Fenomenul Văleni – o interpretare

involutionMi-am luat liber de la muncă şi am chef să scriu ceva dar nu reuşesc să mă fixez pe un subiect anume; de scris, ar trebui s-o fac, altminteri se duce naibii şi bruma de cititori pe care îi am. Nu că m-aş plânge – cum am mai spus, prefer să mă citească cei puţini decât “cei mulţi”, dacă pricepeţi unde bat şi, dacă tot veni vorba de bătut, e foarte posibil să bat câmpii azi, dat fiind faptul că mă încearcă stări oarecum contradictorii: de satisfacţie pentru că am reuşit să fac două bride (mare brânză, mă!) pentru a fixa o unitate DVD la calculatorul meu atipic, lăţit pe un metru pătrat de panou, pe perete şi, pe de altă parte, de silă atotcuprinzătoare, dat fiind faptul că iar am ascultat ştirile la radio – aşa-mi trebuie!

Satisfacţia tocmai s-a dus naibii pentru că am testat între timp DVD-ul (multitasking, frate!) care mi-a dat o eroare cât toate zilele – I will run you over with my truck, biatch! – aşa că a rămas valabilă doar treaba cealaltă.
Ia să vedem, pe ce subiect pot să mă dau deştept azi…

M-am întors ieri dintr-o cursă pe Moldova, în care m-am oprit cam prin toate oraşele mari de-acolo – şi în Vaslui. Okay, okay, ştiu că sună nasol dar nu mă pot abţine. Drumul m-a dus şi prin Văleni aşa că, până când am traversat localitatea, m-am lipit ca un peşte remora de scaun, cu ochii în toate direcţiile şi cu o mână pe levier, foarte, foarte atent la orice mişcare suspectă pe stradă, respectiv băieţi cu fruntea îngustă şi cu mâna la prohab. Iar am comis-o, ştiu, dar dacă nu arunc câteva răutăţi, nu mă simt bine.
Faptul că am refuzat până acum să comentez mai elaborat universul kafkian în care locuiesc ăia de-acolo, univers în care nişte suboameni violează o fată iar comunitatea o consideră tot pe ea vinovată se datorează unei scârbe dincolo de visceral care mă cuprinde de câte ori îmi aduc aminte de cazul respectiv. De comentat însă ar fi multe aici, începând de la personajele alea în robă – unele de-a dreptul dubioase – care administrează justiţia, trecând prin funcţionarea incongruentă la nivelul rural a celorlalte instituţii ale statului, influenţa devastatoare a Bisericii Ortodoxe asupra mentalului colectiv şi, nu în ultimul rând, lipsa, în mediul rural cu preponderenţă, a unei culturi şi educaţii care să se ridice puţin dincolo de nivelul de Ev Mediu la care se situează în prezent. În cele din urmă, cei mai puţin vinovaţi par a fi chiar cei care blamează victima – ei înşişi prizonieri şi victime ale unui sistem care îi ţine, în continuare, într-o uluitoare beznă intelectuală, în conformitate cu unele interese pe care nu vreau nici măcar să încep a le menţiona.

Din punctul meu de vedere, cazul de la Văleni e atât de simplu încât şi un copil ar putea să tragă concluziile corecte. Lăsând gluma la o parte, atunci când o femeie spune “nu”, înseamnă “nu” – chiar dacă ne-am referi la cele care practică acea meserie căreia i se spune “cea mai veche din lume.” Tot ceea ce trece de acest “nu” intră sub incidenţa Art.197 Cod Penal care defineşte violul ca “actul sexual,de orice natură, cu o altă persoană, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa ,” cu formele agravante aferente.

Astfel, suboamenii ăia din Văleni au încălcat net prevederile articolului menţionat – aici nu pot exista nuanţe sau interpretări. Din punctul meu de vedere, i-aş fi castrat – nu chimic ci fizic – după care i-aş fi aşezat după gratii pentru cel puţin 20 de ani. Faptul că s-a luat, la un moment dat, măsura arestării preventive la – ATENŢIE! – presiunea opiniei publice şi a mass-media spune totul despre justiţia românească şi oamenii care o administrează. Vezi atâtea şi atâtea cazuri de condamnaţi din ultima perioadă care au fost eliberaţi înainte de termen pentru că au scris câte 4-5 cărţi – în pârnaie!! – iar ei abia se exprimă liber în cuvinte mai lungi de două silabe. Sentinţele date suboamenilor din Văleni, de vreo 6 ani pe cap de vită, nu fac altceva decât să scufunde şi mai mult în rahat conceptul de justiţie în România.

