Înapoi

Textul ăsta e scris într-o parcare din Drochia – o localitate la vreo 200 de kilometri nord de Chişinău, un eveniment deosebit pentru mine, deoarece mă aflu pentru prima dată în Moldova “lor” (în “Republică”, aşa cum se spune pe-aici).
Am trecut prin vamă ca o rachetă, în pofida faptului că am maşina plină de scule şi piese de schimb – vameşul a aruncat doar o privire în spate şi mi-a dat liber fără probleme; asta după ce citisem în presa noastră ce terifiantă e trecerea prin vamă – la ei. Probabil că, dacă eram cu camionul, ar fi fost altfel dar cu Dokker-ul a fost lejer de tot. L-am luat cu mine şi pe un ofiţer de-al lor, care voia să ajungă în Chişinău şi am avut ocazia să experimentez pe viu un moldovean autentic. Ceea ce m-a frapat a fost atitudinea descurajată a tipului; fatalist şi resemnat, omul nu mai vroia nimic. Din tot ceea ce mi-a spus, am desprins ideea că se simt futuţi de toată lumea: ruşii le-o îndeasă până-n amigdale, ucrainenii îi privesc ca pe nişte cârpe, Europa se pişe pe ei şi nu-i lasă să-şi exporte nici măcar vinurile iar pe români îi cam doare la măciucă de cei care se consideră cel puţin la fel de români ca noi, cu toate că au altă cetăţenie. Naşpa. Acuma, na, poate că n-or fi toţi aşa, dar pentru scurt timp m-am simţit ca un occidental ajuns în vizită în România anilor ’70 atunci când ăla îmi spunea că ce bine e la noi faţă de cum e la ei. După aia mi-a trecut, că mi-am adus brusc aminte că sunt dintr-o ţară condusă de bandiţi, hoţi, escroci şi curve – aşa că am revenit la normal.

Drumurile sunt de toată jena. Şoseaua de la Albiţa la Chişinău e pe două benzi (una pe sens, adică), de o calitate faţă de care DN1 e autostradă din Germania, frate. Vă aduceţi aminte anii ’80 la noi? E, cam aşa e drumul ăla. Traficul e aşa de rarefiat că ai uneori senzaţia că eşti undeva, în vreun no-man’s land iar când mai treci pe lângă o altă maşină, lăcrimezi de fericire. Cum spuneam, şoseaua e execrabilă, cu petice de asfalt turnate de-ampulea (aşa se scrie, nu?) peste alte zece straturi de asfalt care datează, probabil, de pe vremea tătucului Stalin. Am trecut prin câteva sate faţă de care cătunele de la noi par staţiuni turistice, nene şi să mor dacă ştiu cum dracu’ trăiesc ăia acolo.

Chişinăul e un oraş… nu prea ştiu cum să-l descriu. Gagicile sunt absolut năucitoare,  m-au dat pe spate, nu altceva. Din punct de vedere administrativ, dacă ar fi să găsesc un echivalent al Chişinăului în România, m-aş gândi mai degrabă la un Feteşti mai mare. Bulevardul principal din Chişinău, care se numeşte, evident, Ştefan cel Mare (și Sfânt) e mai terminat decât era DN1A cu 10 ani în urmă – pe bune, mă, nu e glumă, o să încerc să fac câteva poze să le pun aici. Clădirile, cu excepţia celor oficiale şi a băncilor, au mare nevoie de o cosmetizare. Traficul e cam ca la Feteşti în sezon, înainte să se deschidă A2. Şoferii sunt cam ca la noi: cei mai mulţi sunt OK iar cei care conduc ceva de la Passat în sus au senzaţia că drumul e doar al lor. În afară de linia de pe mijloc, pe străzi şi bulevarde nu există marcaje – mai bine zis, cred că nu MAI există de prin Paleolitic pentru că, dacă te uiţi atent, poţi vedea nişte urme vagi de vopsea pe carosabil; presupun că alea au fost, demult, marcaje. Din cauza asta, un bulevard care ar avea vreo trei benzi pe sens are, de fapt, între două şi şapte, în funcţie de densitatea traficului la ora respectivă. Bisericile însă, sclipesc, nu altceva aşa că, cel puţin la capitolul „relaţia cu dumnezeirea”, ăştia stau bine.

