farmacii şi bănci. Şi magazine MegaImage. Şi cam atât.

Am ajuns acasă, mi-am făcut ditamai măciuca de tifon pe deşte, am terminat cu morcovii ăia, dar-ar dracii-n ei! şi mi-am pictat pe leucoplast, cu markerul, două moace rânjite pe care, când i le-am arătat lui Julie, le-a mirosit, prudentă de ziceai că-i o bombă acolo, apoi mi-a tras trei sau patru labe rapide peste ele şi-a întins-o cu un start de rachetă pe covoraşul meu portocaliu, pe care l-a făcut ghem într-o secundă, tăvălindu-se ca nebuna prin el.
Mă duc să mă joc GTA5.
Pa.