Revenind însă la fenomenologia şi circumstanţele care au dus la situaţia din mica localitate vasluiană, marea problemă e că avem de-a face nu cu un incident izolat ci cu un mental colectiv profund deformat, existent pe o arie îngrijorător de extinsă la nivelul comunităţilor rurale româneşti. În cuvinte mai simple, ca să înţeleagă şi autorii ăia culţi în cap ai cărţilor din pârnaie, ţărănimea română e vai de capul ei iar satul românesc se află suspendat undeva la limita dintre grotesc şi patetic, primind cu resemnare şuturi în cur de la cel care ar trebui să se preocupe prioritar de modernizarea sa – Statul Român.

Încă din perioada timpurie a organizărilor statale pe teritoriul actualei Românii, ţăranul a fost cel care, denumit fiind, cu un patos greţos, “talpa ţării”, a contribuit esenţial la dezvoltarea Statului şi la propăşirea conducătorilor acestuia. Ţăranul era cel care plătea biruri, taxe şi impozite; ţăranul a fost cel care a hrănit, dintotdeauna, de multe ori fiind obligaţi, categoriile sociale aşa-zis superioare; ţăranul a furnizat marea masă a armatelor, murind în războaie care nu-l priveau – şi a fost, dintotdeauna, ţinut în beznă prin pârghiile pe care Statul le avea la dispoziţie în acest scop: legile, învăţământul şi Biserica. Evident că Statul a avut întotdeauna nevoie de o masă de manevră, pe care s-o direcţioneze în funcţie de interesele de moment şi aşa se face că am ajuns, în 1990, să auzim urlată pe străzi afirmaţia absolut halucinantă “Noi muncim, nu gândim!”

Tranziţia României de la un totalitarism absurd, exercitat de o şleahtă de derbedei înainte de 1989 la un fel de libertate dubioasă, în care aceeaşi şleahtă de derbedei, rămasă pe poziţii, şi-a schimbat doar curul de pupat (de la Ceauşescu la Obama, Merkel & Co.) se reflectă dramatic în dezorganizarea socială, izolarea indivizilor unii de alţii, lipsa totală a abilităţilor societăţii de a interacţiona cu ea însăşi – dovada stă în modul primar (de la “primate”) de a se comporta al oamenilor în cele mai diverse situaţii. Noţiunea de “cultură” a ajuns în desuetudine, ceea ce a dus la stabilirea unui nou set de valori, preluate parcă din comunităţile de maimuţe antropoide unde, cu cât o ai mai lungă, cu atât eşti mai respectat. În definitiv, ce altceva reprezintă comportamentul de gorilă, cu atât mai exacerbat cu cât elementele de imagine sunt mai evidente: maşina în primul rând, telefonul, hainele purtate cu eticheta la vedere ş.a.m.d. În acest mod simplu, vorba lui Caragiu, s-a ajuns ca indivizi cu câteva clase, fruntea cât degetul şi un facies care l-ar fi făcut pe Lombroso să saliveze, să devină nişte modele pentru tânăra generaţie care, săraca, e aşa de dusă încât mai mult de 30% din tinerii români au mari dificultăţi în a citi un text de o complexitate medie – cât despre a-l înţelege, mai bine să nu vorbim.

Revenind la ţăranul român, acesta a fost afectat crunt de procesul de tranziţie a Statului de la ceva la altceva, în primul rând din cauza deteriorării dramatice a sectorului economic şi, de asemenea, din cauza incapacităţii instituţiilor statului de a evolua la standardele moderne. Vechile instituţii (şi aici mă refer la cele de învăţământ, justiţie şi economice) au devenit, încet, anacronice, ca un Homo habilis la Balul Operei din Viena şi chiar dacă unii susţin contrariul, informatizarea fără noimă NU reprezintă un pas evolutiv ci mai curând este echivalentul maimuţei care a învăţat să spargă nucile cu o piatră – dar rămâne tot maimuţă.

