Isaiia dănţuieşte la Vila23

Înainte de a intra în subiect, după ce am recitit titlul, mi-a sărit în ochi ritmul oarecum poetic al acestuia, în pentametru iambic, cred. Isaiia dănțuiește / La vila douăș’ trei… E, mă, pentametru sau ce naiba e…
În fine…

Am primit o invitaţie la o nuntă a cuiva semi-cunoscut – cum dracu’ de m-a găsit, habar n-am – şi mă tot gândesc ce motiv să bag ca să lipsesc. Am avut două experienţe relativ recente, care m-au săturat de nunţi până peste cap.
Cu vreo lună în urmă, am fost invitat la o nuntă în Haţeg, n-are importanţă a cui dar blestematele astea de convenienţe sociale m-au obligat să mă duc.
Bun, hai să stabilim ceva de la început: nu-mi plac nunţile, nu-mi plac botezurile, nu-mi plac înmormântările. La botezul meu m-am dus, că n-aveam încotro şi probabil că la incinerarea mea voi fi aşişderea prezent, că n-o să am de-ales, o să fiu vedeta spectacolului, este? Să nu credeţi că sunt vreun introvertit sau vreun anti-social dar nunţile – mai precis peterecerile de după ceremonia religioasă la care nu particip pentru că nu calc în biserici nici mort – mi se par de un cretinism împins până la demenţă.
Sunt absolut convins că există şi petreceri frumoase, unde lumea se comportă firesc, ceea ce conferă un aer de bun simţ natural dar eu n-am ajuns, încă, pe la astea.


Penultima petrecere de nuntă la care am fost a avut loc anul trecut, în 2015; se însura fiul patronului firmei unde lucram eu atunci iar prezenţa la eveniment era echivalentă cu o sarcină de serviciu şi dacă cumva credeţi că e banc, ei bine, nu e.
Am luat pe mine singurul costum pe care-l am, cravata făcută ghem în buzunar şi adidaşii – doar pentru condus, mă! – iar pantofii i-am aruncat între banchetele maşinii. Obligat de situaţie, am cules din drum un coleg şi două colege – pe-astea două le-aş fi azvârlit afară, bucuros, din mers, la 200 la oră – şi i-am dat gaz spre Snagov, la Vila 23 (vă miroase a bănet greu deja, este?).
Pe drum am suportat cu greu conversaţia anostă, saturată cu platitudini a celor două matracuci din spate, care se forţau să adopte o veselie de puştoaice rebele, cucoanele având, de fapt, mult peste vârsta la care crezi că mai poţi face impresie cuiva. Una din ele, mai ales, îmi tot spunea “tinere” şi simţeam că trebuie să-i îndes cricul în bot ca s-o fac să tacă, naibii, odată. Mai era şi cald de te zăpăcea şi, cu tot aerul condiţionat, soarele care intra pe geamuri forma o combinaţie sinistră între aerul rece şi dogoarea aia umedă, care te face să te simţi ca un timbru lins de un beţiv cu limba încleiată de bale.

A dat Domnul de-am ajuns odată şi la Snagov, unde mi-am parcat maşina între două vapoare de-alea de “ultra-fiţă”, cum se spune în lumea bună, le-am zorit pe paparudele alea două să-şi plimbe permanentul ăla ridicol afară din maşina mea şi, cuprins de un pesimism atroce, mi-am pus pantofii cei buni, cu o privire jalnică spre adidaşii mei ridaţi de purtare.
M-am rezemat de maşină şi am aprins o ţigară. Colegul care venise cu mine zice: “Vii? Hai, că e târziu şi-aşa.”
“Bag pula,” i-am răspuns. “Vin şi eu imediat, poate se termină, dracului, până atunci.”

