Andreea

Am văzut-o ieri după amiază la bazinul unui soi de club unde merg din când în când să înot şi să beau câte o bere la umbreluţe – deşi e al dracului de scump, dar pentru ce muncim, dacă nu ca să ne simţim bine, iar eu chiar voiam să-mi curăţ mentalul de praful moldovenesc.

Întâi mi-a atras atenţia imaginea ei în colţul ochiului; ceva familiar în atitudine, în mişcări, un contur cunoscut apoi, când am întors capul, am văzut-o – era ea, într-adevăr. Am urmărit-o multe minute cu privirea, cum înota de la un capăt la celălalt al bazinului, fără oprire apoi, la o întoarcere, m-a văzut. A rămas puţin nemişcată şi am reuşit să văd schimbarea de expresie de pe chipul ei. A zâmbit apoi, în felul ei atât de tipic, încreţindu-şi puţin pomeţii obrajilor pistruiaţi şi a ieşit din bazin, îndreptându-se spre mine în timp ce-şi scotea casca de baie. S-a oprit în faţa mea iar eu m-am ridicat de pe şezlong.
“Bună,” a spus, cu acelaşi zâmbet, uşor zeflemitor.
“Bună, Andreea,” i-am răspuns.
Am rămas câteva momente tăcuţi, privindu-ne unul pe celălalt.
“E mică lumea, nu-i aşa?” a întrebat în cele din urmă.
Am aprobat dând din cap şi nu ştiam ce naiba să spun. A făcut un gest nonşalant cu mâna înspre cei care se fâţâiau pe lângă noi şi verigheta i-a sclipit în deget.
“Eşti cu cineva?”
“Nu, tu?”
Pentru o secundă a privit undeva, peste umărul meu.
“Acum nu.”
Am tăcut iar, amândoi.
“Îţi mai place vinul alb?” am întrebat-o.
A râs încet.
“N-ai uitat. Da, îmi mai place… uneori.”
“Uneori, adică acum?” am întrebat.
“Hai să căutăm o masă,” a spus. “Tu, tot cu berea?”
“Mda, mă ştii doar,” i-am răspuns şi am regretat răspunsul în acelaşi moment.
M-a privit fix câteva momente iar pe chipul ei s-au perindat nenumărate expresii.
“Vino să vedem ce găsim aici,” am spus, luând-o puţin înainte.
Ne-am aşezat la masă şi am luat un pahar de vin alb pentru ea şi o bere pentru mine. Mi-am aprins o ţigară şi i-am arătat pachetul.
“Mai fumezi?”
A negat.
“M-am lăsat, de vreo doi ani. Tu când te laşi?”
Am ridicat din umeri.
“Habar n-am, nu m-am gândit la asta.”
A ridicat paharul spre mine.
“Noroc,” a spus.
Am ciocnit sticla de bere de paharul ei apoi am luat o înghiţitură lungă după care mi-am aprins o ţigară. Dacă vreodată m-am simţit ca un idiot adevărat, atunci ăla a fost momentul. Tăceam şi căutam un subiect de discuţie care întârzia să se arate apoi am făcut un semn cu capul spre verigheta ei.
“Dacă te vede domnul cu cineva la masă, nu zice nimic?”
“Domnul e la serviciu,” a răspuns ea. “E foarte ocupat.”
Am tăcut din nou, amândoi. Andreea bea încet din paharul cu vin, privind în gol, undeva prin mine.
“Ce-ai mai făcut?” a întrebat într-un târziu.
Am ridicat din umeri din nou.
“Mai multe. Am plecat, am venit, iar am plecat, iar am venit…”
A pus paharul pe masă, cu grijă, apoi m-a privit ţintă.
“Adică, în ultimii, câţi, 17 ani, nu-i aşa, ai tot plecat şi ai tot venit. Frumoasă viaţă, numai cu plecări şi veniri…”
“Ei,” am spus, “în mare, cam aşa a fost. Restul sunt detalii…”
“Chiar,” a spus, “câţi ani au trecut, 17, nu? Sau nici nu i-ai numărat?”