Primul aspect cu o influenţă dramatică asupra ruralului românesc pe care l-aş evidenţia este cel economic. Există, la ora actuală, în România, un număr uriaş de sate, practic fără locuitori – poate câţiva bătrâni de care nu mai ştie nimeni pentru că toţi ceilalţi au migrat spre alte zone, mai promiţătoare. Deteriorarea catastrofică a situaţiei economice a dus la două tipuri distincte de migraţie a tineretului: internă, înspre oraşele mari, în căutarea unui loc de muncă (de regulă plătit în bătaie de joc) şi externă, în alte ţări, în căutarea unei vieţi mai bune. Respectivii neavând, însă, un bagaj cultural minim la dispoziţie, aceste migraţii nu au făcut altceva decât să transfere nişte indivizi cu o gândire şi o mentalitate primitive în comunităţi situate, din acest punct de vedere, la nivel superior, ceea ce a dus la situaţii precum constituirea unor comunităţi cvasi-rurale în mediile urbane, enclave sociale care contrastează violent (uneori la propriu) cu mediul de adopţie. Clipuri video cu “cocalari cu bemveu”, pantofi lăsaţi afară, la uşa apartamentului, găini crescute pe balcon sau chiar porci în curtea blocului sunt doar câteva aspecte ale fenomenului de mai sus. Apelativul “ţăran” a ajuns să fie utilizat mai ales în sens peiorativ – ţăranii înşişi refuză să-şi asume acest termen, ca urmare a diluării şi metamorfozării în sens negativ al conceptului care defineşte mediul rural. Satele din apropierea oraşelor mari au devenit o extensie a acestora şi singurele aspecte păstrate intacte sunt locuinţele – şi uneori nici atât. Satele izolate însă, au rămas înţepenite într-un status quo ce are la bază, de multe ori, cutume şi superstiţii vechi de sute de ani pentru că Statul, prin instituţiile sale, nu s-a preocupat niciodată de corelarea evoluţiei comunităţilor urbane cu cele rurale. Astfel, conceptul de economie modernă şi stabilă reprezintă o limbă străină mai ales pentru aceste comunităţi rurale ai căror membri mai păstrează încă memoria ancestrală a trocului pe principiul “na găina, dă curcanul.”

O altă cauză ce a dus la discrepanţele dintre sat şi oraş este ineficienţa procesului educaţional, care se chinuie de 25 de ani să-şi găsescă propria cale dar, din cauza imbecilităţii, prostiei sau pur şi simplu banditismului factorilor decizionali, se bălăceşte la ora actuală într-o incertitudine ce ar putea fi asociată cu zbaterile fără sens ale unei găini căreia i s-a tăiat capul. Faptul că şcoala românească, statistic vorbind, e o fabrică de rataţi sau emigranţi nu mai e un secret pentru nimeni. Copiilor li se bagă în cap, în continuare, cu forţa, date şi noţiuni pe care nu ştiu să le aplice în viaţa de zi cu zi iar învăţatul pe de rost a rămas singura metodă prin care se poate trece cu oarecare uşurinţă prin şcoală. Rezultatele se văd cu ochiul liber: rata abandonului şcolar a crescut catastrofic, România are cei mai mulţi analfabeţi din Europa iar cei care termină un liceu sunt complet debusolaţi şi se orientează – cei care o fac – spre cariere mai curând bănoase în perspectivă decât potrivite propriilor aptitudini. La sate, situaţia e şi mai dramatică: şcoli insalubre, friguroase, cu latrine în curte, cu profesori care, dacă au fost pasionaţi odată, acum s-au blazat şi au cedat presiunilor sistemului, cu copii provenind din familii sărace pentru care cornul ăla uscat şi laptele devenit apă chioară, secat în prealabil de orice nutrient, reprezintă una din cele două mese pe zi (vorbim de COPII!) şi lista ar putea continua dar finalul ei va rămâne acelaşi: cu indivizi graşi, prosperi, cu ceafa dublă şi guşa triplă, golani şi derbedei supraponderali care decid, cu o suficienţă greţoasă, câţi bani vor primi şcolile respective şi care aşteaptă să fie pupaţi în cur de tot corpul profesoral pentru că au catadiscsit să semneze aprobarea pentru două căruţe cu lemne de foc – ca să nu îngheţe, chipurile, copiii în clase, dar nu şi-ar trimite propriii copii, progenituri malformate hidos după chipul şi asemănarea tatălui, să înveţe în şcolile respective. Unde e educaţia în mediul rural? Atunci când copilul vede la şcoală un profesor prost plătit, prost îmbrăcat, cu îngrijorarea pentru ziua de mâine vizibilă pe faţă, incapabil să empatizeze cu cei mici pentru că e afectat psihic de necazuri, e normal ca interesul pentru cultură, pentru învăţătură, să se estompeze pe zi ce trece iar şcoala să devină o adevărată corvoadă atât pentru cadrele didactice cât, mai ales, pentru copii. Copilul de acum va creşte pentru a deveni un tânăr adult fără modele de referinţă, refractar la orice tentativă de culturalizare şi/sau civilizare conform timpurilor prezente. Birtul din sat, cu toate porcăriile aferente, va rămâne un reper de bază în viaţa lui iar bătaia aplicată la beţie nevestei şi/sau copilului se va auto-justifica prin însăşi convingerea că “bărbatul e stăpân pentru că e mai puternic.” Femeia? O anexă, un rău necesar, supapă de refulare contondentă sau sexuală sau ambele la un loc. În condiţiile astea, nu-i de mirare că abrutizarea femeii în general şi a celei de la sat, în special, a atins cote halucinante, de neconceput pentru timpurile pe care le trăim iar conflictele inter-sexe au degenerat de la caracterul vocal la topor. Într-o societate primitivă, cel mai puternic are dreptate întotdeauna iar împărţirea acestei dreptăţi cu pumnii şi picioarele e ceva normal în ruralul românesc. Deşi orice conflict se poate rezolva – în majoritatea cazurilor – prin mediere, neîncrederea ţăranului în justiţia statului are la bază modele ancestrale de autoritarism nejustificat, brutalitate şi abuz, ceea ce mă aduce la o altă cauză a mentalităţii primitive de la sat – justiţia, a cărei prestaţie lamentabilă a provocat colapsul societăţii româneşti.

