Jurnal moldovenesc (2)

21 iulie

De dimineață n-am avut chef de micul dejun așa că m-am limitat la o cafea. Când am trecut pe la recepție să le rog pe fete să-mi deschidă poarta ca să ies cu mașina, una din ele mi-a zis că dacă vreau micul dejun, doar să le spun ce vreau pentru că se va pregăti imediat – asta, probabil, în compensație pentru ieri. Le-am zis că pas de data asta, că mă grăbesc, la care au făcut niște fețe amărâte și una mi-a zis că, atunci când mă întorc, pot să iau chiar și micul dejun dacă vreau. Am rămas puțin cu gura căscată și le-am zis că seara, de regulă, mănânc ceva mai substanțial decât o omletă sau mai știu eu ce – micul dejun se ia dimineața. “Da, dar dacă vrieți, o să vîă faciem și micul diejun…” Bine, mă. Nu prea aveam chef de bancuri așa că m-am rezumat să le zâmbesc cu toți dinții și să răspund că o să mă gândesc la asta. Frate…


[Pauză de lucru]
Ora 16.30
Am terminat pe azi și am avut suficiente motive pentru a deveni un car de nervi – inutil să le înșir aici. Înainte să ajung la hotel, am oprit la un supermarket (Numărul 1, așa îi spune, serios!) să-mi iau țigări, pentru că alea de-acasă s-au terminat. Mi-a luat vreo 4 minute să-i explic boului de la casă de care țigări vreau, (măcar că n-aveau decât vreo patru feluri şi nici unul din ele nu erau ce vroiam eu, de fapt) ăla s-a cărat să culeagă un pachet de naiba știe unde, timp în care s-a făcut o coadă memorabilă după mine. În spatele meu era unul mai lung ca mine, cred că avea doi metri și ceva, care s-a uitat urât și a nechezat ceva în rusă iar eu, care oricum fierbeam mocnit, i-am mârâit un “Așteaptă, bă, sau cară-te la altă casă!” Da, n-a fost frumos, știu, dar omul tocmai pusese cleştişorul de tăiat pe firul roșu. Probabil că ceva l-a avertizat că e nasol așa că și-a luat coșulețul cu căcaturi și s-a cărat. Am lăsat în față o bătrânică, o tipă cu un copil mic care urla după bomboane așa de tare că m-am gândit să i le cumpăr eu și pe un domn mai în vârstă pe care l-am ajutat să pună coşul la loc pentru că îi tremurau mâinile iar cretinul de la casă i-a pus pe bon bătrânei pachetul meu de țigări. Și-atunci am explodat. “Bă, da’ voi chiar sunteți în altă dimensiune??” l-am întrebat pe idiotul de la casă. “Nu mă vezi, mă, aici, cui naiba îi dai țigările alea??” Mamă dragă, ce bucată i-aș fi dat, fix în mecla aia de scriitor de vagoane! Numa’ de-al dracului, i-am cerut DOUĂ pachete de țigări, ca să-l mai fac să transpire nițel și dacă-l punea dracu’ să comenteze, ieșea balamuc. N-a comentat… mi-a adus încă un pachet, am plătit și m-am cărat. Da, nu mi-au trecut încă dracii, știu…
Poate credeți că exagerez sau mai bag de la mine dar să știți că descriu lucrurile exact cum s-au întâmplat, pe bune.

Vreau acasă, nu mai pot cu ăștia!
Am ras două beri și mă duc sus să mă schimb. Revin.

Am revenit şi m-am aşezat pe terasă, cu laptopul, să răspund la e-mail-uri. A venit şi Daniela şi m-a întrebat dacă nu vreau la saună sau la bazinul cu jacuzzi. Saună nu, zic, că nu-mi place la abur, nu sunt legumă da’ să văd bazinul ăla, că sună interesant. A țopăit, vioaie, și m-am luat după ea. La demisol au un bazin de vreo cinci metri pe trei, cu o droaie de chestii care, probabil, îți pompează aer în cur și în alte locuri. Mda. N-am slipul la mine, zic, că m-ar tenta. Ea râde șmecherește: “Se puatie și fără, că nu intră nimini aicia.” Păi, zic, fără slip nu merge de unul singur – hai și tu cu mine. A chicotit ca o purceluşă gâdilată pe burtă cu o pană. “Eiiii… și tu acuma…” Carevasăzică, am devenit, brusc, ‘tu’. Mda. Mă mai gândesc, zic, și te anunț, mulțam. Ca să vezi, dom’le…

