Inamicul public numărul unu?

bashar_assadVă amintiţi de armele de (ahem!) distrugere în masă aflate în posesia lui Saddam Hussein, de care ştia toată lumea occidentală şi a căror existenţă era la fel de sigură ca şi existenţa Lunii ca satelit natural al Pământului? Când vitejii cuceritori ai Irakului, purtători de democraţie pe talpa bocancului, s-au repezit chiuind şi hăulind să arate lumii armele respective au constatat, cu stupoare, că nu prea au ce arăta, pentru simplul motiv că acestea nu existau, deşi serviciile de informaţii dădeau ca sigură până şi locaţia. Bâlbele ulterioare ale administraţiilor principalelor ţări implicate în procesul de distrugere implementare a democraţiei în Irak au fost de poveste dar, pentru că oricum mai mult de jumătate din populaţia Pământului e complet cretină, bâlbele au trecut iar o ruşine manifestă a fost percepută ca o mare victorie. Nimic nou sub soare, s-a mai întâmplat şi prin Vietnam, şi prin Coreea şi exemplele ar putea continua dar nu vreau să elaborez subiectul acum. Ceea ce vreau să subliniez însă e uriaşa, imensa, apocaliptica ipocrizie manifestată de “elitele” care, dracu’ ştie cum, au ajuns să decidă asupra viitorului a sute de milioane de oameni în numele unor interese pur financiare ale căror rezultate se văd doar în propriile lor buzunare; problema nici măcar n-ar fi asta ci aceea că alte sute de milioane de oameni li se uită prostiţi în gură şi cred cu ardoare că toate minciunile debitate prin presă constituie, de fapt, realitatea.


Deşi mă mâncau degetele de mult, am refuzat cu obstinaţie să intru în profunzimea aşa-numitei “crize a refugiaţilor” din Europa pentru simplul motiv că – asta am mai spus-o – o consider o manipulare uriaşă, ordinară, de cea mai joasă speţă, care apasă exact butoanele necesare pentru a declanşa un val de compătimire populară, o solidarizare a proştilor în jurul unei situaţii pe care majoritatea n-o înţelege nici măcar în proporţie de 5% dar deh! pozele cu copii morţi au avut întotdeauna impact emoţional. Manipularea a ajuns până acolo încât dacă afirmi că te doare-n cur de toţi imigranţii ăia, rişti să fii etichetat ca un ticălos fără inimă, un naţionalist împuţit iar de-aici până la nazist nu mai e decât un pas – “politically corectness” împinsă la extrem. În ceea ce mă priveşte, nu pot afirma că mă doare-n cur de toţi voiajorii ăia care urlă că vor mâncare dar au cheltuit, fiecare din ei, o mică avere pentru a ajunge pe un continent despre care majoritatea lor nu ştie aproape nimic. Cum spuneam, mă interesează existenţa lor pentru că, mai devreme sau mai târziu, vom trage şi noi ponoasele unui asemenea exod. Nu-mi cereţi însă compătimire; dacă Ahmed ăla şi-a pierdut toată familia, înecată în Mediterana, e vina lui sută la sută: cunoştea riscurile, ştia la ce se poate aştepta dar, cu toate astea, şi-a expus familia riscurilor respective. Ce diferenţă e între un copil înecat, aruncat de valuri pe plajă, un alt copil care se stinge ca o lumânare din cauza subnutriţiei şi un altul mort în spital, din cauza unor doctori de căcat care ar merita împuşcaţi direct în cap?

Dacă e s-o luăm mot-a-mot, manipularea asta emoţională, culpabilizarea în masă, aproape cu forţa, este o altă faţă a conceptului de terorism – doar că se folosesc poze cu copii morţi în loc de explozivi; şi are efect, mama mă-sii! Dezbinarea de pe bătrânul continent e mai mare ca niciodată astfel încât cei ce urmăresc destrămarea unei structuri care, oricum, e ţinută la un loc de firicele infinit de subţiri, pot răsufla uşuraţi, cu un rânjet satisfăcut: această struţo-cămilă complet nenaturală care e Uniunea Europeană se află la un pas mic de o dezintegrare netă şi definitivă, indiferent ce-ar spune apologeţii federalizării unui continent în care fiecare ţară e diferită de vecinii săi atât din punct de vedere socio-cultural cât şi ca limbă maternă.