Paranteză: vedeţi voi, dragii moşului, nu prea îl iubeam pe patron şi nici el pe mine. Domnului i se potrivea ca o mănușă din latex pentru tușeu rectal vestita zicere “Ce știe țăranul, ce e ciocolata / Mănâncă hîrtia și-aruncă bucata.” Eu îl consider(am) un parvenit needucat, un ţărănoi bălos care a ştiut să fure (ceea ce şi este, de fapt) iar el mă considera un individ de-a dreptul periculos, total nesupus, cu talentul de a răzvrăti lumea împotriva lui. Ura lui pentru mine a crescut până la cer atunci când, într-o ședință, le-am propus colegilor, într-o doară, să ne afiliem la un sindicat, ceea ce l-a făcut să ciulească urechile ca un globan furios. Plus că nici nu-i dădeam rapoarte de activitate, ceea ce îl umplea de spume iar pe mine de o veselie feroce. Nu mă dădea afară că n-avea de ce să se lege – îmi făceam treaba la milimetru şi ăsta turba, nu alta. Răspândisem vorba prin firmă că, dacă mă dă afară fără motiv, primul drum îl fac la ANAF şi al doilea la tribunal şi mai dau o raită şi pe la ORDA, aşa că dobitocul spumega.
Am închis paranteza.

Vila 23. Ridicaseră ăia un soi de cort pe malul lacului unde erau aşezate mesele şi, spre oroarea mea, ceremonia religioasă nu numai că nu se terminase, da’ nici nu începuse măcar! Ce să vezi, se gândiseră gherţoii să o facă în “stil american”, pe malul lacului, sub o arcadă cu flori şi alte rahaturi sclipicioase.
DIntr-un “vantage point” aflat ceva mai sus am aruncat o primă privire, rapidă, de evaluare a celor prezenți – de fapt, mai mult a celor prezente, că domnii nu mă interesau.
Am remarcat, astfel, câteva domnișoare care arătau chiar răvășitor, în rochițe diafane și drăguțe dar, însoțite fiind de băieți în costume a căror mânecă de la sacou costa cam cât costumul meu întreg cu mine în el, mi-am dat seama că joacă într-o ligă mult superioară, astfel că am decis că sunt urâte și nu merită interesul. Da, vulpea…
Doamnele arborau, majoritatea, un păr sculat sau culcat în poziții oarecum nefirești precum și rochii care mie mi s-au părut pretențioase da’ ce știu eu? Pantofii cu tocuri înalte le obligau să pășească într-un anumit fel – cu torsul aplecat puțin în față, curul împins înapoi iar brațele puțin depărtate de corp pentru a-și menține echilibrul; puteam să pun pariu că organul Scarpa (sau ce naiba controlează echilibrul, că am mai uitat din ce-am învățat) lucra în regim mult superior giroscoapelor de la segway.
La intrare, un băiat mi-a băgat sub nas o tavă cu pahare cu şampanie; i-am mârâit că eu nu beau pişat şi am pornit în căutarea unei sticle cu ceva lichid că muream de sete. Da, eram într-o dispoziţie tare rea… Am înşfăcat de la bar o sticlă cu apă, pe care am golit-o instant apoi, cu moartea-n suflet, m-am îndreptat spre spatele cortului, unde popa trebuia să le citească ălora de bine şi alte alea cu “… şi vă înmulţiţi.”
Soţia patronului, care bătea din palme ca să-i zorească, voioasă ca un press-papier din 1907, pe invitaţi, m-a ignorat cu desăvârşire – modul ei de a-mi comunica ce părere are despre mine. I-am spus, frumos, săru-mâna, mi-a aruncat o privire de sus, cu un zâmbet greţos iar eu am trecut mai departe, având în minte doar imagini cu ea atârnată de o cracă groasă, vânătă, cu limba până la brâu şi rahatul curgându-i pe picioare în jos.