Acuma, probabil că vă întrebați de ce naiba simt nevoia să înșir aici o grămadă de prosteli despre ce-am făcut eu sau ce mi-a zis cutare și cutare și ce relevanță ar prezenta chestiile astea pentru cei care, eventual, le citesc. Păi, una la mână, îmi place să să o fac și, a doua, cred că ar putea avea oarece relevanță dacă, vreodată, veți ajunge pe-aici pentru că reacțiile celor cu care am luat contact definesc o matrice comportamentală diferită de a noastră, uneori interesantă, alteori de-a dreptul enervantă; măcar veți ști cam la ce să vă așteptați în unele situații.

Carevasăzică, mă agitam eu cu e-mail-urile alea şi cu o bere când mi-a sunat telefonul. A 500-a oară pe ziua aia. A propos de telefon: tarifele de comunicare cu România sunt URIAŞE – mă refer la Vodafone, că la ăştia sunt – şi vă zic din nou: URIAŞE! La un moment dat am oprit eu prin oraş ca să caut pe net o locaţie; a durat cam 5 minute, ceea ce a costat 90 de Euro!!! Nu e glumă, nu e exagerare. Aproximativ 5 minute de trafic de date în Vodafone au costat 90 de Euro!!! Să tot comunici…
Cum spuneam, mi-a sunat telefonul. Era cam 7.30 şi când m-am uitat, mă suna şeful meu, care nu mă sună niciodată în afara programului decât dacă a luat foc ceva.
“Ce faci şefuuuuu…!” mi-a zbierat, jovial, în ureche.
“Mail-uri,” i-am răspuns, prudent, îndepărtând telefonul de ureche vreo 10 centimetri.. “Şi o bere.”
“Foarte bine, foarte bine,” a râs el. “Şi, cum îţi place la Moldova? Frumos, ai, fete frumoase…”
“Ce vrei, de fapt?” l-am întrebat, cuprins de presimţiri negre. “Unde arde?”
A râs, bestia.
“Ce faci mâine?”
“Păi,” zic, “mai am patru locaţii în Chişinău de rezolvat, două mâine şi două poimâine, după aia plec acasă.”
“Bă şefu’, vestea bună e că mai stai doar o noapte acolo, nu două.”
“Asta-i nu-i rău, da’ care e vestea rea?”
“A, păi nu e o veste rea,” a spus el, mieros. “Şefu’ ăla mare de tot mi-a zis să te rog să cumperi vreo 8 tipuri de materiale din Chişinău, ţi le dau eu pe mail şi să le aduci în ţară, să le testăm. Şi după aia pleci la Ungheni, că au ăia probleme acolo. Aşa că laşi locaţiile celelalte pe data viitoare şi mâine o iei galop spre Ungheni.”
“Hm, nu-i rău deloc,” zic. “Ies pe la Albiţa şi o iau în sus spre Iaşi…”
“Nu,” a râs ticălosul, “Ungheni din Moldova, nu din Iaşi.”
Mi-a scăpat telefonul din mână.
“Băi, eşti diliu? Tu ştii cum e drumul până acolo? Rup maşina, frate! E mai rău decât spre Drochia, mult mai rău!”
“Da, ştiu, dar n-am ce să-ţi fac… Îmi pare rău de tine şi nu mai comenta atâta că sunt şeful tău, bine?”
“Ştii că te urăsc, da?”
“Ştiu,” a râs el, “da’ o să încerc să supravieţuiesc. Bea-ţi berea aia liniştit, mâine cumperi alea şi după aia te duci ţeavă la Ungheni. Sună-l pe agentul nostru de-acolo să-ţi dea adresa.”
“Habar n-aveam că avem agent acolo. Dă-mi numărul de telefon.”
“E pe mail. Să faci factură pe ce cumperi, că altfel nu poţi să ieşi cu ele din Moldova. Şi să mergi cu grijă, că drumul e nasol,” a râs el. “Şi să nu rupi maşina…”
“Du-te naibii,” i-am răspuns.
“Băi, ai grijă cum mergi şi ai grijă de tine, serios. Să mă suni dacă ai vreo problemă.”
“Te sun, şefu’,” am oftat. “Aipa.”
“Papapapa.”
L-am sunat apoi pe ăla din Ungheni, unul Silviu.
“Salut,” zic, “sunt Cutare, dă-mi, te rog, adresa locaţiei din Ungheni.”
“Bunîă, nu ştiu adriesa, e pie o stradă dar am uitat-o…”
M-am simţit, brusc, foarte bătrân şi foarte obosit. Bătrân ca Timpul şi obosit ca un câine de sanie din Klondike de pe vremea Goanei după aur.
“Şi crezi că te descurci să o afli până mâine după prânz?” l-am întrebat, fără să mai am putere să mă enervez măcar.
“O sîă o aflu…”
“Fă eforturi,” i-am zis şi am închis.
Mi-am luat încă o bere din frigider. Daniela se uita la mine întrebător.
“Poate data viitoare,” i-am spus. “Acuma mai am ceva treabă şi după aia mă duc sus, că vreau să mă culc.”
Idiot sunt, frate… m-a mâncat în cur să fac pe şmecherul cu bazinul ăla… trage-mi-aş palme!

