Abstract

no.5După ce am comis textul “Cuminţenia pământului – jecmăneală, farsă sinistră sau glumă proastă?”, unul din cititorii textelor mele pe care, din întemeiate considerente, l-aş numi, mai curând, Cititorul textelor mele (de pe al cărui blog, aflat aici, by the way, puteţi afla multe lucruri interesante dacă sunteţi pasionaţi de raliuri şi de maşini, în general), mi-a azvârlit provocarea de a însăila un text în acelaşi registru, de data asta având ca subiect cea mai costisitoare pictură din istoria omenirii, evaluată la 140 de milioane de dolari, şi anume lucrarea “No.5” a artistului american Jackson Pollock. Nedreaptă provocare, aş spune; o să vă explic de ce în cele ce urmează.

Mai întâi, câteva referinţe utile, pentru a vedea cine a fost Jackson Pollock ăsta. Conform informaţiilor de pe Internet, Pollock a fost un pictor, unul din exponenţii curentului expresionist abstract şi deja neuronii mei au început să se împrăştie, bombănind sictiriţi că mai bine se cară la o bere cu băieţii decât să stea să proceseze chestiuni din astea atât de elitiste. Îi înţeleg perfect; aş face şi eu acelaşi lucru dar, pe vremea asta urâtă, unde naiba să ieşi?
Dacă aş încerca să explic expresionismul abstract, m-aş lovi, în primul rând, de propriul meu ID, care refuză să înţeleagă ceva ce este larg deschis oricărui tip de interpretare strâns legată de dispoziţia individului, de configuraţia astrelor la momentul respectiv precum şi de concentraţia de alcool din sânge, de-aia o să mă folosesc de revelaţiile unui artist consacrat al curentului respectiv, Wolfgang Paalen, care considera că drumul spre noile viziuni ale tinerilor artişti abstracţionişti a fost deschis atât prin intermediul legilor mecanicii cuantice cât şi printr-o interpretare idiosincratică a viziunilor totemice şi a structurilor spaţiale regăsite în picturile nativilor americani din Columbia Britanică şi să fiu al naibii dacă mai suport, nu mai pot.
Okay, okay… aţi înţeles ceva? Nici eu, dar cum fiecare dintre noi are un sâmbure de masochism ascuns pe undeva, să continuăm.
Spuneam mai sus că provocarea ce mi-a fost aruncată e nedreaptă şi acum am să vă explic de ce. În textul “Cuminţenia pământului – jecmăneală, farsă sinistră sau glumă proastă?”, am încercat să arunc o privire obiectivă asupra unui obiect făcut (sic!) de Constantin Brâncuşi, şi anume sculp… în fine, piatra aia pentru care Costi a pierdut fix 24 de ore, şi alea în doru’ lelii. Diferenţa dintre “Cuminţenia pământului” a lui Brâncuşi şi “No.5” a lui Pollock, făcând abstracţie de natura lor diferită, e imensă, după cum puteţi vedea mai jos.

cp      no.5

Personal, ca unul care a pornit, cu o mie de ani în urmă, profesional vorbind, din poziţia cea mai joasă posibilă, aceea de lopătar la taluzuri, am apreciat întotdeauna munca cinstită, onestă, aia care îţi oferă satisfacţia că ai realizat, dom’le, ceva şi că acel ceva, chiar dacă e de neînţeles pentru cei mai mulţi, măcar e complet, într-un sens care l-ar face pe Marx să-şi ia ideea de “Entfremdung” în braţe şi să plece cu coada-ntre picioare. Astfel, diferenţa dintre cele două obiecte în cauză e dată, în primul rând, de cantitatea de muncă cinstită depusă pentru a le realiza. Fără să am date concrete, aş pune pariu bani contra pietricele că Jackson Pollock a simţit pe bune că a aşterne la nesfârşit pe o scândură firicele de vopsea pe bază de răşină chiar înseamnă ceva pentru cineva – măcar pentru el, dacă nu pentru alţii. Pe de altă parte, Costi Brâncuşi nici măcar nu s-a ostenit să se asigure că ochii de pe mutra aia sunt la acelaşi nivel, fir-ar al naibii…