Încă din cele mai vechi timpuri, organele statului au fost folosite pentru a impune la sate, cu forţa, voinţa conducătorilor, pe principiul că “ţăranii sunt prea proşti pentru a li se explica.” Cercul vicios al dezinteresului pentru educarea ţăranilor şi constatarea că sunt “prea proşti”, justificându-se, astfel, atitudinea abuzivă a autorităţilor, se extinde şi în ziua de azi. Coruptibilitatea împărţitorilor justiţiei, conştiinţa atotputerniciei “şefului de post”, abuzurile lăsate nepedepsite au sădit la sate o neîncredere maladivă în instituţiile justiţiei, fie ele poliţie, jandarmerie sau judecători. Incapacitatea acestor instituţii de a se reforma de-a lungul ultimilor 25 de ani, corelată cu diluarea procedurală a vechilor instituţii a generat un haos administrativ în care totul e posibil şi nimic nu e probabil.

Ceea ce e vechi dispare dar nu e înlocuit de ceva nou – şi asta e valabil pentru toate instituţiile statului; dispar repere şi modele, fără a fi înlocuite iar consecinţele asupra societăţii nu pot fi decât dramatice – o anomie socială, cum a definit-o Durkheim, o instabilitate rezultată din prăbuşirea valorilor şi standardelor societăţii în ansamblul ei.

Nu pot să închei fără a menţiona unul din factorii esenţiali în menţinerea ţăranului român la nivelul de primitivism actual: Biserica Ortodoxă, ca instituţie. NU religia în sine, ci acea instituţie care, cu o aroganţă năucitoare, îşi arogă dreptul de a dicta omului în ce să creadă şi în ce nu. Nu vreau nici să mă lansez în diatribe veninoase la adresa derbedeilor în sutană sau la adresa tâlharului-şef de la Patriarhie – astea le păstrez pentru momentul când voi fi pus pe rele. Ceea ce vreau să evidenţiez este profunda incapacitate – probabil voluntară – a Bisericii Ortodoxe, de a evolua în tandem cu vremurile moderne. Pentru Biserica Ortodoxă, menţinerea, de ochii lumii, la nivelul misticului primitiv, în care totul se pedepseşte iar enoriaşii sunt sfătuiţi, în viaţă fiind, să se pregătească de moarte, reprezintă, cred, o nemaipomenită tactică de a-şi rotunji averile pentru că, nu-i aşa, chiar şi cele mai grele păcate se pot răscumpăra cu bani. În loc să reprezinte un element-cheie în evoluţia sănătoasă a mentalului rural, Biserica Ortodoxă alege să vânture biciul dumnezeiesc pe deasupra capului, întru spaima convulsivă a credincioşilor care deja s-au obişnuit cu ideea că doar banu’ gros poate să-i salveze de chinurile eterne în împărăţia lui Satan.