Fază tare la hotelul unde m-am cazat: m-am dus acolo cu reprezentantul nostru din Moldova – ăla făcuse rezervarea cu două zile în avans. Hotel Imperial, patru stele. Când m-am dat jos din maşină, am crezut că am greşit adresa: „hotelul” era, de fapt, ca o pensiune de la noi, cu o parcare în care încap trei maşini, şi-alea chinuite. La recepţie, gagica de-acolo (o blondă trăsnet) ne zice că ea nu ştie de rezervare şi că respectiva cameră e ocupată. Omul nostru din Moldova ia foc şi o ia pe aia la şuturi (în rusă) aşa de rău încât m-am băgat eu pe fir şi i-am zis frate, las-o pe biata fată că n-am probleme dacă stau în altă cameră… Aia, săraca, se făcuse aşa de roşie că mi-era frică să nu explodeze. După eforturi timide de a-l acoperi pe omul nostru, care mai avea puţin şi o pocnea, mi-a dat o altă cameră („şia mai luxoasî din hotiel”, cum zicea ea) şi când am intrat, n-am văzut capătul, aşa de mare era. Mi-a luat o oră ca să-i dau ocol – exagerez, da’ aţi prins ideea. Cred că un proprietar de pensiune de la noi ar face infarct dacă ar vedea o cameră din care el ar scoate între două şi trei. Mă duc să plătesc; scot cardul, blonda cade pe spate şi mă anunţă, tremurând, că trebuie să plătesc cash. Mie-mi cade faţa iar pe reprezentantul nostru – care nu plecase încă – îl apucă iar spumele într-un fel de-am crezut că dă cu amărâta aia de pereţi. Ai dracu’ ruşii ăştia… Aia, săraca, îşi aduce aminte că da, se poate plăti şi cu cardul, dar să vin eu „pisti vrio zieşi minuti, ca sî-ăl coniectiez”. Ha? Okay, zic, hai că până urc bagajul, se rezolvă şi cu „coniectatul”. Cobor după aia, bag cardul, bag pinul – nimic. Eroare. Okay. Scot cardul, îl bag la loc, bag pinul – nimic. Eroare. Mă uit la blondă, ea la mine. „Nu mierji,” zice. Să  mori tu, zic eu, în gând. Îmi venea să-i zic că îl chem pe omu’ nostru iar s-o ia la șuturi, dar mi-a fost milă. Poate nu e conectat bine, zic. Se prăvăleşte blonda în genunchi sub birou – ceea ce mi-a provocat nişte fantezii care chiar nu-şi au locul aici – moşmondeşte ceva pe la fire, după care se ridică, roşie la faţă şi zice „Vrieţi sîă înşiercaţi ghin nuou?” Bag cardul, bag pinul, merge, frate! Iese chitanţa, o citesc şi mi se face rău: 3400 de lei şi ceva mărunţiş. CE MĂ? Treij’ de milioane pentru două nopţi?? Ia stai aşa, drăguţo, zic, că ceva nu e în regulă aici. De ce naiba costă aşa de mult? „Da,” zice ea, “triei mii patru suti die liei moldovieneşti.” Ah, zic, simţindu-mă ca un cretin… asta înseamnă vreo 730 de lei româneşti, uf! Bine. Okay. „Aviem şi masaj,” mă informează ea, triumfătoare. Am zâmbit doar, că dacă scăpam pe goarnă ce-mi venise pe limbă, ieşea rău. „Şi saunî,” continuă mica bestie, privindu-mă fix. Ha-ha, zic, ia uite-te puţin la mine, chiar crezi că am nevoie să dau ceva jos? „Nu pria”, râde ea. Zic: de mâncat, se poate mânca ceva aici? „Cum sî nu,” sare ea, victorioasă, „aviem mîncari foarti bunî, şie vrieţi dumniavoastrî!” Bun, zic, mă duc în restaurant. Bere aveţi? Aveau. Intru în restaurant. Trei mese. Trei, mă, şi toate goale. OK, ochesc o masă (ha-ha!) după aia mă duc la bar după două beri. La bar, altă blondă (ce dracu mă, toate sunt blonde aici?), drăguţă şi aia de te rupea-n două. Iau două beri, un meniu