Să votăm la cratiţă

Motto: “Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” – Mark Twain

Ce titlu derutant… nu vorbesc de nimeni altcineva decât de mine însumi. Carevasăzică, azi m-a împins, aşa, o nevoie stringentă de a-mi face datoria de cetăţean responsabil – nu mă, nu aia în care câteva sute de căcaţi la costum sunt înşiraţi, în genunchi, cu faţa la zid iar eu ţin în mânuţe o mitralieră Gatling cu 12 ţevi… nu aia… păcat… ci, mult mai prozaic, aceea de a vota viitorii parlamentari, atât de capabili, inteligenţi şi cu gândul doar la România (deja rânjiţi, este?) dar, aflător fiind într-o parcare de pe lângă Viena, într-o pauză de 12 ore, chiar m-am întrebat, retoric, unde pula mea aş putea să votez, dacă musai aş vrea s-o fac. Cum răspunsul era ceva cu mulţi kilometri în coadă şi cum mi-era o foame de lup, mi-am băgat picioarele în ea de datorie civică (oricum, să alegi între un căcat ferm, cu moţ falnic şi seminţe în el şi unul mai moale ca apa şi mai lat decât cearceaful nu e nici o scofală) şi m-am gândit să mă gândesc mai întâi la mine, adică să votez pentru mine, adică să mănânc ceva. Cum de conserve m-am săturat ca de mere acre iar de mâncarea de cârciumă – fie ea şi austriacă – tot pe-acolo, mi-am zis că ce-ar fi să încropesc eu ceva din ingredientele pe care le ţin după mine în frigider.

Cotrobăind eu, aşadar, prin ladă, am dat de următoarele chestii bune:
– patru ardei graşi;
– vreo trei sute dooj’ de cepe;
– un dărab de slănină afumată (pentru urgenţe);
– un borcan cu fasole cu cârnaţi pe care l-am aruncat instantaneu la tomberon, că arăta dubios rău…;
– un pachet de unt Milli (ha, ce minune!);
– o cutie cu lapte cu o dată de expirare ce ar fi făcut orice pisică întreagă la cap s-o ia la goană mâncând pământul;
– doi ardei iuţi care arătau cam ca puţa lu’ răz-bunicu’ lu’ Tutankamon după patru mii de ani şi-o vară;
– o roată de caşcaval de-aia mică, Dalia;
– o juma’ de varză ciufulită, cam neagră pe la margini, da’ comestibilă, după miros;
… şi, în sunet triumfal de goarne, surle, trâmbiţe, cimpoaie şi trompete…
– două casolete cu carne de porc pentru gulaş, soro! pe care le-am luat la plecare dintr-un (evident, că de unde de altundeva?) MegaImage.