Că veni vorba de atârnat, mi-am adus aminte că n-am cravata la gât dar m-am gândit că, dacă o am în buzunar, e cam tot aia, că doar e la mine, nu?
A venit o colegă cu care mă înţelegeam foarte bine, contabilă în firmă, care-mi făcea deconturile pentru că mie mi-era lene – eram doar prieteni, nu vă gândiţi la altceva – şi m-a întrebat unde mi-e cravata, că toată lumea are. I-am zis că e în buzunar, deci am şi eu. M-a privit rugător şi, stăpânindu-mi un blestem, am scos nenorocirea din buzunar, făcută ghem, arătând cam jalnic. Fata a clătinat din cap mustrător şi am rugat-o să mă ajute ea, că fără oglindă nu mă descurc cu laţul ăla nici să mă tai. A oftat şi mi-a pus cravata da’ a strâns nodul cam tare, de mi-a ieşit limba din gură.
“Ce faci, soro, vrei să mă termini?” am orăcăit, în timp ce mă chinuiam să desfac blestematul ăla de nod. L-am lăsat cam lălâu, aşa, iar tipa a pufnit şi s-a dus la fetele ei. Am ochit, în spate, o trupă de băieţi mai pe sufletul meu, aşa că m-am fofilat printre invitaţi şi rochii roz şi parfumuri tari şi transpiraţie într-acolo. Inspirată mişcare, pentru că popa s-a întrupat şi el de undeva – probabil din durere, ca Electra – puştiul cu viitoarea mamă a copiilor săi (şi nu numai, dacă era să dau crezare bârfelor din firmă) au apărut şi ei sub bolta aia aiurită şi a început spectacolul. Popa adusese un casetofon cu el – pe bune, mă!! – unde avea toate prostiile alea cu coruri, tobe, cimpoaie şi harpe (era să zic harpii) care cântă pe la asemenea evenimente şi să vedeţi cum făcea: cetea din cartea aia a lui şi se sincroniza cu caseta, frate! Oameni buni, mă jur, nu exagerez! Am râs cu lacrimi de faza asta şi ne-am tras după cort, ca să râdem în voie. Unul a întrebat, retoric, aşa, ce se face popa dacă se agaţă banda şi ne-am tăvălit, efectiv, pe jos, în hohote demenţiale. Cât să fii, mă, de cretin, de dobitoc, cât?

Toată mascarada dura deja de vreo juma’ de oră şi nu vedeai meclă pe care plictiseala să nu fie adânc întipărită. Plus căldura. Era cam patru sau cinci ceasul, un soare de-ăla arzător iar din lac se ridica o umezeală greţoasă, care lipea cămaşa de tine. Doamnele, cu permanent şi coafuri sofisticate, îşi făceau energic vânt cu evantaie – alea mai cu ştaif – iar alea mai fără, care cu un ziar, care cu mâneca vreunui “ceva” care cu mâna, pur şi simplu, arborând niște zâmbete de circumstanță care spuneau clar că și-ar dori, de fapt, să fie oriunde altundeva în momentul ăla. Bărbaţii începeau să-şi lepede, pe rând, sacourile, expunându-şi cămăşile năclăite de sudoare, să-şi şteargă feţele cu batiste şi, în general, să manifeste o pornire sănătoasă, normală şi evidentă în a se căra de-acolo în trap săltat spre prima bere disponibilă. Popa făcea playback în continuare, eroii zilei transpirau direct în soare şi arătau puţin terminaţi, soţia patronului privea în jur, cu zâmbete cam nervoase, spre şleahta sastisită, moartă de cald şi de sete iar Şeful, Barosanul, îşi înţepenise pe mutra aia de gibon un rânjet de plastic – zâmbetul omului care vrea să turbeze dar nu-şi permite în momentul ăla. Lacul ardea şi el şi parcă vedeai buruienile şi algele putrezite de la mal cum scot bule şi fermentează vâscos. Şi, deodată, s-a pornit un vânticel micuţ şi drăguţ, care a fost primit cu un oftat de satisfacţie general, da’ bucuria n-a durat. Vedeţi voi, malurile lacului Snagov sunt populate de diverşi oameni cu bani mulţi, care şi-au făcut acolo vile, pontoane şi alte acareturi. Problema e că, din varii motive, mulţi dintre ei nu au fosă septică, unde să li se adune rahatul şi pişatul de dimineaţă aşa că şi-au tras ţevi direct în lac. Ce frumos. Vânticelul ăla de care vă spuneam bătea fix dinspre malul opus şi, spre oroarea generală, a adus cu el nişte duhori care te doborau din picioare, nu alta. Noi ăştia mai umili, care stăteam la coada publicului, ne-am tirat uşurel două sute de metri mai încolo, în parcare, unde ne-am prefăcut că suntem atenţi. Unul a zis “Ce nuntă de căcat!” şi l-am aprobat toţi, cu gravitate, pufăind intelectual din ţigări.