şi mă pun pe citit. Ocroşka, zic în gând. O supă de găină cu smântână şi toate alea. Vine blonda de la bar – după vreo juma’ de oră, pierită toată. „O sî vină altă coliegă…” Okay, zic în gând, şi care-i dracu-i problema? Mai trec vreo 15 minute şi vine o puştoaică timidă de parcă o întruchipa pe Andromeda înainte să o mănânce monstrul. Ocroşka? o întreb. „Cum sî nu,” zice ea şi scoate o foaie ruptă dintr-un caiet, cu marginile zdrenţuite. Vrea să scrie, scapă pixul pe jos, se roşeşte toată, scapă şi foaia, i le ridic eu, cu o figură serioasă – Benny Hill, frate, nu altceva. Scrie ceva pe foaie şi o întinde cu un mers de parcă urma să se împiedice şi de covor. Vine peste vreo 10 minute – eu eram deja la a treia bere şi cam fierbeam. Zice, dezolată, că n-au ocroşka şi dacă vreau altceva. O ciorbă de legume cu smântână, mujdei şi ardei iute, zic. Scrie iar pe foaie şi dispare. Vine peste vreo zece minute şi-mi spune, şi mai dezolată, că n-au nici de-aia. Ştii ceva, îi zic, de ce nu-mi spui tu ce-aveţi? Ia meniul cu un zâmbet timid şi dispare. Revine după vreo cinci minute şi îmi spune că au de-aia, de-aia şi de-ailaltă. Bine, zic, clătite cu carne de pui la cuptor, că arată bine. „Sunt foarti buni,” mă asigură ea şi dispare în trap săltat, fericită, cu foiţa ei zdrenţuită. Şi înc-o bere, zic în urma ei dar n-aude. Ah, la naiba. Mă duc la bar, iau o bere din vitrină, mi-o desfac, liniştit, ca acasă. Vine şi puştoaica peste vreo 45 de minute (pe ceas!!) cu clătitele mele. Între timp, mai răsesem o bere. Băi frate, ce-i al lor e-al lor: clătitele alea erau un fel de lasagna autohtone, cu caşcaval, brânză, carne de pui şi mirodenii – absolut senzaţionale. După ce-am terminat, am mai luat o bere şi am rugat-o pe fătucă să-mi aducă nota. „Sigur, ghini,” râde ea, „acuşîca”. Acuşîca ăsta a durat vreo altă jumătate de oră – timp în care mi-am citit mail-urile, am şi răspuns la unele da’ la naiba, era deja 11 noaptea, eu eram pe drum de la 7 dimineaţa şi parcă m-aş fi dus să mă culc. O chem pe fătucă. Cu nota aia…? zic. „Da,” răspunde ea, „triebuie sî vieniţi la rieciepţie sî o plătiţi.” Pe bune, mă?? La recepţie, zic. Aha. Bun, cînd eşti la Roma, trăieşti ca romanii… Plătesc la recepţie, blonda  mă întreabă „Şi vrieţi la micul diejun?” Îi zic că omletă cu caşcaval şi salată de roşii, zic noapte bună, îi zâmbesc cu toţi dinţii şi urc în cameră. Înăuntru, un frig de te căcai pe tine. Cobor val-vârtej înapoi la recepţie. E cam frig în cameră, zic, când daţi drumul la centrală? Aia, cu o privire nevinovată, mă informează că ei n-au centrală şi că, dacă în tot Chişinăul căldura e oprită, e oprită şi la ei. Băi, eşti nebun… Da’ apă caldă aveţi, zic, timid. „Aviem,” vine răspunsul, „pînă la unspriezeşi noaptia.” Ce dracu’ să mai zic… am urcat înapoi, m-am spălat cu apă rece, consolându-mă cu gândul că aşa se căleşte organismul şi m-am băgat în pat. Trag plapuma până la gât – ău! rămân cu picioarele afară. O dau mai jos, coboară până la piept. Mă ridic, furios, întind plapuma pe pat şi mă lungesc deasupra. Mai trebuiau vreo 25 de centimetri ca să încap sub ea… Ah, Nataşa sau cum te-o chema, zic în gând, poate te iau să mă învelesc cu tine, fi-v-ar hotelul de patru stele al dracului!