Revenind la aberaţiile debitate de presa aservită, în marea ei majoritate, instituţiilor care doresc cu orice preţ menţinerea actualului status-quo, manipularea devine şi mai evidentă atunci când, chiar dacă i se mai reproşează Bruxelles-ului sau Washingtonului că aşa şi pe dincolo, vina e aruncată, întotdeauna şi ultimativ, asupra unui alt şef de stat, poate mai incomod chiar decât Saddam Hussein, şi anume Bashar al-Assad, preşedintele Siriei. De fapt, se poate afirma cu toată convingerea că “inamicii publici numărul unu” ai tuturor sunt, la ora actuală, Siria, Iranul şi Libia, de la care pleacă toate relele pământului – iar în cazul Libiei pleacă şi cel mai bun, din punct de vedere calitativ, petrol de pe planetă.

Fac o paranteză, a propos de Libia: cum dracu’ se face că, deşi Statul Islamic se află la doi paşi de terminalele petroliere din Libia ce aparţin diverselor companii occidentale, nu a atacat NICI UNUL din acestea, deşi terminalele petroliere constituie, întotdeauna, obiective strategică de primă importanţă? Am închis paranteza.

Aşadar, s-a găsit sursa-zero a “crizei refugiaţilor” – Bashar al-Assad, omul cel rău care, prin teroare, şuturi în cur şi manele-n miez de noapte a forţat sute de mii de invadatori refugiaţi să ia calea bejeniei cu traista-n băţ înspre alte ţări, a căror limbă nu o vorbesc, cu religie diferită de a lor, cu un specific cultural şi social total diferit, locuite de oameni care, din cauza propagandei deşănţate dar şi a propriei tâmpenii, privesc Islamul ca pe ceva implicit periculos, sălbatic şi de netolerat. Acuma, să-mi spună şi mie cineva: unde dracu’ e logica aici?

Nu am pretenţia să fac o analiză geo-politică sau de altă natură – nu mă pricep la asta deloc – ci să evidenţiez o sumă de lucruri şi fapte care se văd cu ochiul liber şi care, puse cap la cap, creează o imagine oarecum diferită de cea pe care mass-media o tot promvează aiurea în ultima perioadă.

Demonizarea lui Bashar al-Assad a devenit monetă curentă pentru o groază de jurnalişti de căcat care fie habar n-au pe ce lume trăiesc şi se inspiră şi ei de pe la alţii, fie sunt plătiţi gros ca să întreţină curentul anti-Assad în cadrul opiniei publice. Cei foarte, foarte puţini care pun punctul pe i şi relatează faptele corect sunt, cum spuneam, prea puţini pentru a putea influenţa masa de idioţi care halesc ştirile otrăvite, servite cu generozitate de mass-media aservită intereselor “elitelor”, fie ele de la Bruxelles sau Washington. Dacă facem însă o analiză, fie ea şi superficială, a situaţiei, duhoarea se simte de la primul pas iar inadvertenţele sau, mai bine zis, interesele unora sau altora încep să sară din pagină.

Aşadar, cine şi de ce ar vrea ca Bashar al-Assad să dispară din schemă? Nu-l cunosc pe tip dar ceea ce ştiu cu precizie este că, până la apariţia organizaţiei teroriste Statul Islamic, care, ca să vezi! nu atacă terminalele petroliere ale marilor companii occidentale, Siria era o ţară stabilă – la standardele Orientului Mijlociu, într-adevăr – în care trăiau bine-mersi atât creştini cât şi musulmani iar micile conflicte regionale erau, oricum, ceva obişnuit în tot arealul – dar nu suferea o ţară întreagă din cauza lor. Cum spuneam, Orientul Mijlociu îşi are propriile sale reguli şi nu cred că a avut vreodată nevoie de democraţia occidentală cu care n-are nici în clin nici în mânecă. Deodată însă, Bashar al-Assad a devenit indezirabil; hai să vedem cam care ar putea fi, la o analiză superficială, de amator, motivele pentru care cineva l-ar vrea trimis la dracu.

  1. Siria a înlocuit dolarul cu Euro în tranzacţiile externe

Dacă nici asta nu e o gravă insultă pentru Washington, atunci nu ştiu ce-ar mai putea fi.
În anul 2000, Saddam Hussein a făcut acelaşi lucru urmat fiind, la nivel declarativ cel puţin, de Muammar Gaddafi nouă ani mai târziu. Tot în 2009, Iranul, prin iniţiativa preşedintelui Mahmoud Ahmadinejad, a trecut rezerva valutară de la dolar la Euro.
În 2006, Siria a decis înlocuirea valutei pentru toate operaţiunile sale externe, de la dolar la Euro pentru a scădea presiunile Washingtonului asupra politicilor monetare.