În atari condiţii, de ce să ne mai mirăm că la Văleni, în judeţul Vaslui, în anul 2015, o fată a fost violată sălbatic de nişte suboameni iar comunitatea, care ar fi trebuit să o sprijine necondiţionat, o acuză tot pe ea de producerea violului? De ce să ne mai mirăm că cei care i-au luat partea fetei au fost mult mai puţini ca număr şi mult mai puţin violenţi decât cei din tabăra adversă?

Ne place sau nu, ăştia sunt oamenii care compun societatea românească. Întrebarea e, ce facem acum? Continuăm să ne prăbuşim în noi înşine, până când ne vom transforma într-o masă amorfă de cretini, fără scopuri şi idealuri sau încercăm să ne punem în mişcare rotiţele alea ruginite şi să realizăm că dacă noi nu ne luptăm pentru destinul nostru ca popor, nimeni n-o va face?

Advertisements

6 thoughts on “Fenomenul Văleni – o interpretare

  1. Îmi place cum curge scrisul, de aceea ți-am dat like-ul. Însă subiectul e urât. Da, știu. Nu ne putem băga capul în nisip. Sunt la fel de indignată ca și tine, iar subiectul cu violul a făcut mare vâlvă. Poate cu am dreptul să spun nimic netrăind în România (și aici mă refer în primul rând la întrebarea ta finală),Și de fapt nici nu e prea mult de zis, ai cam zis ce se putea zice.

    Liked by 1 person

  2. Mulţumesc.
    Cât priveşte “dreptul” pe care consideri că poate nu-l ai, netrăind în comunitatea noastră veselă, aici greşeşti. Nu “cred că greşeşti” ci, pur şi simplu, greşeşti. Ştii când am mai auzit genul ăsta de raţionament? Pe la începutul anilor ’90, atunci când, celor ce trăiseră în exil, li se băga pumnul în gură sub cuvânt că “voi n-aţi mâncat salam cu soia, aşa că, ciocu’ mic!” Gândirea asta peşteroidă a făcut ca, în aceeaşi perioadă, să auzim lozinca “Noi muncim, nu gândim!” mugită de aceleaşi primate pentru care mâncatul salamului cu soia devenise un criteriu de apreciere a românismului autentic, cu iz de mămăligă şi damf ucigător de grajd.
    Ştii ceva, Sweet & Salty (sau cum să-ţi zic, Sweetie???? :D) Situaţia pe care am încercat s-o analizez în textul de mai sus e una din cele mai urâte care se pot închipui, poate chiar mai urâtă decât crima, pentru că o crimă, un omor, lasă în urmă o victimă în nefiinţă dar un viol…! Să forţezi o femeie să facă ceea ce pentru ea înseamnă – probabil, că nu ştiu sigur cum funcţionează mintea unei femei – supremul act de încredere în partener, s-o forţezi să facă asta şi să trăiască apoi o viaţă cu o asemenea imagine despre sine, e ceva ce nu numai că depăşeşte omorul, dar transcende orice graniţe interumane, imaginare sau nu.
    Ce-am vrut să spun cu asta: “poate că nu am dreptul să spun nimic, netrăind în România”?? Nu cred că vorbeşti serios…

    Liked by 2 people

    • Cred că am auzit de prea multe ori această… interdicție, sau cum să-i zic?
      Eu sunt româncă, am scris despre asta. Indiferent unde aș trăi, e o realitate care nu se schimbă. Așa cum sunt fiica părinților mei. Și mi-e dragă România și sunt mândră de originea mea. Și mai cred că tot o parte de Românie suntem și noi, ăștia, vânturații prin lume. Nedreptatea și agresiunea mă indignează ca om. Indiferent unde se petrece pe planetă. Ai dreptate, e așa cum ai spus, e mai presus de crimă. Pentru că victima trăiește cu stigmatul toată viața.

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s