Am luat altă gură de bere, una mare.
“Pentru că eu i-am numărat, să ştii,” a spus, încet. M-a studiat amănunţit.
“Nu te-ai schimbat deloc,” a reluat.
“Pe naiba,” am zis. “M-am schimbat. Sunt mai bătrân cu 17 ani, nu?”
A dat încet din cap de câteva ori.
“Unde mai eşti acum?”
I-am spus. A ţâţâit din buze şi a zâmbit.
“N-o să te aşezi niciodată într-un loc, nu-i aşa?”
“Ştii că nu-mi place la birou…”
A aprobat, tăcută, privindu-mă într-un fel care m-a făcut, brusc, să vreau să fiu în altă parte.
“Tu ce-ai mai făcut?” am întrebat-o, ca să schimb subiectul.
S-a strâmbat uşor.
“Tot în presă. Eu n-am plecat nicăieri. Am fost aici tot timpul.”
A golit paharul apoi mi l-a arătat.
“Mai ia-mi unul, vrei? Şi dă-mi o ţigară,” a spus, întinzând mâna după pachet. L-am luat de pe masă înainte să-l prindă.
“Spuneai că te-ai lăsat.”
“Vreau o ţigară, serios.”
Am oftat şi i-am întins pachetul.
“E păcat să te-apuci din nou,” i-am spus.
M-a privit tăios.
“Ce ştii tu?”
Şi-a aprins o ţigară, a tuşit uşor apoi a tras un fum adânc.
“Uitasem cât sunt de bune,” a râs. “Tot la astea ai rămas.”
“Păi, dacă tot fumez, măcar să iau ceva ca lumea, nu porcării.”
Am chemat chelnerul şi am comandat încă un pahar de vin alb şi încă o bere. Andreea a ridicat paharul.
“Pentru întâlniri neprevăzute.”
Am tăcut din nou, amândoi. Rumoarea din jur ajungea la mine ca printr-o uşă izolată fonic.
“Şi care mai e viaţa ta… privată?” m-a întrebat Andreea.
Am dat din umeri.
“Am peşti. Şi o pisică.”
A râs.
“Peşti şi pisică? Şi de câte ori cumperi alţi peşti?”
“Nu, că n-are nimic cu ei. A avut la început, acuma s-a obişnuit.”
“Şi cum o cheamă pe pisică?”
“Julie,” am spus. “Şi pe toţi peştii îi cheamă Vasile.”
“Pe toţi peştii îi cheamă Vasile?” a râs Andreea. “Tot aiurit ai rămas… te mai uiţi la desene?”
“Mda. Acuma mă uit la The Simpsons, care nu se mai termină. Tu? Tot Powerpuff Girls?” am râs.
A râs şi ea.
“Am trecut de epoca aia…”
A băut puţin vin apoi m-a fixat cu priviri tăioase.
“De ce a trebuit să vii azi aici?”
Am privit într-o parte.
“N-a trebuit… aici vin de obicei când vreau să înot…”
“Unde naiba ai fost toţi anii ăştia?” a întrebat iar, aproape violent. “17 ani! Când ai plecat de la revistă, nici măcar nu mi-ai spus unde pleci!”
“Andreea, când am plecat de la revistă eram…”
“Da,” m-a întrerupt, “erai cu… cum o cheamă?”
“Nu mai are importanţă cum o chema,” am răspuns.
A râs sarcastic.
“N-a ţinut, nu? Cât a durat?”
Am privit-o în ochi şi erau tăioşi şi duri.
“Nu fi rea, Andreea. Ştii care a fost situaţia atunci.”
“Da, ştiu,” a răspuns, cu o patimă care m-a luat prin surprindere. “Când tot veneam pe la tine prin birou şi nu mai plecam, de ce crezi că veneam, pentru că aveam nevoie de ajutorul tău? De ce crezi că stăteam lângă tine când îţi scriai materialele, ca să fur meseria? De la tine?? Întotdeauna am fost un ziarist mai bun decât tine, chiar şi când pe tine te făcuseră SGR! Când rămâneam în deadline în redacţie cu tine, nopţile, să te ajut la corectat materialele, de ce crezi că o făceam, pentru că n-aveam ce să fac acasă? Ai fost orb şi orb ai rămas!”