  1. Siria a refuzat să-şi nuanţeze criticile la adresa Israelului

Ăsta e un subiect al dracu’ de sensibil, în orice context l-ai pune. Am observat că, în general, rostind cuvintele “Israel” sau “evrei”, expresiile faciale se modifică cam la fel cum se modificau pe vremea lu’ Ceauşescu la rostirea cuvintelor “securitate” sau “nea’ Nicu” dar asta e o temă pentru un alt material pe care îl am în lucru.

Revenind la subiect, Bashar al-Assad a spus, în 2009 (citez din memoria deja oarecum înceţoşată după a – cred – şaptea bere): “Cum poate un stat să pretindă că face eforturi pentru pace, atâta vreme cât a fost fondat printr-o ocupaţie ilegală şi continuă să-i ucidă pe locuitorii legitimi ai teritoriului respectiv? Cum e posibil ca un stat care are unul din cele mai extremiste guverne să dorească a fi un partener pentru stabilirea păcii în regiune?” şi mai apoi ”Noi, locuitorii naţiunilor arabe, nu ne vom schimba opinia asupra instaurării păcii în regiune, aceasta incluzând şi înapoierea teritoriilor ocupate ilegal.”
Acuma, să spui aşa ceva referindu-te la Israel a devenit un act de curaj în condiţiile în care… mă rog, ştim noi – cum spuneam, într-un alt material o să detaliez puţin şi ideea asta.

  1. Alianţa de nezdruncinat dintre Siria şi Iran dă, în continuare, unora, dureri de cap majore

Unul din principalele obiective ale tuturor administraţiilor care s-au perindat pe la Casa Albă este confruntarea decisivă cu Iranul iar Siria le stă tuturor ca un ghimpe în coastă, fiind unul din cei mai puternici aliaţi pe care îi are Iranul şi un prag ce trebuie trecut pentru ca trupele occidentale să poată defila prin Teheran la fel cum au făcut-o prin Bagdad.
Vizitând Iranul în anul 2010, Bashar al-Assad a spus, într-un discurs: “De la începutul revoluţiei islamice am sprijinit Iranul ca pe un stat frate.” În cursul respectivei vizite, preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad l-a decorat pe Bashar al-Assad cu cea mai înaltă distincţie iraniană, ca semn de apreciere pentru sprijinirea Libanului şi a Palestinei precum şi pentru opoziţia sa la “aroganţa globală”, termen ce se referă mai ales la Statele Unite ale Americii şi aliaţii săi.
De asemenea, atunci când Statele Unite au propus Siriei ridicarea sancţiunilor în schimbul dezavuării alianţei cu Iranul, Bashar al-Assad a respins oferta – ce mai palmă peste faţa Washington-ului!

  1. Siria şi-a redirecţionat alianţele spre America de Sud

În ideea de a mări importurile de petrol, Siria s-a orientat spre ţările Americii de Sud care erau, oricum, revendicate de Statele Unite în termeni de “protectorate”.
Raportul din 2010 al Centrului pentru Studii Strategice şi Internaţionale consemnează că, citez dintr-o memorie mai mult sau mai puţin precisă “În recenta sa vizită în Venezuela, Bashar al-Assad a semnat cu Hugo Chavez un acord de comerţ şi dezvoltare în valoare de 100 de milioane de dolari; au stabilit un fond de 11 milioane de dolari pentru finanţarea de proiecte comune şi au demarat discuţiile pentru o investiţie în valoare de 4.7 miliarde de dolari în industria rafinării petrolului din Siria.”
În vizitele sale următoare în Cuba, Argentina şi Brazilia preşedintele sirian şi omologii săi au semnat memorandumuri privind cooperarea pentru dezvoltarea agriculturii, a tehnologiei precum şi acorduri comerciale cu ţările respective. Cu Argentina, Bashar al-Assad şi Cristina Fernandez au semnat acorduri bilaterale privind turismul, transporturile şi schimburile culturale în vederea creşterii acestora peste valoarea curentă (la acea dată) de 158 milioane dolari.

  1. Legăturile Siriei cu Rusia şi China

Poziţionate pe locul cinci exclusiv din cauza memoriei mele, legăturile Siriei cu cele două ţări sunt, în continuare, unul din cele mai fierbinţi motive pentru care, după unii, Bashar al-Assad trebuie scos în factor comun.