Bon, asta a fost cu secţiunea ecumenică a fericitului eveniment. Mă rog, au mai inhalat ăia ceva duhori maro până când popa s-a hotărât că tinerii sunt suficient de conectaţi la realitatea duhovnicească pentru ca să-i lase să umble, dracului, în pace şi să se care şi el cu casetofonul ăla penibil, cert este că, la un moment dat, porţile cortului s-au deschis şi toată şleahta s-a bulucit la intrare, bocănind din tocuri spre mesele cu numele fiecăruia inscripţionat pe o chestie care servea şi ca plic, unde se puneau banii necesari tinerei familii, pentru ca ăştia să n-o ia de la zero, ca săracii. De parcă puştiul nu era fiul tatălui său, care furase cu amândouă mâinile şi fură în continuare – ştiu eu, că am prieteni în firma aia. În fine…
Băi frate, mi-era cam foame şi abia aşteptam să bag ceva sub nas, mai ales că, având în vedere “darul” de 400 de lei – şi asta era suma minim acceptată; am vrut să dau 399 da’ m-am oprit la timp – consideram că am plătit pentru o groază de haleală, ce mă-sa…
Până s-au aşezat toţi a durat ceva. Am ras din start trei banane de pe masă din cele şase prezente, ceea ce a provocat priviri mustrătoare din partea a cel puţin alte trei persoane – masa era de şase, da? – apoi am luat meniul scris pe o chestie cu porumbei, bibilici şi căcaturi roz, ca să văd cu ce îmi voi potoli foamea în seara aia. O precizare necesară: vorbesc curent engleza şi spaniola, mă descurc bine în germană şi înţeleg şi franceza, dar pe asta n-o vorbesc. Vă spun asta nu ca să mă laud ci pentru că, citind meniul, m-am uitat ca curca-n crăci: nu pricepeam o iotă din ce dracu’ scria acolo. Bun, “canard” înseamnă raţă, aia era clar, da’ dincolo de asta, de “saumon au rahat” şi de “poulet a la mă-sa mare” să mă ia naiba dacă aveam habar ce vrea să zică pe cartonul ăla. Aşa o fi în lumea bună, mă, ăştia vorbesc o limbă pe care noi, ceilalţi, n-o putem pricepe.