S-a oprit brusc, privindu-mă cu ochii mari. A dat uşor din cap de câteva ori.
“Şi-acum să ne întâlnim aici, 17 ani mai târziu decât ar fi trebuit… ce farsă tâmpită!”
“Nu mi-ai spus niciodată nimic, Andreea” am spus, încet.
“Da, ce să spun!” a răspuns, zeflemitor. “Domnului trebuia să i se spună, nu-i ajungeau toate gesturile, toate semnele pe care şi un orb le-ar fi văzut. Poate trebuia să-ţi trimit un mail, nu? Să ies cu pancarta pe stradă! Să agit steguleţe! Am fost împreună… în câte locuri? La câte târguri din Europa? De câte ori am dormit în aceeaşi cameră pe la hoteluri? Ştii cât te-am aşteptat??”
Şi-a aprins încă o ţigară.
“Ţi-am oferit totul,” a spus. “Şi n-ai luat nimic.”
“Nu sunt o javră, Andreea,” am răspuns încet. “N-ar fi mers. Viaţa ta ar fi trecut aşteptându-mă şi nici chiar tu n-ai fi rezistat la infinit.”
“Poate că n-ai mai fi plecat,” a spus, cu o voce care mi-a rupt ceva în inimă.
S-a încruntat şi a privit în jos, înspre masă. Şi-a tras nasul apoi a zâmbit, sfâşietor.
“Prostule, prostule, prostule ce eşti,” a şoptit, apoi s-a ridicat.
“Mă duc la toaletă.”
Priveam înspre masa din lemn şi vroiam s-o sfărâm, împreună cu tot ce mai era acolo. Tot ce-aveam în minte dispăruse, înlocuit de un fir foarte subţire, întins aproape de rupere. Mă simţeam rău.
Andreea s-a întors şi s-a aşezat încet pe scaun.
“Iartă-mă,” a şoptit. “N-am vrut să fac o scenă. Arăţi ca naiba.”
Am încercat să râd.
“Mulţumesc,” i-am răspuns, şi vocea mi-a sunat străină de mine.
Şi-a terminat vinul, eu mi-am terminat berea. Am plătit.
“Mă aştepţi până mă schimb? Măcar atât poţi să faci?” a întrebat Andreea.
M-am schimbat şi eu şi am ieşit în faţa uşii. Mi-am aprins o ţigară dar avea gust de hoit. Am aruncat-o. După câteva minute a apărut şi Andreea. Purta o rochiţă verde, de vară, care se potrivea cu părul ei arămiu.
“Maşina mea e în parcare, mă conduci?”
“Da. Oricum, plec şi eu. Se face seară imediat.”
Am pornit amândoi, încet, spre parcare. Mi-a arătat o maşină albă.
“Asta e.”
A descuiat, şi-a azvârlit sacul pe scaunul din spate, a închis uşa apoi s-a întors spre mine. Stătea foarte aproape, îi simţeam respiraţia. A oftat uşor.
“Am plecat,” a spus încet. “De data asta, eu.”
A ezitat un moment apoi a urcat la volan. A dat cu spatele şi a coborât geamul. M-a chemat cu un semn. M-am aplecat spre geam.
“Dumnezeule,” a şoptit, “cât de mult te-am iubit!”
M-a sărutat în fugă apoi a demarat.

Am rămas în parcare, privind în urma ei. Mă durea stomacul, mă durea capul, mi-era rău şi mă simţeam ca dracu’. Cred că cele mai nenorocite amintiri sunt cele de care scapi cu greu, cu eforturi groaznice apoi te trezeşti că, deodată, se întorc să te bântuie şi-ţi rânjesc în faţă exact când te aştepţi mai puţin. Am descuiat maşina apoi am încuiat-o la loc. Am plecat înspre parc, unde m-am aşezat pe o bancă. Când am reuşit să plec de-acolo, se făcuse noapte de-a binelea. Am ajuns acasă.

Andreea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s