A doua zi de dimineaţă, mă trezesc cu o foame-n gât de zile mari, fac un duş şi cobor la restaurant, cu gândul la omleta aia cu caşcaval. Aceeaşi puştoaică de seara mă informează spăşită că „azi n-aviem omlietă în meniu…” Şi-atunci, mi-a venit să zic, de ce pana mea nu mi-ai spus asta de-aseară?? În fine, am luat crenvurşti dar aveau pe lângă ei o groază de chestii bune aşa că am reuşit să mă satur. Bun. Îl sun pe omul nostru şi-i zic că bă, vezi că plec spre Drochia, ca să termin azi şi să rămân mâine cu Chişinăul şi după aia s-o iau spre casă. Zice ai grijă cum mergi… cu o voce de parcă îmi cânta prohodul. Plec şi, după ce mă hurduc ca-n căruţă prin oraş înspre ieşire, dau de M14, adică, probabil, drumul lor naţional sau ce dracu o fi dar, înainte de ieşirea din oraş, opresc la un Rompetrol să alimentez. Trag la pompă, mă dau jos, desfac buşonul şi bag pistolul şi-mi sare inima când aud o voce furioasă lângă mine „Punieţi pompa la luoc că aia-i triaba mia!” Mă uit; un băiat cam supărat, aşa. Zic scuze, frate, nu ştiam că-i treaba ta. Ăla scoate pistolul din rezervor şi îl bagă la loc, cu o privire de reproş. Drace, m-am gândit, poate-mi iau şi bătaie azi… Zice ăla: „Asta-i muotorinî din şia mai scumpî.” Deja simţeam şi eu cum îmi creşte presiunea la ulei şi i-am zis fă plinul, băi acela, că n-am întrebat cât costă. Ăla face plinul, probabil că mi-a tras şi vreun scuipat în rezervor şi se cară. Mă duc să plătesc. Scot cardul. Aia de la casă: „Plătiţi cu cardul?” Nu, l-am scos doar ca să mă şterg la cur cu el, mi-a venit să-i zic. Mda, răspund. Cod fiscal pe firmă se poate? „Şie anumie?” Cod fiscal, zic, codul firmei pe bon. Zice că trebuie să-l cheme pe şieful staţiei şi dispare dar se întoarce rapid cu unul. Ăla: „Şie probliemî avieţi?” Aş vrea să trec codul fiscal al firmei pe bon, răspund. Ăla gândeşte puţin după care, cam panicat, îmi zice că îmi dă factură. Bună şi factura, zic. „Dar cam o sî durieze,” zice el. Bun, zic, cât poate să dureze să scrii o factură… aştept. El, panicat de-a binelea acum: „Triebui sîă-mi daţi toati rechizitiele firmiei, dupî aia sî li-e trimit ieu la cientrală şi iei sîă trimitîă factura prin poştî.” Pă bune, coae??? Păi, aici nu se poate scrie factura aia? întreb, siderat. „Nu si poati…” vine răspunsul. Bine, zic, dă-o dracului de factură, dă-mi bonul ăla să mă car. Frate, eram un pachet de nervi deja. Plec şi dau în M14 ăla, doar ca să constat că e o amărâtă de şosea pe două benzi pe care, dacă aş fi vrut să rulez cu mai mult de 90, trebuia să dau chingă la maşină de jur împrejur ca s-o ţin la un loc. Nu doar că avea nişte găuri de te apuca groaza, dar marginile plăcilor de beton erau umplute cu un bitum săltat cu cel puţin 10 centimetri peste linia drumului, plus tot felul de petice aruncate în exces pe-acolo de sărea biata maşină ca la cascadorii. Pe cuvântul meu că nu exagerez; am un păhăroi de cafea de vreo juma’ de litru, special făcut pentru a bea din el pe drumuri de-astea cu balans dar pe drumul ăla, ca să iau o gură, trebuia să reduc până pe la 60 la oră. Am încercat să beau la 90 şi mi-am luat una în dinţi cu marginea paharului de-am crezut că mi-au plecat la plimbare pe sub scaune.
În fine… ajung la Drochia – un soi de sat cu pretenţii de oraş, cu autobuze bătrâne rău, cu care, probabil, circulase şi Rasputin şi dacă am crezut că şoseaua până acolo fusese de căcat, a trebuit să intru în oraş ca să dau de nişte gropane, frate, adevărate bolniţe, în care puteai să-ţi construieşti şi bordei, dacă ţineai neapărat. Douăzeci la oră maximum, ochii pe parbriz să nu sară, dracului, din loc şi gura bine închisă, ca să nu-mi muşc limba. Blestemele la adresa muiştilor care nu se ocupau de drumuri – în gând.
Boon, ajung la firma unde trebuia să ajung, nu detaliez decât că ceea ce trebuia să mă aştepte deja de ieri acolo, nu ajunsese încă aşa că, după ce l-am luat niţel la şuturi pe omul nostru din Chişinău care, după aia i-a luat şi el la şuturi pe alţii, ăla m-a asigurat că în maximum o oră şi jumătate vin şi obiectele. Au venit, într-adevăr, după trei ore, pe ceas, timp în care am rezolvat toată corespondenţa şi am scris şi textul ăsta. Acuma mă car să-mi fac treaba şi continui textul din Chişinău – asta când oi ajunge acolo, probabil că pe la 11 seara. Aipa, ne vedem mai încolo.