Am auzit cu ceva timp în urmă de un tablou care reprezenta un pătrat portocaliu pe fond negru sau aşa ceva, care a fost vândut cu o sumă fabuloasă (mi-e lene să caut pe net detalii) ca fiind una din lucrările de referinţă pentru unul din curentele astea moderniste sau cum naiba le-o zice. E adevărat că arta nu e ceva ce se poate cuantifica prin a+b, dar o elementară decenţă ar trebui să ne oblige să privim lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, nu cum am vrea noi să fie. Da, da, ce ne-am face fără imaginaţie, fără această însuşire de a ne modela o lume proprie, echivalentul construirii unui cub perfect din module sferice? Okay, pricep şi asta – sau, cel puţin, încerc – deşi prea multă imaginaţie ne-a adus spre o viaţă nenaturală, cu prieteni virtuali pe care îi doare fix în cur de prietenii lor virtuali, dacă pricepeţi unde bat.
Iar am deviat de la subiect – e un obicei al meu; maică-mea îmi spune tot timpul că am o gură aşa de mare încât, într-o zi, o să cad în ea. Să revin.
Ce-aş spune dacă Jackson Pollock ar fi fost român iar Statul nostru ar fi intenţionat să cheltuiască vreo 140 de milioane de dolari pentru a cumpăra No.5? Dincolo de fariseismul sau tâmpenia patologică tip Cioloş, conform cărora “dacă n-am avea Cuminţenia pământului, am fi mai săraci”, aş spune că totul e nebunie curată. Să fim serioşi; doar o mână de oameni ar vedea cu adevărat ceva în No.5, dincolo de cele aproximativ 11.000 de linii de vopsea pe o scândură şi nu cred că ar merita cu adevărat ca Statul român să dea atâţia bani pe ceva care ar aduce satisfacţie doar câtorva indivizi, şi ăia plecaţi bine de tot pe pârtie. Dacă ar fi vorba de “David” al lui Michelangelo sau de “Sărutul furat” al lui Fragonard – asta ca să dau doar două exemple – da, frate, ai avea pe ce să dai banii ăia; ce perfecţiune, ce forme, ce culori! Aşa însă, în cazul “No.5” ai putea să spui doar “ce/câte culori!” şi să-ţi faci cruce, realizând că, ori tu ori artistul aveţi ceva în neregulă pe la mansardă.
Încerc să mi-l imaginez pe Pollock în plină febră a creaţiei, dozând la nesfârşit diferite cantităţi de pigment pe un suport din lemn, pe traiectorii absolut imprevizibile şi nu reuşesc decât să îl vizualizez cu un rânjet răutăcios pe figură, gândindu-se “iar îi duc cu preşul pe fraierii ăia” în timp ce face comandă pentru încă cinci litri de vopsea în mai multe culori. Diverşi critici au subliniat “aspectul de cuib” al picturii respective şi vă jur că şi pisica mea ar face o treabă cel puţin la fel de bună cu vreo zece gheme de lână multicoloră iar avantajul e că opera pisicii mele ar fi, cel puţin, tridimensională ceea ce ar tripla instantaneu posibilităţile de interpretare, dată fiind profunzimea spaţială a nenorocirii.
Dacă m-aş apuca să fac o analiză a psihologiei cumpărătorului de artă modernă care dispune de sume practic nelimitate pentru a-şi satisface un capriciu de un infantilism revoltător, fie aş avea nevoie de vreo două zile pentru a asigura o exhaustivitate absolut inutilă oricui fie aş avea nevoie de câteva clipe pentru a le spune “sunteţi atât de bogaţi încât v-aţi ţăcănit cu totul”. Personal, aş alege cea de-a doua variantă.
Dacă aş cumpăra No.5? Mda, cu tot cu ramă, ar merge pentru vreo 50 de lei. De ce? Îmi place rama…
Şi pentru a încheia apoteotic, nu văd altceva mai potrivit decât să alăturăm aici cele patru lucrări menţionate în text: Cuminţenia pământului – Constantin Brâncuşi, David – Michelangelo Buonaroti, No.5 – Jackson Pollock şi Sărutul furat – Jean-Honoré Fragonard.

cp2    david

no.5   stolen_kiss

Habar n-aveţi ce performanţă am realizat! Am scris un text întreg fără a folosi îndrăgitul cuvânt “pula” şi…

…ah, fir-ar dracu-al dracului!!!

Advertisements

17 thoughts on “Abstract

  1. Esti de o aroganta fara limite!Cum iti permiti sa crezi ca detii adevarul absolut, sa-i faci pe toti prosti si sa apreciezi niste opere ale unor artisti consacrati fara a avea nici macar o farima de cunostine in domeniu, asa cum tu insuti sustii? Vulgaritate,golaneala si aroganta!!Nici nu stiu de ce mai citesc ce scrii!!!!

    Liked by 1 person

  2. anticitatea si renasterea a realizat totul in pictura si sculptura in ce priveste perfectiunea formelor umane. Urmasilor nu le-a mai ramas nimic de facut. Trebuiau sa gaseasca o noua exprimare artistica. Psihologia are exemple in ceea ce priveste anumite picturi, “Strigatul” lui Edvard Munch, “Autoportret” de Van Gogh, “Absintul” de Edgar Degas, Goya, “Saturn devorindu-si fii”, etc.

