Trompeta lui Trump

Am ascultat şi citit nenumărate analize, comentarii, dări (!) cu părerea ale unor persoane cu nume greu în analiza politică şi ceea ce m-a intrigat a fost că nici una din acestea nu a reuşit să se desprindă pe deplin de limba de lemn a geo-politicii moderne, încercând – şi reuşind, în multe cazuri – să lege victoria lui Donald Trump de nişte fenomene situate undeva la linia de demarcaţie între percepţia populară a fenomenului politic şi “partea de jos a părţii de jos” (vorba lui Nichita) a fenomenului respectiv.
Nefiind nici pe departe priceput în a înota prin apele tulburi ale geo-politicii (că dacă eraaaaam…!) aş vrea, totuşi, să subliniez câteva aspecte legate de victoria în alegeri a miliardarului american, aspecte care ţin mai mult de bun-simţ, calitate care, se vede treaba, a cam lipsit presei de peste Ocean şi nu numai, de prin 2010 încoace.

În primul rând, aş pleca de la premisa că Donald Trump însuşi a privit această implicare majoră în politica americană ca pe o jucărie nouă – asta pentru că de cele vechi se plictisise, deja, de mult. Faptul că miliardarul a pendulat, de fapt, între cele două partide, republican şi democrat, până la a se hotărî unde să se stabilească, ne arată limpede faptul că omul nu are neapărat opinii politice polarizate ci că, mai curând, în mintea lui e un fel de amalgam de principii – unele de bun simţ, de altfel – regăsite în doctrinele principalelor partide din SUA. Aşadar, Donald Trump a vrut, la un moment dat, altceva.
Discursul lui electoral ne-a arătat un tip care a ştiut să asculte nemulţumirile poporului, le-a băgat la cap şi le-a întors, ca promisiuni electorale, într-un limbaj simplu, dur şi, uneori, chiar cu tendinţe spre grobianism, ceea ce mi s-a părut absolut genial, în condiţiile în care cei cărora li s-a adresat erau americani de condiţie medie, albi, majoritatea provenind din mediul muncitoresc, atât de neglijat şi de hulit chiar de către establishment-ul american.
De ce a prins discursul lui Trump? Simplu: a picat fix pe terenul care trebuia. Faptul că în zona industriei americane au avut loc, în ultimii 10 ani, nenumărate cutremure cauzate de relocarea producţiei spre China, Taiwan sau naiba mai ştie pe unde a fost un pas important al corporaţiilor spre costuri de producţie mai mici, respectiv profituri mai mari. Că o droaie de muncitori americani s-au trezit cu acel “pink-slip” în mână care îi informa că vor fi concediaţi, asta nu i-a mai interesat pe barosanii cu birouri la etajul 30; profitul contează. Colapsul industriei, în special în zona Midwest, cauzat de “strălucita” idee de globalizare a dus la apariţia unei categorii sociale total scârbită de liderii politici de la Washington.

O altă cauză a victoriei lui Donald Trump a constituit-o, la nivel local, afluxul extrem de ridicat de imigranţi în căutarea “visului american”, care-o fi ăla, dacă nu ne referim la privilegiul de a avea două locuri de muncă pentru a-ţi plăti facturile şi a-ţi trimite copiii la şcoală – nu uitaţi, vorbim de americanul mediu spre niţel mai jos, nu neapărat educat la vreuna din cele “şase surori” însă cu aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi. Ei bine, toţi imigranţii ăia n-au făcut altceva decât să ia nişte locuri de muncă de la cetăţenii americani, pe bani mai puţini (recunoaşteţi situaţia, nu?) sau, cel puţin, asta e percepţia publică. Toţi preşedinţii SUA, de la Bush-senior încoace, s-au erijat în protectori ai celor oropsiţi în alte ţări, în detrimentul propriilor cetăţeni care vedeau cum li se împuţinează şansele la un loc de muncă. A venit Donald şi a zis, simplu, clar şi la obiect: afară cu imigranţii din America, punct. Şi a prins.
Dacă tot vorbim de imigraţia spre America, să nu scăpăm din vedere musulmanii, care mai au puţin şi devin evreii timpurilor noastre, fiind folosiţi drept ţapi ispăşitori de câte ori e posibil. chiar dacă nu şi credibil. Curentul anti-musulman este, la ora actuală, foarte puternic, atât în SUA cât şi în Europa, indiferent ce-ar spune fosta comunistă Angela Merkel sau pârţul ăla închipuit de Francois Hollande sau băiatul ăla de culoare, Obama. Păi, când vine Donald şi spune maselor de alegători că va limita drastic imigraţia musulmană până la a le interzice ăstora intrarea în America, normal că americanul de rând sare până-n tavan de bucurie… şi-l votează pe Trump.
ObamaCare. Programul de asigurări medicale al aproape fostului Preşedinte al SUA, în aparenţă un program bun, a dus la creşterea primelor de asigurare cu până la 50%, bani pe care americanul cu două locuri de muncă nu prea şi-i poate permite. De la nivelul mediu în jos, cuvântul de ordine era “fuck ObamaCare!” iar când Trump a promis că va anula o droaie de ordine executive semnate de Barack Hussein, alegătorii şi-au adus aminte şi de ObamaCare, ergo, punct pentru Trump.
Tot legat de imigraţie, să nu uit: Mexic, Guatemala, Costa Rica, Ecuador, Cuba, Venezuela, Peru, Columbia, toate ţările astea trimit un flux de imigranţi pe la graniţa SUA cu Mexicul de te cruceşti, nu alta. Frontiera aia e ca gardul de plasă de Buzău pus contra ţânţarilor. Când a venit Trump şi-a zis că va face acolo un zid care, atenţie! va fi finaţat chiar de Mexic, şi-a adjudecat, brusc, încă vreo 18 procente din alegători.