22 iulie

Fast forward, am cumpărat alea, le-am plătit şi, surprise, surprise! ăia din Chişinău mi-au spus că nu pot să-mi facă factură pe firmă decât dacă am ştampila firmei la mine. Iar telefoane. Nici o şansă. Paştele mă-sii. Am luat bonurile de casă, am luat materialele şi m-am cărat, gândindu-mă că o să mă descurc eu cumva la vamă.

Drumul spre Ungheni. Viteza medie, 12 km/h. Coşmar. Gropi, asfalt decopertat parcă de bombe, praf cât cuprinde. Când reuşeam să accelerez la peste 50, după o sută de metri reduceam iar la 15. Şi tot aşa, aveţi poze mai jos.
Am oprit pe dreapta la vreo 10 kilometri de Ungheni şi l-am sunat pe Silviu.
“Salut, ai adresa aia?”
O avea, ce miracol! O caut pe GPS, nimic. Nu figura. Îl sun din nou să-i cer nişte puncte de reper. Cu chiu cu vai, reuşeşte să mi le dea. A durat încă o jumătate de oră să nimeresc locaţia în Ungheni… ce oraş de căcat! Am rezolvat problema şi glonţ spre vama de la Sculeni. M-am aşezat cuminte la rândul de maşini, pe banda ‘Nimic de declarat’ deşi nu eram prea sigur că acolo trebuie să stau, având în vedere ce-aveam în maşină… Colac peste pupăză, când m-am pus în mişcare, încet, odată cu coloana, am auzit, de la roata din dreapta-faţă, un scârţâit înfiorător, pe tonuri multiple, mai rău ca uşile alea vechi din filmele de groază. M-au luat transpiraţiile şi mi-am adus aminte că am avut o porţiune de drum aşa-zis asfaltată, cu bitum, pe care era împrăştiat un strat de criblură de vreo 3 centimetri, care cred că mi-a sablat contraaripile până la metal. O fi intrat vreo pietricică de-aia la plăcuţă, m-am gândit. Am călcat frâna de multe ori, energic. Am tras şuturi în cauciuc până a început să mă doară piciorul. M-am chiorât în interior, doar, doar oi vedea ceva. Nimic. Mă gândeam că dacă aude ăla de la vamă scârţâitul, o zice că am ascuns ceva arme pe-acolo şi se-apucă să-mi desfacă maşina (am văzut aşa ceva într-o parcare de prin Germania, unde i-au scos unuia cu turismul şi tapiţeria din interior, timp în care l-au ţinut cu mâinile sus pe duba poliţiei). În fine… mergând uşor de tot, scârţâitul nu se mai auzea aşa că m-am mişcat cu doi kilometri pe oră, parcă mergeam pe câmp minat.
A venit vameşul, i-am povestit ce-i cu alea din maşină.
“Avieţi facturî pi astia?” a întrebat.
“Am bonurile, că factură au zis că n-au cum să-mi dea. Da’ bonurile nu-s bune?”
Vameşul era cam încurcat.
“Fişă die însoţirie avieţi?”
“Ce-i aia? Nu ştiu de nici o fişă de însoţire, am doar bonurile de achiziţie…”
“Nu,” zice, “fişă de însoţirie pientru maşână, că ie pie firmă.”
“Adică procură de ieşire din ţară cu maşina? Am, e pe un an de zile…”
Ăla a dat ochii peste cap.
“Nu înţieliegieţi. Maşâna ie pie firmă, ie utilitarî, triebuie sîă luaţ fişă die la vamieşul die la camioanie.”
Mi-a stat inima.
“De la camioane?? Păi, la Albiţa am intrat pe la turisme, n-am avut nevoie de nici o fişă… aici sunt alte reguli? Nu sunt cu camionul, sunt cu o utilitară de 600 de kilograme…”
Moldoveanul a dat energic din cap.
“Triebuie sî daţ’ înapuoi şî sîă intraţ’ pe banda die camioanie.”
M-am uitat în spate. Coada de maşini era pe trei rânduri, compactă şi se întindea pe vreo 400 de metri.
“Păi, cum să dau înapoi aici? N-am loc nici măcar un metru. Să împing toată coloana înapoi pe şosea ca să intru eu la camioane, mă iau oamenii la bătaie, frate…”
S-a uitat şi el, lung, parcă vedea coada aia prima dată în viaţă apoi a dat din umeri.
“Triebuie sîă facieţi cumva…”
Think… think…
“Uite cum facem,” zic. “Ies pe-aici, intru din nou pe la camioane şi ies tot pe-acolo şi iau fişa aia, ce zici?”
Vameşul meu şi-a încreţit fruntea. Nu părea băiat rău.
“Binie,” a zis, într-un târziu. “Eu vîă înregistriez aici la ieşirie şi intraţ’ pe dincuolo apuoi ieşiţ’ iar, dar dacî nu luaţ’ fişia aşieia, nu vîă lasî ruomânii sî intraţ’ la iei, sîă ştiţ’! O sî vîă întoarcî la nuoi!”
“Ok, ” zic, “vă mulţumesc frumos. Aşa o să fac.”
Mi-a dat paşaportul şi am ieşit din vamă, glonţ spre o parcare. Coada la camioane era de vreo 5 kilometri, doar nu eram nebun! Am luat-o pe jos spre biroul vamal de la intrare şi am înghesuit un vameş cu problema mea. A gândit intens.
“Vîă aşiezaţ’ la coadî şî când vă vinie rândul, vediem.”
Vama Sculeni… îşi merită numele, fir-ar dracu-al dracului!
Mi-am băgat picioarele, m-am urcat în maşină şi valea spre vama română.
Bună ziua, bună ziua, buletin, la revedere, la control vamal, vă rog.
La controlul vamal era un tip de vreo 50 de ani, care cred că făcuse culturism toată viaţa, îmbrăcat în pantaloni de camuflaj, bocanci de armată, cu un tricou negru inscripţionat cu ‘Control vamal’, cu o faţă de dur-cumsecade (??) şi care arăta într-un fel care cred că ar fi dat pe spate orice doamnă.
I-am spus de problema mea şi a zâmbit.
“Nu mă interesează ce-aveţi în maşină, în afară de ţigări şi băuturi alcoolice,” a râs el. “Aveţi aşa ceva?”
“Nu, doar ţigările mele.”
“Drum bun atunci. Bine-aţi venit acasă.”
Bine-aţi venit acasă. Mulţumesc, frate. Aşa e, bine-am venit acasă.

