Nea Florică

DSC_0138Ieri seară am văzut, cu spaimă, pentru câteva ore, un viitor pe care, până acum, îl percepeam ca pe ceva pierdut într-o pâclă incertă, undeva foarte departe. Unul din prietenii mei cei mai buni a ieşit la pensie. Nu am lucrat niciodată în acelaşi loc; drumurile noastre s-au intersectat, însă, pentru prima dată, cu mulţi, mulţi ani în urmă, atunci când el, şofer de test, mi-a pus pentru prima dată în mână volanul unui camion şi mi-a spus “Mergi.” De atunci, merg. Am mers cu el şi în teste, prin toată Europa şi vă jur, om mai bun, mai înţelept şi mai lucid n-am văzut niciodată. Deşi între noi e o diferenţă de vârstă de vreo 30 de ani, am devenit prieteni buni.
La începuturile prieteniei noastre m-a întrebat “Măi băiete, ai făcut o facultate, tu ai putea să munceşti în meseria ta, fără oboseala asta după atâtea ore de condus şi fără să-ţi vezi casa doar de două-trei ori pe lună… ce mama naibii te trage la camion?” Am tăcut, pentru că nu ştiam ce să spun, nu ştiam cum să-i explic faptul că, odată aşezat pe scaunul ăla, ţi se poate întâmpla să ştii, pur şi simplu, că acolo e locul tău. Între timp am mai făcut o facultate dar nici asta n-a reuşit să mă dea jos din cabina care mi-a devenit, în timp, o a doua casă.

Am trecut, de-atunci, prin multe: am cunoscut drumul deschis, sentimentul acela unic de libertate pe care ţi-l oferă panglica de asfalt care se întinde, parcă, la infinit în faţa roţilor; am cunoscut o groază de oameni – mai buni sau mai puţin buni; am aflat ce înseamnă frigul adevărat, care îţi strânge ligamentele în tot atâtea corzi de oţel şi îţi îngheaţă sângele în vene; am aflat ce înseamnă căldura adevărată, care te izbeşte în faţă ca un zid de foc şi îţi trimite în plămâni aer de furnal; am cunoscut orele, multele ore de noapte în care parcă doar tu şi camionul tău existaţi în Univers şi numai câte un rar apel pe staţie îţi aduce aminte că nu eşti singur şi că, dacă se întâmplă ceva, ai colegi care, deşi aflaţi la kilometri distanţă, vor face tot posibilul să te ajute; am cunoscut bucurie şi fericire, am cunoscut tristeţi şi tragedii; am văzut cum cei aflaţi la volanul altor camioane făceau un adevărat lanţ de comunicare prin staţii pentru a ajuta un coleg aflat la nevoie; am cunoscut oboseala adevărată, care te transformă dintr-un bărbat dur, în toată firea, într-un copil ce nu-şi doreşte altceva decât să-şi aşeze capul la sânul unei femei dragi şi să doarmă un somn abisal, acel somn lung, reparator, care te readuce în lumea celor vii.
Am cunoscut mesele în comun, lângă camion, la un loc cu alţi patru, cinci, zece colegi pe care îi întâlneam pentru prima dată printr-o parcare de camioane de aiurea, din Europa – poate că nu toţi vorbeam limba celorlalţi dar gestul acela, de salut, urmat de aşezarea pe masa improvizată a unui pachet lângă alte pachete, zâmbetele acelea, poate obosite însă întotdeauna de recunoaştere – toate acestea lasă urme de neşters.
Sunetul motorului ce porneşte după o lungă pauză – acel hohot al electromotorului urmat de bubuitul victorios al sutelor de cai putere ce se năpustesc sălbatic prin ţeava de eşapament; tremurul suspensiilor cabinei, care reverberează în tot trupul; luminile de pe bord care se sting una câte una, spunându-ţi că, şi de data asta, camionul te va purta înainte la fel de sigur şi de ferm; râsul unui copil care, lipit cu nasul de luneta turismului din faţă, îţi face clasicul semn cu mâna care te roagă să porneşti goarnele; răgetul acestora, asmuţite de aerul ce curge şuierând prin ţevile de la compresor; mormăitul puternicului motor la viteza de croazieră, pe care îl simţi în fiecare fibră şi, nu în ultimul rând, sentimentul copleşitor că tu şi camionul tău sunteţi unul şi nimic, nimic în afară de o tragedie nu vă poate despărţi cu adevărat – toate astea le-am cunoscut datorită lui nea Florică, cel care mi-a pus pentru prima dată în mână volanul unui camion şi mi-a spus “Mergi.” De atunci, merg.
Am mai făcut pauze – dincolo de cele dictate de tahograf – în care am făcut altceva dar, de fiecare dată, mâna mi-a poposit, la final, pe mânerul uşii cabinei iar atunci când, după o astfel de pauză, m-am lăsat, în sfârşit, din nou, în scaunul din faţa volanului pe care l-am tras spre mine, m-am simţit, cu adevărat, acasă.