În cort era cald, cald rău, căldură alimentată şi de o droaie de trupuri grase şi transpirate, cu părul de sub braţ năclăit de sudoare, cu picături atârnânde la vârful firelor şi cineva a întrebat de ce nu ridică nimeni marginile cortului, ca să intre aer, că ne sufocăm acolo. Cererea s-a plimbat din gură-n gură şi, la un moment dat, au apărut, preocupaţi, doi băieţi îmbrăcaţi de lucru, purtând o scară metalică, pe care au sprijinit-o de schelăria cortului. Unul din ei s-a cocoţat, distins, pe trepte, pentru a manevra ceva pe-acolo, înfăţişând selectei audienţe nişte gambe păroase ce răsăreau din cracii suflecaţi ai salopetei şi o pereche de picioare murdare, cu praf căcălău în crăpăturile călcâielor, băgate în nişte papuci de gumă care, desigur, aparţinuseră spălătorilor de geamuri ai prinţesei Nefertiti. Am râs ceva de groază – contrastul era demn de o scenă a lui Fellini. Fiecare latură a cortului a fost ridicată aşa că toţi oaspeţii au avut ocazia unică să se delecteze cu priveliştea deosebită.
Au început să se plimbe şi chelnerii printre mese, purtând aferaţi nişte farfurii cât toate zilele şi îi urmăream cu priviri flămânde pentru că, era clar, la asemenea farfurii de un metru diametru, trebuia să fie ceva mare şi bun acolo. Am primit şi eu ditamai farfurioaia şi, când m-am uitat, era acolo o bucăţică mică de ceva paralelipipedic, încă o bucăţică mică de ceva rotund cu striaţii şi o pată de altceva mânjită între ele. M-am uitat pe furiş în jur, să văd dacă nu cumva ăla făcuse mişto de mine; nu făcuse, toţi aveau aceleaşi bucăţici mici, mici în nişte farfurii imense. I-am făcut un semn discret unui băiat de-acolo şi când a venit, l-am întrebat în şoaptă “Frate, ce-i asta, e de mâncare sau e farfuria pătată?” Ăla, cam golan, aşa, a râs şi mi-a zis că da, e de mâncare şi că ăla e aperitivul. Aha. “Ce aperitiv?” l-am întrebat. A arătat spre o bucăţică şi a zis că e nu-ştiu-ce cu icre negre. “Serios? Şi unde sunt, aţi uitat să le puneţi?” Nu, a zis, sunt acolo, alea mici şi negre. “Alea trei?” Da, alea trei. “Mda. Şi asta ce e, asta cu striaţii?” Tartă cu brânză şi pastă de somon fumé. Bleah. “Şi pata asta?” Cred că a zis sos de cocomârlă – eu asta am înţeles. Doriţi o bere, un vin? “Apă, că sunt cu maşina,” i-am zis, aruncând priviri duşmănoase spre celelalte trei banane de pe masă. Am băut un pahar mare cu apă, am mai băut unul şi m-am prelins spre ieşire să fumez, că nu voiam să-i deranjez pe cei care, chipurile, mâncau. Turbam, nu alta! Uite pe ce-am dat eu patru sute de lei… îmi luam la icre negre cu banii ăia, să-mi iasă pe urechi. Afară erau încă vreo doi-trei ca mine şi, când unul a zis că ce pula mea e meniul ăla de doi bani jumate, l-am aprobat călduros. Amin, frate!

Cum la nuntă distanţa dintre aperitiv şi felul întâi e cam cât aia de la Pământ la Lună pe jos, era clar că trebuie să mă descurc altfel. Mi-era foame rău deja, probabil că şi de nervi. M-am uitat în jur, să văd de unde vin ăia cu farfuriile şi am luat-o uşurel invers până când am ajuns la bucătărie. L-am ochit pe puştiul care îmi adusese “aperitivul” şi l-am chemat deoparte.
“Fratele meu,” i-am zis, “pe bune, e ceva de mâncare mai de doamne-ajută în seara asta sau toate sunt mici şi cu nume lungi?”
S-a uitat la mine puţin iar eu am scos finuţ o hârtie de 50 de lei din buzunar. Mamă, ce i-au fugit ochii spre ea, ziceai că e scanner de aeroport!
“În afară de meniul pentru copii, sunt cam din alea toate,” a zis, încetişor. “N-am făcut noi meniul, l-au făcut ăştia cu nunta. Dar pentru copii avem şniţel de pui, salate, de-astea.”
“Bun,” am zis, şi i-am pus hârtia de 50 în palmă. “Câţi ani crezi tu că am? Nu te uita cum arăt, că am crescut mult mai repede…”
A priceput imediat – deştept, băiatul – şi mi-a făcut semn să vin după el, într-o cameră lângă bucătărie. Era acolo o masă, la care m-am aşezat ca lupul ăla din desene animate care ascute cuţitele deasupra iepurelui din farfurie.
“Să nu mai spuneţi cuiva, că mă băgaţi în belea,” mi-a şoptit puştiul, aşezând pe masă o farfurie cu şniţele, cartofi prăjiţi şi un castron de salată.
După mai bine de o jumătate de oră, ieşeam de-acolo alt om. Ce face mâncarea din noi! Până şi pe patronul firmei îl consideram, acum, un pic mai puţin dobitoc.
Liniştit din punctul ăsta de vedere, mi-am permis acuma şi eu să dau, agale, o raită prin zonă, cu un aer distins, zâmbind frumos doamnelor şi domnişoarelor care meritau asta. Recunoaşterea în teren a relevat coordonatele unei formaţii obscure, care se pregătea să facă deranj, acordându-şi instrumentele şi când unul a zis în microfon ceva cu “Optzecişiopt, optzecişiopt, ţţţţţ, zzzzz, muaaah, ăăăăăh” şi alte sunete misterioase, au bubuit vreo şase boxe plantate, strategic, în jurul evenimentului.
Lumea cam terminase de mâncat – sau de luat cu apă, ca pastilele, aperitivul – iar soţia Barosanului – v-am zis că avea, ca aproximativ 35% dintre doamnele prezente, o ditamai rochia roz pe ea? – s-a urcat pe scenă, unde a luat microfonul, ţine-mă, Doamne! N-a cântat, slavă tuturor sfinţilor, pentru că, dacă ar fi făcut-o, având în vedere bănuielile mele, bazate pe vizual şi pe olfactiv vis-a-vis de etnia căreia îi aparţinea, ar fi trebuit să înceapă, obligatoriu, cu clasicul “M-am născut într-un salcâm…”
Ziceţi că sunt al dracu’. Că exagerez. Ei bine, nu, deloc. Nu-mi stă în caracter să vorbesc rău despre foştii şefi, chit că unii o merită dar ticăloşii ăştia doi au fost un caz special şi dacă aş da pe goarnă tot ce ştiu, fără să pun de la mine nici măcar cât negru sub unghie, v-aţi cruci!