Nici maşina nu mai scârţâia.

Spre Chişinău


Camera mea “de lux”


Chişinău – Ungheni

 

Advertisements

4 thoughts on “Jurnal moldovenesc (2)

  1. Chiar au haz “porcarioarele” alea, fara el cred ca totul at fi mult mai searbad… PS Data viitoare te asteapta Daniela direct in jacuzzi 😀 (sint rau!)

    Liked by 1 person

    • Sper că nu!! Iisuse, asta ar mai lipsi, ce-ai, mă?! 😲
      Am vrut să fac un soi de glumă, tâmpită, e drept, da’ glumă! Fata nu pare o idioată, sper să-şi fi dat seama…

      Liked by 1 person

  2. Toate ca toate, da’ aia cu “obosit ca un caine de sanie din Klondike de pe vremea Goanei dupa aur” m-a dat pe spate. Ce nasol ca acum nu mai pot s-o inventez ioooo! 🙂
    Ai noroc ca te ajuta umorul asta fabulos, altfel cred ca n-ai face fata nici drumurilor, nici trogloditilor care-ti ies in cale. 🙂

    Like

    • Las’că ai inventat tu destule pe blogul ăla al tău, pe care l-am luat la citeală de la cap la coadă și pe care l-aș premia, dacă aș putea!
      Pe partea cu drumurile, să mă vezi cum fac uneori în cabină, te-ai tăvăli pe jos de râs… și aia fac și eu, 10 minute după ce-mi trec spumele, când mă văd în reply din exterior. Am ajuns să râd de mine, frate…

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s