În anul 2008, Siria a aprobat amplasarea pe teritoriul său a sistemelor ruseşti de apărare anti-rachetă, ca urmare a planurilor SUA de a înfiinţa baze de rachete în Polonia. În acelaşi an, 2008, agenţia de ştiri UPI Novosti consemna că Siria a achiziţionat avioane de vânătoare MIG-29SMT, adăugate la cele 36 de sisteme antiaeriene Pantsir S1E (cod NATO SA-22 Greyhound) achiziţionate deja din Rusia. De asemenea, Siria intenţiona (în 2008) să cumpere din Rusia sisteme antiaeriene cu rază scurtă de acţiune Strelets, rachete tactice Iskander, avioane Yak-30 precum şi două submarine Amur-1650. De ce insist asupra anului 2008? Pentru simplul motiv că, încă de-atunci, Occidentul – respectiv “elitele” acestuia – deveniseră profund nemulţumite de orientarea Siriei, orientare ce contravenea flagrant cu planurile pentru un Orient Mijlociu “democratizat” conform valorilor care au avut atâta succes în Irak încât au transformat ţara în ruine.
Referitor la relaţiile Siriei cu China, se poate spune că China a devenit furnizorul numărul unu al Siriei. Conform Biroului de Statistică din Siria, în anul 2013, importurile din China totalizau undeva la 961 milioane dolari, cu perspectiva creşterii la 1.2 miliarde dolari. În anul 2006, schimburile comerciale bilaterale atinseseră 1.4 miliarde dolari şi tot în 2006, China devenise al doilea mare investitor din afara lumii arabe din Siria.
La o privire rapidă, numai aceste cifre au cauzat, mai mult ca sigur, frisoane reci prin cancelariile occidentale.

  1. O piaţă nouă pentru complexul militar-industrial occidental?

Să nu fim naivi: toate conflictele majore din Orientul Mijlociu au fost mană cerească pentru companiile occidentale multinaţionale – o dată pentru cele ce produc armament apoi, după finalizarea distrugerilor, pentru cele care, direct sau prin interpuşi, au “ajutat” la “reconstrucţia” ţării respective. Haliburton, AT&T, Gneral Dynamics, Raytheon, RCA, IBM şi multe altele… vă spun ceva numele astea?

După fiecare “revoluţie populară” din câte o ţară (asta se aplică şi României), s-a procedat la distrugerea metodică a industriilor şi a companiilor autohtone, multinaţionalele cu rădăcini prin Occident au invadat, pur şi simplu, ţara respectivă şi au pus stăpânire pe profituri care au început să se scurgă la fel ca o hemoragie înspre conturile magnaţilor respectivi.
În condiţiile astea, cu achiziţii preponderent din Rusia şi China, Siria a fost privită ca “oaia neagră” a Orientului Mijlociu, o ţară unde companiile din complexul militar-industrial nu au ce căuta… şi ASTA i-a pus pe jar pe toţi.

Aşadar, cine îl vrea pe Bashar al-Assad scos din ecuaţie? Nu e atât de greu de văzut; politicile occidentale faţă de ţările care se încăpăţânează să rămână indiferente la ofertele otrăvite gen FMI, Banca Mondială, BERD şi alte instituţii similare care oferă, într-o mână bani cu împrumut şi în cealaltă un glonţ sunt aplicate conform unei reţete consacrate: creează problema, lasă oamenii să zbiere iar când aceştia ajung în stare să accepte orice, oferă soluţia proprie – care niciodată nu e în interesul ţării respective. Aşa a fost peste tot până acum şi e de mirare cât de puţini îşi dau seama de asta. Dar, vorba aia, dacă n-ar exista proşti, ce s-ar face deştepţii?

Advertisements

3 thoughts on “Inamicul public numărul unu?

  1. Posibil. Insa putina logica imi spune ca Berenghi s-ar fi facut mai vandabil daca nu confirma teoria oficiala, ci o infirma- nu, dom’le, n-a avut arme chimice, a fost un bluf. Faptul ca a confirmat versiunea oficiala e surprinzator pentru mine.
    Oricum, general vorbind, toata bulibasesala mentala e garantata tocmai de livrarea de falsuri pe post de adevar si invers. Pana renunti sa mai cauti si sa te mai intrebi care o fi adevarul pana la urma. Adica te pune cu spatele la mantinela si cam gata cu intrebarile. Bea, manca, te veseleste, ce atata bataie de cap.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s