“Vă invităm la dans!” a croncănit arătarea, cu o mişcare şugubeaţă din şolduri de-am zis că dărâmă pilonii scenei. Un soi de “Ieee…” cam leşinat s-a ridicat din audienţă, garnisit cu câteva aplauze anemice – normal, ce, aia fusese mâncare? – iar lăutarii ăia s-au pus pe cântat. Primii s-au ridicat tinerii căsătoriţi, care bănuiesc că trebuia să dea exemplu, urmaţi de alţi câţiva puşti, prieteni de-ai lor, apoi de vreo trei-patru perechi adulte şi după aia, pas. Văzusem eu pe sub mese cum multe doamne – şi chiar unii domni – începuseră să-şi scoată picioarele noduroase din pantofi şi să le frece unul de altul – bun venit într-o Lume a Durerii carevasăzică aşa că, slabe speranţe cu dansul in corpore. Doamna Barosanului a început să se plimbe printre mese, ţopăind greoi, cu o veselie cam adipoasă, încercând să-i scoale pe nehaliţi de pe scaune. Ăia râdeau cam mânzeşte, doamnele o băteau uşurel pe braţ, dând asigurări, probabil, că imediat ce reuşesc să-şi îndese labele în pantofii cu toc cui, vor face găuri în pământ, nu alta. A reuşit să mai ridice vreo patru-cinci perechi care s-au apucat să încropească nişte mişcări cam dubioase pentru ce lălăiau lăutarii ăia, adică un soi de remake după alt băiat gen Justin Timberlake, Justin Bieber sau alt tânăr talent (zic şi eu aşa, că numele astea mi-au venit acum în minte). Eu mă sprijineam de unul din stâlpii intrării în cort şi fumam iar Doamna mi-a adresat, în mers, un rânjet de circumstanţă şi m-a întrebat, din colţul gurii, dacă nu dansez şi s-a topit, fără să aştepte răspunsul. Mai bine, pentru că nu i-ar fi plăcut.
Bun. A mai trecut, vorba cântecului, un ceas (sau două), timp în care am reuşit să palmez încă vreo cinci banane de la mese diferite, plus două mere, o portocală şi, ca un finis coronat opus, un ditamai şniţel de pe masa copiilor, care se jucau pe lângă piscină, pe care l-am halit în spatele cortului, aruncând priviri dușmănoase în jur; am flirtat graţios cu o domnişoară care arăta într-un mare fel dar, când mi-am dat seama la ce nivel financiar se situa – adică diferența dintre noi era aia dintre muntele Everest și Groapa Marianelor, eu fiind groapa aia –  mi-am cerut scuze pentru cinci minute şi m-am cărat de tot, am ras o bere în ideea că, până dimineaţă, alcoolul iese, oricum, din sistem iar după toate astea am oftat greu, realizând că atinsesem limita ocupaţiilor plăcute pe seara aia.
Am mai dat o raită pe lângă ringul de dans, aflat deasupra solului cam cu un metru, aşteptând cu interes ca vreo paţachină să-şi prindă tocul în gazonul sintetic şi s-o ia zgomotos la vale, împreună cu partenerul, dar n-am avut noroc. Lăutarii ăia răcneau cât îi ţineau plămânii ceva cu “I will always nu-ştiu-ce” iar boxele bubuiau de ziceai că sunt tunuri autopropulsate şi m-am gândit, cu un rânjet, la bogătanii de pe malul celălalt care sigur închiseseră termopanele, obloanele şi îşi băgaseră tampaxuri în urechi până dincolo de timpan.
Muzica s-a terminat brusc şi deodată iar perechile au rămas care cu labele în aer, care în mijlocul vreunei figuri sofisticate şi, pentru un moment, au arătat ca ipochimenii ăia de la “Madame Tussaud” – meritau o poză! S-au repliat apoi la mese – venea haleala, chipurile.