Donald Trump nu e om politic, deci nu face parte din establishment-ul atât de urât în SUA; e “american verde”, nu vreun venetic; e voluntar, dur, grobian; are un discurs frust, pe faţă, în care, cu o sinceritate absolut năucitoare, îşi dă de gol toate aşa-zisele slăbiciuni, care plac atât de mult Americii – să nu uităm că americanii au un adevărat cult pentru anti-eroi: Jesse James, Al Capone, Billy the Kid, Bonnie şi Clyde şi mulţi alţii sunt adulaţi, veneraţi de o mulţime de americani, în special de cei pe care-i cheamă Billy Ray, Bobby Joe, Billy Bob, Bubba sau Cletus, ţărănoii care sunt gata să te împuşte dacă greşeşti o notă din “The Star-Spangled Banner”.
Nu zic că Trump e un nou Al Capone dar imaginea percepută de marele public e aceea a unui bandit simpatic, sincer, care cu o mână ajută o bătrânică să treacă strada iar cu cealaltă împuşcă un rival devenit incomod.
Un alt aspect de subliniat, înainte să închei: victoria lui Trump se datorează, în mare parte, şi unei situaţii la nivel global, şi anume scârba viscerală pe care au început s-o simtă popoarele faţă de clasa politică, o adunătură de târfe, de păduchi laţi, de târâturi laşe care nu ştiu decât să mintă şi să fure. În Europa, asta se simte deja accentuat; Marea Britanie a ieşit din UE (băieţi deştepţi!) pe aceleaşi motive şi cu acelaşi tip de discurs, care a motivat clasa muncitoare redusă la aproape nimic după declinul zonelor industriale din nordul Angliei. Curentele populiste cu derivatele lor naţionaliste încep să se afirme foarte pregnant deja pe continentul european şi îndrăznesc să spun că, peste 10 ani, Europa va fi cu totul alta decât e acum – nu neapărat mai bună.

La capitolul reacţii, cea mai stupidă mi se pare a celor care se îngrijorează de viitoarea prietenie la toartă a lui Donald Trump cu Vladimir Putin. Tâmpenie mai mare ca asta n-am auzit de mult… America nu va fi nici mai prietenă, nici mai ne-prietenă cu Rusia decât e acum; toate Mamele Omida care profeţesc Apocalipsa Roşie ar trebui să se împuşte în cap şi să şi-l facă fărâme pentru idioţia asta. Nici măcar n-am să explic, pentru că orice om cu judecata întreagă, cât de cât la curent cu ce se întâmplă în plan extern, îşi dă seama de realitate.
O altă reacţie, de data asta demnă de idioţii de conducători ai României, a fost cea a idioţilor de conducători ai României, evident, şi cu asta o să închei, că nu mai am chef să scriu acum. Klaus a dat asigurări că România îşi va respecta obligaţiile de membru NATO, ca şi cum doare pe cineva fix în pix de ce face România. Pe partea lui, Cioloş a subliniat că scutul antirachetă de la Deveselu este şi va fi OK, de parcă instalaţia aia a fost amplasată acolo ca să fie în România… bă! aia ar fi fost pusă acolo şi dacă teritoriul ăla aparţinea Romulanilor! E vorba de amplasarea strategică în teren, nu de ce ţară e acolo, băi Cioloaşe, fost Comisar-pentru-agricultură-la-UE-care-te-ai-trezit-prim-ministru!
Realitatea e că România politică fierbe de când a Donald Trump a devenit Preşedintele ales al SUA, de parcă, mă repet, doare pe cineva de ce face, ce este, unde este şi ce vrea România… jalnic, frate!
Personal, nici în cur nu mă doare cine a ieşit Preşedinte al SUA, pentru că România o să ia muie în continuare, oricum, de la oricine ştie să se răstească la ea. Şi asta e ceea ce mă oftică rău.

Oficialii români, cu reacţiile lor de copii de grădiniţă, mi-ai adus aminte de un banc, şi cu asta închei: un motan se hotărăşte să-l scoată pe fi-su, pisoiul, pentru prima dată la femei. “Fiule,” îi zice, “azi vei deveni bărbat. Diseară mergem să futem şi noi ceva.” Ies ei pe acoperiş seara, pe un ger de crăpau pietrele iar motanul începe să zbiere după pisici. “Uooauuu, uuuooooauuuu, uuoooauuuu…” Nimic, nici o pisică. Ăla micu’, pisoiul, cam tremura el de frig, aşa, da’ nu zicea nimic. Motanul îi tot dădea înainte cu “uuooooaauuuuu, uuooaaauuuu, uuuoooaaauuuuu!” Nimic, nici o pisică la orizont. După ceva timp, la un moment dat, pisoiul ăla micu’, tremurând, aproape îngheţat, îi zice “Auzi, tatăăîîî, eu mai fut un pic şi plec acasă, că mor de frig…”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s