Patronul român

O să vorbesc azi despre un subiect drag multora dintre noi, cei care ne câştigăm banii prin munca de zi cu zi, fie că ne place, fie că nu: patronul român.

Mulţi îi cunosc, foarte mulţi îi detestă iar unii îi doresc toate relele posibile – şi nu fără motiv. În ceea ce mă priveşte, am cunoscut mulţi, atât în afara României cât şi în ţară şi pot să afirm cu certitudine un lucru: patronul român, în special cel care deţine o firmă cu 5-20 de angajaţi este, statistic vorbind (cu excepţiile care confirmă regula, carevasăzică) o specie de individ cu care e bine să ai de-a face cât mai puţin spre deloc, dacă se poate.
Conform observaţiilor proprii şi celor împărtăşite de alţii, o să încerc să schiţez un portret general al patronului român, cu menţiunea că orice asemănare cu personaje în viaţă, care se recunosc în cele ce urmează, nu este deloc întâmplătoare.

Patronul român, statistic vorbind, nu pleacă niciodată de la zero, muncind cot la cot cu primii doi angajaţi. De regulă, îşi deschide firma cu bani furaţi anterior – furaţi nu neapărat în sensul de ciordeală, ci obţinuţi prin tot felul de învârteli dubioase, mult dincolo de limita legii, învârteli care, în România, definesc tipul omului “care se descurcă”, “şmecher”, sau cum vreţi voi în sensul ăsta.

Patronul român devine cu adevărat el însuşi după intrarea în firmă a celui de-al patrulea sau al cincilea angajat. Până atunci, poate fi chiar un tip normal care, deşi scoate pe gură platitudini de te ia capul, măcar o face într-un mod cât de cât agreabil. Ulterior însă, ceva interesant se petrece în echilibrul său moral şi biochimic, ceva ce îi oferă, cumva, certitudinea faptului că lumea se învârte în jurul lui sau, aşa cum spune un amic, că “soarele îi răsare fix din gaura curului”.
Conştientizarea faptului că nişte oameni muncesc pentru el şi, mai ales, că depind de bunăvoinţa lui în zilele de salariu îl transformă dintr-un tip uneori jovial într-o arătare plină de ifose, ţâfnă şi istericale muiereşti, toate asezonate cu un dispreţ compătimitor la adresa celor care muncesc în firma sa, dispreţ alimentat de ceea ce spuneam mai sus vis-a-vis de provenienţa dubioasă a banilor de început.

Preocupat obsesiv de propria imagine, patronul român îşi stabileşte, ca priorităţi, achiziţionarea unei maşini scumpe, a unor costume la nişte preţuri de te-apucă groaza, a cel puţin două telefoane “de fiţe” – toate astea în paralel cu preocuparea absolut bolnavă de a reduce la maximum cheltuielile în firmă, pe principiul “ce aer condiţionat, mori la 60 de grade în maşină vara??” Astfel, patronul român stabileşte unele proceduri interne bizare, conform cărora ar fi bine ca angajaţii să scrie şi pe muchia colilor A4, să se şteargă la cur cu faţa cealaltă a hârtiei folosite ieri, să nu facă gură dacă prăpăditul ăla de calculator deschide un Word în trei ore şi, dacă folosesc maşina firmei în interes de serviciu, angajaţii să se simtă, dracului, şi să bage şi ei nişte motorină, acolo, din banii lor.

Patronul român minte. E mincinos prin vocaţie, mitoman prin definiţie. Patronul român minte când promite măriri de salarii, minte atunci când promite prime, minte statul atunci când în contabilitate îi apare profit zero, îşi minte angajaţii, partenerii de afaceri, pe mă-sa, pe tac-su şi pe sor-sa; patronul român minte aşa cum respiră.
Patronul român minte atunci când le ţine angajaţilor câte un discurs înlăcrimat, descriind starea groaznică a firmei, a economiei naţionale şi mondiale – totul pentru a cheltui cât mai puţin pentru alţii şi cât mai mult pentru el, pentru chioamba de nevastă-sa şi pentru plozii ăia ai lui răsfăţaţi şi cu nasul pe sus.
Patronul român este, aşadar, un mincinos notoriu – şi nici nu roşeşte atunci când se priveşte în oglindă.

Patronul român fură, cu alte cuvinte e un hoţ.
Fură, în primul rând, viitorul angajaţilor săi atunci când le trece pe contract salariul minim pe economie pentru a plăti impozite mai mici.
Fură prin bonuri de carburant şi delegaţii fictive, fură prin diferenţele de curs valutar, fură prin neplata impozitelor conform profiturilor reale, fură prin raportări false pe la ANAF şi ITM, îşi fură partenerii de afaceri (aici e un fel de reciprocitate), fură prin utilizarea de software fără licenţă şi, probabil, mai sunt şi altele dar nu-mi vin acum în minte.
Patronul român e, aşadar, un hoţ din cam toate punctele de vedere.

Patronul român are un orgoliu de latifundiar, considerând că angajaţii săi ar trebui să-l pupe în cur zi şi noapte pentru privilegiul de a munci în firma lui de căcat. Solicitările – chiar şi cele justificate – pentru măriri de salariu le tratează ca pe nişte milogeli iar dacă aprobă ceva, o face în ideea de a-i scoate respectivului pe nas mărirea aia – cum adică, să pleci de la serviciu după opt ore, păi nu ţi-am dat mărire, mă?
Gradul de exacerbare al orgoliului patronului român e invers proporţional cu nivelul de educaţie de care dispune; de regulă, foştii ingineraşi sau maiştri care au fost futuţi la greu de nişte şefi tâmpiţi ajung, ca patroni, să se comporte ca nişte ţărănoi cu bale la gură, în pofida sclipiciului de pe costume, maşini sau telefon.

