Înapoi (partea a doua)

După cum anticipasem mai devreme, am ajuns înapoi în Chişinău pe la 11 jum’ate, aşa de zdrenţuit şi de spăriat de nu mai ştiam de mine. Bă, aşa beznă pe drumuri ca acolo n-am mai văzut şi am ceva drumuri bătute la activ. Un întuneric aproape material, de puteai să-l atingi. Ca şi la venire, am trecut la un moment dat printre două lacuri şi era să fac infarct când săgeata GPS-ului m-a informat că, la un moment dat, eram undeva prin mijlocul lacului din stânga. Bang, you’re dead! Cred că şi sateliţii merg în bozii pe deasupra Moldovei…
Pe la vreo 45 de kilometri de Chişinău, l-am luat pe unul care făcea autostopul – un tip între două vârste, aşa. După vreo zece minute, l-am văzut eu că începuse să facă feţe-feţe şi mă tot întrebam ce dracu’ are ăsta, îl trece treaba mare sau ceva? Ca să fac o precizare – ascultam Paraziţii; la un moment dat, când au ajuns la refrenul ăla vestit: “Mă doaaree-n pulăăăă..!”, moldoveanul meu n-a mai suportat. “N-aţ putia sî schimbaţi muzica?” a întrebat amărâtul, vizibil şocat. Ah, futu-i..! Nu mă gândisem, frate, la asta, de bou ce sunt, deşi omul ăla îşi făcea nişte crucioaie cât toate zilele ori de câte ori treceam pe lângă câte o troiţă de pe marginea drumului – şi au o droaie ăştia pe-acolo. Mi-am cerut scuze, am scos USB-ul din bord şi-am dat pe radio… Am râs ceva de groază în sinea mea da’ am realizat ce naşpa o fi sunat muzica mea pentru urechile omului ăluia…
Ca să intri în Chişinău de pe şoseaua M14, trebuie să ţii dreapta la un moment dat şi să te înscrii într-un fel de buclă, nu mai lată decât o maşină şi dacă n-ai faruri bune, ai pus-o: gropanele sunt imense, dai din una în alta şi ce e mai nasol e că nici nu realizezi când ieşi de pe drum pe marginea de pământ care te duce fix în şanţ, aşa beznă e-acolo. Am blestemat în gând de toate alea şi am aprins faza lungă, proiectoarele de ceaţă plus cele 4 proiectoare pe care le am montate deasupra parbrizului. Dacă mă vedea vreun miliţian de-al lor, făcea infarct de plăcere.
L-am lăsat pe omul meu undeva după intrarea în Chişinău şi a fost o adevărată caznă să-l conving să-şi ia înapoi banii pe care tot voia să mi-i lase; adevărul e că, la câtă pulă auzise până când mă rugase să schimb muzica, mi-era şi ruşine, naibii, de el…