Convins fiind că, din toate alea de mai sus, va ieşi ceva cât de cât comestibil (oricum, mai multe n-am nici acasă, în frigider…), am scos butelia cu arzătorul, un crătiţoi fioros, cam ruginit pe fund, încă o cratiţă de inox cu capac etanş (o să vedeţi voi pentru ce), un castron, tot de inox, un fund de lemn de un metru pe un metru (făcut dintr-o placă de PAL tăiată de subsemnatul cu flexul) cuţitul cu lama de vreo cincizeci de centimetri (pe care, cu vreun an şi ceva în urmă, m-am felicitat că nu l-am găsit când, în Italia, doi derbedei mi-au proptit sub nas un pistol şi mi-au golit juma’ de cabină, dar asta-i altă poveste), o furculiţă, o lingură, sare, piper, vegeta şi o sticlă dă ulei (sic!).
Am spălat crătiţoiul, cratiţa de inox şi tacâmurile apoi am contemplat comorile din frigider, scărpinându-mă în cap preţ de două beri, gândindu-mă ce dracu’ aş putea să fac cu ele, cum să le combin ca să iasă ceva bun din toată afacerea. Şi-acuma, fiţi atenţi, bă, că e important! O haleală bună se face atunci când eşti cu mentalul armonizat cu vibraţia Universului şi cu frecvenţa rezonanţei Schumann, adică, în cazul meu, cu măcar trei beri la bord aşa că luaţi aminte: armonie şi echilibru, dacă vreţi să nu munciţi degeaba.
Am înşirat pe fundul de lemn carnea – cam un kil şi trei sute în total – apoi am luat fiecare bucăţică şi am crestat-o, cu milă, de măcar două ori. Am presărat sarea, cu mişcări energice, că se înfundase solniţa, apoi am întins bine sarea cu mânuţele curate, cu mişcări ample şi mormăieli de şaman din Congo.
Am turnat puţin ulei în crătiţoi dar, văzând că face doar o pată minusculă pe fund, l-am turnat pe tot. Bun aşa. Am aprins arzătorul. Între timp, am împins carnea mai încolo şi m-am apucat să tai ceapa; am ales patru cepe măricele, le-am făcut în două apoi le-am tăiat în feliuţe aşa de subţiri de vedeai Parisul prin ele. Mi-a luat ceva timp, că a tăia ceapa nu-i tot aia cu a schimba roata…
Între timp, uleiul se încinsese ca dracu’ aşa că am aşezat frumos bucăţelele de carne acolo, formând un strat uniform, pe care l-am modelat cu furculiţa, după care am pus capacul – unul urât ca naiba, vechi şi îndoit, dar încă bun – ca să fie carnea înăbuşită o perioadă. Am terminat cu ceapa apoi am ochit ăia patru ardei graşi, pe care i-am luat la rând şi i-am făcut tăiţei de cel mult trei milimetri lăţime, aranjându-i, frumos, într-o moviliţă separată.
Carnea începuse să fiarbă frumuşel, potolit şi cu ocazia asta mi-am dat seama că n-am o spatulă din lemn, aşa că mi-am încropit una, dintr-o creangă ruptă dintr-un tufiş, pe care am decojit-o. Mestecând, aşa, agale, în crătiţoi, mi-au căzut ochii pe pachetul de unt; l-am tăiat şi pe el în felii de cel mult un centimetru lăţime pe care le-am aşezat, ordonat, în cratiţa de inox, apoi, cu simţ de răspundere, am presărat peste ele vegeta şi piper, după care am trecut la varză, înlăturând părţile negre până în momentul în care am constatat că, în felul ăsta, risc să rămân fără varză, aşa că am lăsat-o în pace, după care am tăiat-o atât de subţire încât şi un ţăran de 200 de ani, cu gingiile netede, din fundul provinciei Arunachal Pradesh, ar fi putut s-o mănânce.
Carnea de porc începuse, după evaporarea apei, să se rumenească frumos, sfârâind vesel, aşa că am dat flacăra mai încet şi, cu mişcări elegante din încheietură, am presărat pe ea feliuţele de ceapă, uniformizând totul cu băţul meu botezat spatulă, după care am pus capacul, să mai stea acolo la înăbuşit. Deja venea un miros din crătiţoi de te lua ameţeala, nu alta.
Am mai tăiat două cepe în feliuţe subţiri şi drăguţe apoi am pus varza în castronul de inox, am pus sare pe ea şi am început s-o frământ până s-a făcut moale cum e mătasea de lenjerie intimă din noaptea nunţii, după care am adăugat cele două cepe şi am frecat-o din nou (varza…) ca să se contopească legitim cu ceapa. Mi-am dat seama, blestemând, că pusesem tot uleiul la carne dar mi-am spus că pun eu din ăla, că n-are cum să fie rău.
Am dat capacul la o parte, amestecând energic cu băţul şi, când ceapa s-a rumenit şi ea, am azvârlit acolo cam 75% din ardeii graşi tăiaţi, după care am aşezat din nou capacul, lăsând toată treaba la foc mic.
Ca să nu pierd vremea, am luat caşcavalul şi, cum n-am răzătoare (o să-mi iau una) m-am apucat să aşchiez tăiţei subţiri de caşcaval, îngânând un cântec de recoltă din Somalia şi sugând din bere. Între timp, amestecul din crătiţoi bolborosea fioros şi scotea nişte miresme pe care, pesemne, le simţeau şi câinii poliţiei austriece. Am dat capacul la o parte, să iasă aburul şi am mai dat niţel cu băţul prin amestec şi am mărit puţin flacăra.
După ce am terminat cu caşcavalul, o parte l-am aşezat în strat uniform peste untul din cratiţa de inox apoi am presărat acolo încă o tranşă de vegeta şi piper, după care am mai făcut un pătuţ din feliuţe de ceapă, croşetat cu tăiţei de ardei gras, peste care am aruncat, cu distincţie, cei doi ardei iuţi, tăiaţi mărunt de tot.
După cinş’pe minute de mestecat alene cu băţul în amestecul rumen şi sfârâitor de carne, ceapă şi ardei, am închis focul. Cu ajutorul furculiţei, am tras tot ansamblul în cratiţa de inox, am presărat peste el restul de caşcaval, ceapă şi ardei (în ordinea asta), am pus capacul etanş; cu lingura am luat cam de douăzeci de ori din ulei şi l-am turnat, elegant, peste varza cu ceapă, amestecând finuţ cu furculiţa.