    Like

    • Ah… eşti unul din exponenţii teoriei conform căreia totul s-a făcut până în perioada următoare Renaşterii… trebuie să-ţi mărturisesc că, deşi nu sunt, nici pe departe, o persoană competentă în a emite consideraţii unanim acceptabile (sau tolerabile) vis-a-vis de fenomenul artistic, aş putea încerca să-ţi atrag atenţia asupra unei succesiuni uşor diferite în ceea ce spuneai a propos de arta regăsită în psihologie: aş crede, mai curând, că psihologia este cea care încearcă să interpreteze lucrurile conform propriilor legi, pentru a-şi construi, astfel, propria justificare. Psihologia nu a creat fenomenul ci încearcă să-l cuantifice potrivit unor principii specifice. Poate că “Strigătul” lui Munch nu reprezintă altceva decât uimirea absolută la vederea a ceva nemaivăzut; poate e chiar un strigăt de spaimă, cine ştie? Totul rămâne deschis.

      Liked by 2 people

    • Nu cred că arta se “studiază” decât atunci când vrei să devii un critic cu patalama, adică cineva care-i chiar degeaba. Arta, cred eu, se simte. Dacă simţi vibraţia, înţelegerea vine de la sine. Dar dacă n-o simţi… nu mă obliga să cumpăr ceea ce nu-mi place…

      Liked by 2 people

      • Nu ma gindeam la “patalama”, sint putin mai egoist 😀
        Ci doar la posibilitatea de-a fi studiat miile de interpretari, niciodata finite ce pot fi date unei opere de arta. Una-i ceea ce artistul a gindit, alta gindeste/ simte cel care sta in fata operei lui, discutam alalteieri cu doi baieti de la Conservator, si in muzica este cam acelasi lucru…

        Liked by 2 people

        • Exact asta-i ideea! Când ai scris “miile de interpretări”, te-ai ridicat deasupra turmei căreia trebuie să i se spună ce/când/cum să gândească. Dacă ar fi mai mulţi aşa!!

          Like

  3. Piedut manusa aruncata. O declar nula… 🙂
    Mare noroc ca mai am una. Planuiesc in mare secret (o recunosc public) sa o trimit la un moment dat dupa cealalta.

    Ma bucur nespus ca cineva apreciaza la fel de inalt ummm opera asta de arta. Imi aduc aminte la fel de precis de parca ar fi maine cum m-am simtit cand am vazut prima oara reprodusa minunatia. Mai era si alb negru. M-a blocat complet, incercam sa imi imaginez cine si de ce ar numi cineva, oricine nu miroase a igrasie cand scoate capul de sub sapca, ei, de ce i-ar zice arta reprezentarii in sarma ghimpata a unei foi de varza vazuta la microscop. Si de ce ii spune No. 5? De ce nu “Minotaur chel sezand”? As vrea sa spun ca vederea reproducerii color m-a lamurit. Dar uneori asa se intampla, ramai cu vrutul.

    Exista, insa, si o intorsatura din poignet a intregii tarasenii. Dupa cum ziceam, imi amintesc precis momentul… prosternatiei. Sau procastinatiei, daca preferi. Cred ca stiu si ce culoare aveau sosetele pe care le aveam in picioare.

    Poate ca unul dintre rolurile artei e acela sa te puna pe ganduri. Sa iti pui intrebari. Sigur, sa te faca sa simti. Si poti spune ce vrei, dar Pollock, daca nu esti meduza, nu te lasa rece. Si nici mogaldeata ta preferata, cu ochii ei asimetrici cu tot…

    Liked by 2 people

    • Ha-ha!! Foarte tare spus! Pe de altă parte, ai dreptate când spui că rolul artei este acela de a te pune pe gânduri; şi mie mi-au provocat flexiuni cerebrale profunde cele două obiecte la care faci referire – unul mi-a generat fantezii cu un picamer iar celălalt, cu o cutie de gazolină şi o brichetă. Să mai zici tu că n-am frisoane artistice!
      Pe de altă parte, dacă “mogâldeaţa” face, de fapt, cu ochiul, în sensul de “v-am dus, fleţilor!”?

      Liked by 1 person

  4. Această problemă a fost demult dezbătută și rezolvată în piața Obor. Ca să citez în original ”Cucoană dacă nuț’ place nu cumperi. Pleacă dreaq d’aciia”. Mai elevat vorbind mie îmi plac roșiile ție cartofii. Nu are rost să pierdem atât de mult timp și energie cu ”să mor io ce nu înțeleg care e treaba cu ce nu-mi place mie”.
    Cât timp e tarabe în piață care vinde marfă, e și cumpărărtori.

    Like

  5. Ok. E limpede ideea ta.
    Singura mică inadvertenţă e legată de faptul că m-am referit la banii publici antamaţi pentru obiectul respectiv. Bani publici – adică şi ai mei şi ai altora, pe care nu-i interesează câtuşi de puţin problema în cauză.
    Faptul că s-a deschis o subscripţie publică e lăudabil; în felul ăsta, cei care simt nevoia s-o facă, pot contribui liniştiţi. Ăia nu sunt bani publici.
    În rest, ai dreptate.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s