Nea Florică a ieşit la pensie şi m-a chemat la firma unde lucra, să fiu acolo atunci când îşi va lua rămas bun de la toţi cei cu care a muncit. Mi-a spus, la telefon, “Hai, mă, vino mâine la mine, că ies la pensie…” A tăcut apoi, o tăcere lungă, o tăcere lungă cât o viaţă şi a continuat, cu vocea schimbată “Ies la pensie, măi băiete, am terminat cu şoferia…” Ceva din vocea lui mi-a pus un nod în gât şi abia am reuşit să-i răspund “Vin, nea Florică, cum să nu vin?”
M-am dus.

Era seară, târziu, când nea Florică a plecat discret dintre noi, îndreptându-se spre platoul unde era parcat camionul lui. Pentru că întârzia, m-am dus să văd ce face. Am văzut lumina aprinsă în cabină şi pe nea Florică la volan. Camionul tăcea, cuminte. Am urcat în cabină. Nea Florică avea amândouă mâinile pe volan şi privea înainte, în noapte, prin parbriz, cu acea expresie pe care o poţi vedea doar la şoferii vechi – ochii puţin mijiţi, cu privirea aţintită undeva, dincolo de înainte, cuprinzând fiecare detaliu înainte de a deveni cu adevărat vizibil. Degetele mângâiau încet plasticul negru al volanului. Am stat amândoi acolo, în cabină, fără să vorbim, minute în şir; nu ştiam ce să-i spun – simţeam că orice cuvânt ar fi sunat prosteşte. Brusc, a stins lumina. A oftat. A pus contactul general şi a deschis staţia. “Un coleg pentru o probă, dacă mă recepţionează.” Răspunsul nu a întârziat: “La rezervoare, colegule, te aud bine.” Apoi altul. Şi altul. Şi altul. I-am luat microfonul din mână. “Colegilor, nea Florică iese la pensie azi.” Şi atunci a izbucnit un val de mesaje pe staţie: “Sănătate, nea Florică! Ai grijă de tine!” “Numai bine, colegule, să fii sănătos!” “Nea Florică, să trăieşti, să fii sănătos!” “Pensie uşoară, colegule!” Cei mai mulţi nu-l cunoşteau personal dar era un coleg, unul dintre cei cu care, probabil, se întâlniseră pe aiurea şi vorbiseră pe staţie tot felul de lucruri, de la locul unde era MCV-ul sau ISCTR-ul până la “ştie vreun coleg pe unde se poate mânca bine prin zonă?” Nea Florică a luat microfonul, l-a apropiat de gură încet şi a trimis, pe canalul 22, probabil ultimul său mesaj: “Mulţumesc frumos, colegilor. Drumuri bune la toţi colegii, Doamne-ajută!”

A închis staţia.
A tăiat contactul.
A coborât din cabină; am coborât şi eu şi aveam un nod uriaş în gât.
Şi-a aşezat palma pe colţul rotunjit al cabinei şi a şoptit “Du-te înainte, măi băiete, că vin şi eu imediat.”

L-am lăsat – avea o vorbă cu camionul lui, ultima.

Advertisements

5 thoughts on “Nea Florică

  1. Trist. Când se termina o etapa și omul e conștient. Mi-e draga mașină. A mea. O simt o prelungire a mea. Știu. E o copilărie fata de a-ți petrece viata la volan. Dar am simțit nevoia să spun. Emoționant text și frumoasa prietenie. Pana la urma vârsta nu e decât un detaliu.

    Liked by 1 person

  2. Frumos articol! Plin de emotie… De la prietenia fara varsta, fara hotare, pana la viata in detaliu a unui sofer… mi-a placut! Parca am vizionat un documentar cu si despre soferi, viata, stil si… prietenii! Foarte fain!
    Sanatate multa si tie, si lui Nea Florica! 🙂

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s