Am pus la loc butelia, am spălat fundul şi l-am pus la loc împreună cu băţul, m-am spălat pe mâini, am deschis un pachet de pâine şi am ridicat, cu veneraţie, capacul de pe cratiţa de inox. Caşcavalul de deasupra se topise şi intrase prin toate interstiţiile, ceapa şi ardeii îmbrăţişau duios bucăţelele de carne iar dedesupt, untul se topise la un loc cu caşcavalul, dând naştere la un sos pe care, fără îndoială, şi zeii l-ar fi mâncat cu lacrimi în ochi. Am mestecat energic cu furculiţa, pentru uniformizarea compoziţiei apoi am mai deschis o bere şi am trecut la treabă.
Mi-a luat cam două ore gătitul şi încă una mâncatul, pentru că aşa o papa nu se azvârle pe gât de-a’mpulea, ca-n pauza de masă de la birou, ci se savurează fiecare înghiţitură, ridicând mulţumiri către Mama Natură care-a inventat porcul precum şi ingredientele aferente.

Când am terminat, nici n-a mai fost nevoie să spăl cratiţa… am spălat-o, totuşi, la un loc cu tacâmurile, am aşezat totul în ladă apoi am urcat în cabină, la căldură, am rămas în şort şi tricou şi, tolănit pe patul de jos, cu o bere şi o ţigară, m-am gândit astfel: faptul că nu am votat nu e relevant. Dacă interpretez lucrurile puţin altfel, am votat pentru singura persoană despre care ştiu absolut sigur că nu fură, că nu e un idiot, că munceşte bine şi corect, adică eu. Politicienii români îmi inspiră atâta scârbă şi oroare încât nu merită nici măcar scuipaţi – cel mult ignoraţi, ca nişte căcaţi cu ochi ce sunt, fără excepţii, iar atunci când va veni unul singur din rahaţii ăştia şi va demonstra, prin a+b, că şi-a făcut treaba fără a se gândi la el, pe ăla îl voi vota. Până atunci, urez vechiului şi noului Parlament, tuturor partidelor, precum şi tuturor acelora care, chipurile, conduc România, multă muie.

Acuma o să citesc ceva şi după aia mă culc.
Noapte bună.

NOTĂ: carnea e aia din casoleta cu ciolofan (sic!) vişiniu cu negru, scrie pe ea “Gusturi româneşti” şi mi se pare una din cele mai bune.

Advertisements

13 thoughts on “Să votăm la cratiţă

      • Dacă-ț’ spun, să mă crezi! Punct! Am plâns gândindu-mă la soarta noastră de kko. Vorba bancului, mișto țară, păcat că e locuită… Dar mi-am revenit repede, că m-a furat textul. Acum, nu-ș de ce, mi-e o foameeeee! 😄

        Like

        • Ştii ceva? Chiar nu înţeleg: soarta noastră de kko? Aud asta de la o groază de oameni şi, de fiecare dată, simt că trebuie să spun ceva însă nu ştiu cum s-o fac, pentru a nu părea arogant sau, mai rău, rupt de realitate. Da’ ştii ce-o să fac? Mă apuc acum de un text bazat fix pe comentariul tău.

          Nu mi-ai spus nimic de revista aia. Dă pe mail, dacă nu vrei să fie public, dar fă-o, rogu-te frumos.

          Liked by 1 person

          • Man, stai să ne înțelegem! Io nu sunt neam pe linie directă cu ciobanu’ din Miorița și n-am nici vocație de victimă. Să mor dacă nu m-am luptat pentru soarta mea și-a altora! Din păcate, dădui peste mori de vânt… Poporul ăsta are o bad karma, jur! 😁
            P.S. Ți-am răspuns cu revista (Psychologies), dar unde să-ți trimit textul, că n-am adresa ta de mail? A mea e opantazi@yahoo.com. Scrie-mi și-ți trimit articolul.

            Like

  1. Am râs și salivat în același timp. Știu. Nu sună bine. Și am ajuns la o concluzie: dacă aș rămâne izolată pe o insulă pustie cu tine, m-aș îngrășa.
    Acum mă duc să mănânc… și indifent cât de bun va fi ce am în bucătărie tot la mâncare ta-mi va fi gândul.

    Liked by 1 person

    • Pilaf de quinoa cu ciuperci și fasole verde cu salată de crudități: varză roșie, măsline, morcov, țelină, porumb, lămâie și ulei de măsline. 😀 Cu noduri că în mintea mea se plimbau niștește cai verzi cu ceea ce ai gătit tu. Cred că simțeam și aroma. 😀

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s