Curios din fire, m-am aşezat la masă, remarcând că rămăsese doar o banană apoi au venit iar chelnerii, purtând aceleaşi farfurii cât roata de camion. Pe mijloc tronau o bucăţică triunghiulară de carne suspect de albă, cu latura cam de 8 centimetri, rece (!!) fleoşcăită cu un sos care vira în culoarea piersicii, cinci boabe de piper, o felie de roşie şi o foaie de salată cam cât o bancnotă de 10 lei. Eram sătul ca un urs după o vizită reuşită la stâna vecină aşa că nu-mi păsa, dar m-am dus după puştiul “meu” şi l-am întrebat “Auzi, sper că aia nu-i carne de om, că e albă rău.” A râs, golanul, şi mi-a zis că e de pui. “Mă, da’ ceva normal, de porc, n-aveţi în meniu?” A dat din umeri, a regret. “Da’ de ce e rece?” l-am întrebat. Mi-a zis că aşa au decis ăia cu nunta, să o servească mai târziu şi s-a răcit în aşteptare. M-am întors la masă. Ochisem eu un căţel hămesit prin parcare, mic şi amărât, care dădea din coadă la oricine trecea la mai puţin de zece metri de el; am luat carnea aia, am pus-o pe un şerveţel, sub privirile suspicioase ale celor de la masă şi, adresându-le un rânjet cu toţi dinţii, m-am fofilat afară, în parcare. Căţelul era acolo şi probabil simţise deja mirosul pentru că a început să sară de doi metri în sus iar coada îi făcea ca un ventilator la turaţie maximă. I-am oferit carnea; a mirosit-o întâi cam dintr-o parte apoi a decis că ce pula mea, e bună, aşa că a halit-o în doi timpi şi trei mişcări. Am aşteptat cu interes să văd dacă se dă cu labele-n sus da’ părea bine mersi, aşa că l-am mângâiat pe cap şi i-am promis că, dacă mai pot, îl mai cinstesc cu ceva.