Chişinăul are enorm de multe străzi cu sens unic; aşa se face că, pentru a intra pe strada unde era hotelul meu (stradă care nici nu figura pe GPS) a trebuit să ocolesc vreo 6 kilometri, asta după ce trecusem pe lângă ea la 300 de metri. Ca o paranteză: folosesc IGo pentru navigaţie şi, deşi am ultimele hărţi, în Chişinău nu-mi dădea decât vreo 6 străzi iar în afară, majoritatea localităţilor nici nu erau semnalizate; secretoşi, băieţii ăştia…
Ajuns la hotel, m-am dus direct în restaurant să rad o bere, ca să-mi spăl gâtul de praf. M-am aşezat la una din cele trei mese cu berea mea, am ras-o pe prima ca pe nimic, am oftat cu satisfacţie şi mi-am aprins o ţigară în timp ce o începeam pe a doua. Mă gândeam dacă să mă uit sau nu pe mail-uri dar am zis că mai dă-le dracului, le văd mâine. Când mă simţeam mai bine, vine unul tuns perie, solid, aşa, cu o meclă cam nervoasă şi mă dojeneşte de ceva în rusă. M-am uitat la el în treacăt da’ eram convins că nu vorbeşte cu mine. Ăla nu se lasă şi iar începe să mârâie ceva în limba lui Puşkin. Mă uit la el şi-i zic ce-i, Gigi, eşti agitat? “Sî vieniţî sî mutaţ maşîna!” face el, fioros. Acuma, ce se-ntâmplă: eu sunt un tip foarte de treabă şi foarte okay – până mă enervează careva fix atunci când sunt foarte obosit şi tot ce mai vreau e doar o bere, o ţigară şi un somn bun, pentru că atunci am tendinţa să nu mai fiu rezonabil. Zic: care-i treaba, amice, n-ai loc de maşina mea? şi mă uit urât la el. El, în jos spre mine: “Mutaţ maşîna, cî nu poati sî iasî alta!” şi-atunci m-am prins – când parcasem în căcatul ăla de curte, o aşezasem niţel câş şi-l blocasem pe unul cu numere de Letonia. Zic: bă, da’ la voi nu se poartă aia cu vă rog sau aşa ceva? M-am ridicat cam scârbit şi m-am dus în curte, am tras maşina mai altfel, ghidat, foarte competent, de rusnacul de mai sus. După ce-am rezolvat-o, am urcat înapoi în restaurant ca să-mi termin berea şi-l văd pe ăla că vine după mine. Frate, mi-am spus, eşti un mare bou… l-ai supărat pe ăsta, să vezi ce omor îţi iei acum… M-am aşezat înapoi la masa mea; ăla vine lângă mine şi-mi spune “Vîă ruog sîă mîă scuzaţi cîă v-am deranjat…”. I-am zâmbit frumos şi i-am răspuns mă bucur că am putut să vă fiu de folos şi abia în seara aia am aflat că individul era, de fapt, patronul. Ca să vezi, dom’le… Bun, după aia m-am cărat la culcare – am făcut un duş rece că deh! apa caldă se termina la unsprezece jumătate şi m-am culcat, eu şi cu plapuma mea prea scurtă.
După cum e evident, textul ăsta l-am terminat acasă, că nu m-am simţit în stare să mai şi scriu ceva în seara aia. Pe drum înapoi, spre Albiţa, am întâlnit vreo patru echipaje de la rutieră, cu radar – asta cam pe 95 de kilometri. Dacă mergeţi încolo, să ştiţi că, în general, primiţi avertizări cu farurile de la cei care vin din sens opus şi ar fi bine să le luaţi în serios pentru că, cel puţin pe drumul ăla, băieţii de la rutieră sunt destul de activi.
Prin vamă am trecut repede, fără probleme; vameşul a aruncat doar o privire în maşină, i-am spus de unde sunt şi cu ce treabă am fost la ei şi m-a lăsat să trec – la noi în vamă, la fel.
Ca un soi de concluzie ad-hoc, trasă de un om care nu e specialist în sociologie, geopolitică sau psihologie, aş putea să spun doar atât: deşi îmi pare rău de oamenii ăia, ultimul lucru pe care l-aş vrea ar fi să-i văd uniţi cu România. Nu avem nimic în comun cu ei – nici comportament, nici mod de gândire, nimic. Sunt atât de aproape de ruşi şi sunt atât de diferiţi încât, dacă, prin absurd, Moldova s-ar uni cu România, noi am avea o mare problemă în a-i asimila plus că, să nu uităm că pentru ei, noi suntem Occident curat… Nu numai că nu s-ar adapta, dar şi noi am avea o groază de necazuri cu ei, pentru că au un comportament mai mult rusesc decât altceva. De fapt, aş putea spune că Republica Moldova nu are o identitate proprie ci se zbate în mai multe direcţii, fiecare oarecum impusă de diferiţi vecini. Rezultatul e o struţo-cămilă din care e greu să înţelegi ceva. Românii sunt un popor de jigodii, ăsta e adevărul, dar, în tot jigodismul ăsta, avem o oarecare coerenţă care ne ţine la un loc  – la ăia de-acolo nu există coerenţa asta. Ăia sunt un conglomerat de ceva, o absurditate, creată de-a lungul istoriei şi, după mine, singura lor şansă pentru a începe să păşească înainte este prin asumarea unei identităţi clare, unice, distincte, care să nu aibă legătură nici cu Rusia, nici cu Ucraina şi nici cu România. A avea tricolorul ca steag sau a scrie “Iubeşte-ţi râul!” pe orice prăpădit de poduleţ peste vreun pârâiaş amărât nu e de-ajuns. A afirma că sunt români e o exagerare; or fi fost odată, demult, înainte de 1400 dar acum nu mai sunt – şi mă întreb dacă ei înşişi au idee ce anume sunt.
Am intrat în România şi m-am simţit mult mai bine. Mult mai bine.
Mai jos aveţi câteva poze; nu sunt multe şi sunt departe de ce aş fi vrut pentru că n-am avut timp suficient dar o să fac tot posibilul ca, data viitoare, să pun nişte poze mai relevante.
Aipa.

Advertisements

One thought on “Înapoi (partea a doua)

  1. Cred ca este destul de dificil pentru ei, ca dupa 45 de ani de minciuna, in care li s-a sters, sau s-a incercat stergerea identitatii de neam, crearea unei false identitati, sa revina la ceea ce-au fost, dupa alti 26 de ani de incercari de regasire a propriei identitati, in aceeasi mare de minciuna, in care au actionat asupra lor aceleasi manipulari, dezinformari, perdele de fum, aruncate de Rusia si acolitii lor din Moldova, mai bine-zis Bassarabia istorica… Nici pentru noi n-a fost deloc usor, nici azi n-am reusit sa ne eliberam de aceste influente ce s-au facut resimtite in toata perioada de dupa caderea Comunismului… Romania inca n-a iesit de sub influenta vechilor politruci si a urmasilor lor care n-au dus la Falimentul total…
    Cu atit mai greu cred ca este pentru ei, aflati atita amar de vreme sub crunta opresiune ruseasca si inca in sfera de influenta a acestora, piesa de puzle pe masa de joc a politicii urmasilor sovietelor….

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s