Patronul român îşi angajează nevasta, mama, soacra, bunica, copiii, amanta şi doi vecini, fictiv, la firma sa, pentru a mai scoate nişte bani din circuitul impozabil dar nu se gândeşte că are angajaţi care muncesc pentru un salariu de batjocură – chiar şi femeia de serviciu merită respectul său, măcar pentru faptul că îi face curat în fiecare zi dar el nu înţelege asta: în cloaca din care s-a târât, a-l trata pe cel mai mic cu sictir e o chestie normală.

Patronul român nu are nici cea mai mică problemă atunci când trei sferturi din angajaţii săi rămân peste program în mod regulat, considerând asta ca pe o chestie perfect normală. Că oamenii ăia mai au şi ei familii, copii – asta nu-l mai interesează; tot ce contează pentru el e să facă bani mulţi, cât mai mulţi, din ce în ce mai mulţi bani cu care să… cu care să ce?
Serios acuma, ce naiba să faci cu foarte, foarte mulţi bani? Să zicem că aş moşteni un milion de euro, dolari, whatever – ce naiba aş face cu ei? Păi, să vedem: casă am şi sunt foarte mulţumit de ea; maşină am, merge singură la deal în sus şi mă duce unde am nevoie, ce să mai fac cu una? O bere bună pot să beau o dată pe săptămână cu prietenii, o cafea bună am zilnic, o ţigară bună am, de mâncat, mănânc normal… ce-ar mai fi… mă duc la mare sau la munte în concediu… am bicicletă, role, trotinetă (da, mă, râdeţi, hai!) şi calculator ţeapăn, făcut de mine aşa cum ştiu eu… ce să fac cu atâţia bani? Să-mi mai fac o casă, o vilă la munte sau la mare – da’ ce, pensiunile sau hotelurile ce au? Să-mi mai iau o maşină – ca să fac ce cu ea? Costum nu port din principiu – cred că şi la propria-mi înmormântare o să vin în blugi şi bocanci de armată – telefon am, cu două găuri, una de vorbit şi una de auzit, rate la bănci nu am, datorii nu am, sunt sănătos tun… una peste alta, sunt foarte mulţumit de viaţa pe care o duc; chiar, ce naiba aş face cu foarte mulţi bani, mă?

Revenind la patronul român şi foamea sa de bani (auri sacra fames, ai?) mă întreb cât e el de mulţumit de viaţa pe care o duce? Pe lângă nebunia de a aduna ban peste ban, însăşi obsesia în sine poate să facă orice om normal să o ia razna şi să-şi fixeze ca unic ţel în viaţă acumularea de tot mai mulţi bani pe principiul hard-disk-ului: cu cât e mai mare, cu atât nu-ţi ajunge.
Bani, bani şi iar bani, fără să realizeze că stă 18 ore pe zi cu două telefoane la urechi, că aleargă ca un nebun disperat de colo-colo, că vacanţele îi sunt futute de tot felul de “oportunităţi” pe care, dacă le pierde, se sfârşeşte lumea, că nu-şi mai fute nevasta şi nu-şi mai bagă în seamă copiii decât atunci când ăia vin după bani, că viaţa trece în goană pe lângă el şi că, în fine, tot ceea ce a adunat e fix un căcat atunci când, distrus de stress, de boli şi de griji, moare şi e îngropat într-o gaură în pământ, unde o să-l mănânce viermii cei lacomi fără a ţine cont că răposatu’ a fost un om cu greutate… cât a trăit. Nu-i asta nebunie curată?
Probabil că o incursiune profundă în psihicul patronului român ar fi un subiect trăsnet pentru un doctorat în psihologie dar nu am intenţia şi nici priceperea de a face asta. Pentru ăia care o să zică “tu habar n-ai mă, ce-i aia să ai o firmă!” – am habar. Am avut una, ani de zile şi a mers şnur până când Statul, STATUL, carevasăzică, Statul cel înţelept, băga-mi-aş picioarele-n el, a decis că ce pula mea să-i plătesc eu taxe şi impozite, mai bine să dea nişte legi care să mă îngroape cu totul – şi asta s-a şi întâmplat. Am avut câşiva angajaţi şi le dădeam drumul acasă dacă nu mai aveau treabă şi am mai făcut încă o grămadă de tâmpenii, cum ar fi să-mi plătesc datoriile la stat şi alte alea aşa că, după ce Statul cel dobitoc m-a tras pe linie moartă, s-au dus pe pulă şi locurile de muncă şi firma mea. Aia e.

Bă patronilor, dacă nu vă recunoaşteţi în textul ăsta şi puteţi să-l citiţi fără să vă apuce spumele, de oameni ca voi e nevoie în România. Dacă, în schimb, vă recunoaşteţi, vă doresc o moarte în chinuri şi dureri, fără ca nimeni să vă schimbe plosca şi perfuzia pentru că nu sunteţi decât nişte tâlhari ordinari care se joacă cu viitorul altor oameni care muncesc pentru ca voi să faceţi pula mare. Kismet!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s