La un moment dat, lăutarii ăia au îngânat câteva acorduri de deschidere iar Doamna s-a proţăpit pe scenă de ziceai că e Regina-Mamă, anunţând onor audienţa că tinerii căsătoriţi ne-au pregătit o surpriză grozavă, ceea ce a provocat în public un val de interes cam de un centimetru înălţime. Au apărut şi eroii serii, ţinându-se de mânuţă şi, spre oroarea mea, s-au apucat să lălăie ceva pe aproximativ două voci, secondaţi de ansamblul lăutăresc din spate. Audienţa se prefăcea foarte interesată, unii din cei de la mese chiar întorcând puţin capul, ca să arate că ascultă. Regina-Mamă îşi privea odorul cu o mândrie de ziceai că o să explodeze, nu alta; Barosanul se tirase pe undeva – probabil că era, deja, prea mult chiar şi pentru el iar eu am decis că, în ceea ce mă priveşte, mascarada a durat destul. Era cam 11 seara. Am dat rapid un tur de mese şi am mai recoltat trei banane şi un şniţel, am băgat banii – ăia 400 de lei – în plicul cu numele meu pe el şi m-am roit spre maşină cu aşa viteză că fluturau feţele de masă după mine. Spre surpriza mea, nu eram singurul; cel puţin opt sau nouă persoane deciseseră, la rândul lor, că n-au de ce să mai piardă vremea pe-acolo aşa că, după ce i-am dat căţelului şniţelul palmat anterior, am demarat frumos, în cârd, şi pun pariu că oftaturile de uşurare se-auzeau până la Bucureşti.

Spuneam la început de nunta aia de la Haţeg dar pe-aia o lăsăm pentru un alt text, că m-am întins cam mult deja. Să vă mai spun că plecarea mea intempestivă n-a rămas fără urmări; şicanele de la firmă au devenit mult peste ceea ce aş fi fost dispus să suport aşa că, între a-l pune pe dobitocul ăla în scaun cu rotile pentru restul vieţii şi a schimba locul de muncă, am ales varianta a doua.

Una peste alta, vorbind serios acuma, cu excepţia copiilor şi a celor care agăţaseră ceva, majoritatea celor de-acolo aveau tot atâta veselie pe feţe cât are şi un animal rânjit, călcat de cinş’pe camioane pe şosea. La ce dracu’ să te mai duci, dacă nu te simţi bine, dacă totul e artificial, făcut mai curând să arate “ce de bani avem noi” şi să epateze printr-un snobism împins la limită, pentru a… ce? Pentru a arăta lumii că te-ai ridicat, în timp ce, moralmente şi mental tu te bălăceşti în acelaşi noroi ancestral, în aceeaşi mentalitate ca a străbunicilor tăi, care n-au învăţat niciodată la ce foloseşte hârtia igienică şi periuţa de dinţi?
Drace, încep să cred că societăţile care promovau o separare netă între clasele sociale chiar aveau dreptate…

Advertisements

11 thoughts on “Isaiia dănţuieşte la Vila23

  1. Am ras intr-un haaaaal! Cu voce… Nu ma mai puteam opri. A venit maica-mea din alta camera sa ma intrebe ce am. N-am putut sa-i spun decat: “Ce nunta de cacat!”. Acum rad iar. 😀

  2. Nu suport nici macar cuvintul “fite” si familia lui 😀 Abia ieri m-am dumnirit de ce nu folosesc englezescul dandi in loc de fite, diferenta este de la cer la pamint. Bine le-a pus, cine le-a pus, numele de “fite”! Dandi este mult prea rafinat, stilat, pe linga grotescul acestor personaje… A dracu’ “tranzitie” a venit cu tot bagajul ei, cu personajele si caracterele burlescului specific “democratiei originale” romanesti….

    Liked by 2 people

  3. Mi-am facut in sfirsit timp sa citesc nuvela ta, pentru ca-i o adevarata nuvela, in toata regula! Pacat ca nu te mai duci pe la sindrofii de genul asta! Mare pacat! Macar pentru deliciul cititorilor… 😀

    Liked by 2 people

    • Adela, mulţumesc pentru apreciere, ca şi pentru toate like-urile de până acum. Am patru texte în lucru; perioada fiind, însă, aglomerată, am prea puţin timp pentru scris – dar, în curând, se va termina şi cu aglomeraţia asta.
      Am timp să mă uit pe poze, însă, if you know what I mean. 😉

      Liked by 1 person

  4. Mă doare gura de râs. Cred că poți vorbi despre carte de telefon și să ai același haz. Doamne, nebun ești! O zic cu simpatie, să nu te superi. Unde ai fost până acum?
    Nunta de la Hațeg? Ai scris despre ea până la urmă?
    Ești bestial! De fiecare dată îmi pare rău când se termină textul. 😀 😀 😀

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s