Dublu standard

0-hypocrisy2Uşa cabinetului scârţâi uşor. Imobil, în faţa ferestrei mari, fără să întrerupă contemplarea nopţii ce învăluia, treptat, oraşul, Preafericitul întrebă încet:
– Ce este, Ieronim?
Bătrânul călugăr se încovoie puţin.
– Tânărul acela, Prea Fericite Părinte, preotul Nicolai, încă mai aşteaptă să fie primit în audienţă.
Silueta masivă, înveşmântată în straie scumpe, întoarse spatele ferestrei şi se îndreptă încet spre biroul masiv, aşezându-se, cu un oftat, în jilţul bogat sculptat. Odoarele din aur sclipeau discret în lumina scăzută a camerei învăluită într-un miros subtil de tămâie şi smirnă.


– Aşteaptă de două săptămâni, Prea Fericite Părinte, insistă Ieronim, strecurând priviri sfioase pe la colţul ochiului.
Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe făcu un gest resemnat.
– Să intre, Ieronim, să intre…
Bătrânul călugăr se strecură afară cu spatele, mormăind ceva în barbă. În cadrul uşii se profilă o siluetă înaltă şi subţire care, după doi paşi, îngenunche pe covorul bogat ornamentat.
– Binecuvântează, Prea Fericite Părinte.
– Domnul şi Maica Domnului, răspunse Patriarhul, cu un gest vag al mâinii încărcate de inele. Stai jos, fiule, şi spune-mi ce ai pe suflet.
Tânărul preot se aşeză pe un scaun din faţa biroului şi îşi aţinti privirea limpede în ochii bătrânului Patriarh.
– Prea Fericite Părinte, sunt preotul Nicolai, din satul Cornăţeşti…
– Da, cunosc parohia aceea, fiule; slujeşti împreună cu părintele Enachie, adevărat?
– Da, Prea Fericite Părinte.
– Sper că nu eşti nemulţumit de ceva, fiule. Părintele Enachie are aproape numai cuvinte de laudă la adresa ta, zâmbi Patriarhul, scrutându-l, cu ochii fulgerători, pe sub sprâncenele stufoase, adunate la rădăcina nasului, pe tânărul preot.
Preotul Nicolai susţinu privirea Preafericitului pentru câteva secunde apoi surâse.
– Aproape numai cuvinte de laudă, Prea Fericite Părinte? Am nemulţumit cu ceva…?
Patriarhul ridică o mână, curmând vorba preotului.
– Pentru ce te afli aici, fiule?
Nicolai îşi aţinti ochii albaştri, limpezi, în ochii neguroşi ai bătrânului cap al Bisericii Ortodoxe.
– Prea Fericite Părinte, oamenii din satul nostru sunt săraci; mai mult de jumătate din ei abia îşi duc zilele de la o lună la alta. Copiii nu au haine ca să meargă la şcoală iar iarna trebuie să-i înghesuie pe toţi într-o singură clasă, pentru că nu sunt bani de încălzire. Cu ani în urmă exista acolo un combinat de furaje şi o fabrică de conserve, unde lucrau oamenii din patru sate. Acum nu mai există; fabricile au fost închise iar terenurile sunt folosite pentru case de vacanţă ale oamenilor bogaţi de la oraş. Cu toate astea, oamenii nu şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi se îndreaptă cu toate speranţele lor spre Sfânta Biserică pentru a-i ajuta să depăşească greutăţile de zi cu zi.
– O atitudine cum nu se poate mai bună, fiule, surâse Patriarhul. Suferinţele din viaţa pământească ne pregătesc pentru intrarea în Împărăţia Cerului.
– Da, Prea Fericite, încuviinţă Nicolai, cu ochii aţintiţi spre odoarele din aur de pe biroul din mahon. Rugămintea mea este să gasim o posibilitate de a-i ajuta şi material pe oamenii de la noi, pe lângă îndrumarea spirituală…
– Fiule, îl întrerupse Patriarhul, Sfânta noastră Biserică se bazează tocmai pe enoriaşii săi pentru a prospera. Desigur, ne pare rău de suferinţele oamenilor dar nu ne stă în putere să-i ajutăm pe toţi. Gândul tău e nobil dar puţinele resurse ale Bisericii noastre sunt folosite acum pentru ridicarea Catedralei Mântuirii, lucrare ce se face tot întru slava Bisericii…
Preotul Nicolai se încordă ca un arc pe scaunul său.
– Iertare, Prea Fericite Părinte, dar credeam că slava Bisericii se află în faptele bune pe care le face, nu în construcţii gigantice care, în nici un caz, nu le vor folosi oamenilor de la noi din parohie sau din alte parohii poate chiar mai sărace.
Un surâs ascuţit miji pe faţa Patriarhului, care se aplecă uşor înainte în jilţ.
– Părintele Enachie spunea de tine că uneori poţi fi impertinent, fiule.
– Prea Fericite Părinte, gândurile mele sunt curate. Am fost nevoit, de nenumărate ori, să-i conving pe oamenii de la noi că fac mai bine hrănindu-şi copiii decât să ne dea nouă o parte din, şi aşa, prea puţinul pe care îl au.
– Va să zică de-asta a scăzut contribuţia parohiei voastre, pentru că i-ai convins tu pe oameni să nu mai dea bani, surâse Preafericitul apoi se ridică, apropiindu-se de fereatra largă.
– Vino aici, lângă mine, fiule, şi spune-mi ce vezi. Hai, vino.
Nicolai privi afară; oraşul sclipea în noapte. Fulgerele multicolore ale reclamelor luminoase se suprapuneau peste farurile maşinilor care curgeau ca tot atâtea râuri pe bulevardele largi.
– Văd… oraşul, Prea Fericite Părinte…
Patriarhul încuviinţă cu o mişcare uşoară a capului.
– Oraşul, da, fiule. Şi dincolo de întuneric, alte oraşe, apoi altele. Milioane de oameni, fiecare cu nevoile lui, cu grijile lui, cu gândirea lui. Acolo jos se află bunăstarea Bisericii noastre. Îmi spui că ai refuzat contribuţiile băneşti ale oamenilor din parohia ta. Dacă toţi preoţii ar fi ca tine, ce s-ar alege de noi, te-ai întrebat vreun moment?
Nicolai îşi îndreptă umerii.
– Iartă-mi îndrăzneala, Prea Fericite Părinte, dar nu ăsta e rolul nostru, să-i ajutăm pe cei în suferinţă? Suntem ţara cu cel mai mare număr de biserici din Europa, şi se construiesc continuu altele şi altele… acum şi Catedrala Mântuirii; preoţii noştri sunt tot mai graşi şi mai prosperi şi pot să-i număr pe degetele de la o mână pe cei care îşi sacrifică propria bunăstare de dragul aproapelui lor. Avem odoare de aur, veşminte scumpe, bijuterii; avem hoteluri de lux, livezi, vii, ferme, păşuni, terenuri, case somptuoase… unde se regăseşte rolul Bisericii aici? Dacă pe lângă fiecare lăcaş de cult ar exista măcar o cantină pentru cei loviţi de sărăcie, asta n-ar reprezenta mare pagubă pentru Biserică iar oamenii ne-ar binecuvânta…
Patriarhul râse încetişor, ridicând o mână.
– Fiule, impetuozitatea ta îmi aduce aminte de mine, cu mulţi, mulţi ani în urmă. Eşti tânăr, o să înţelegi, cu timpul. Nu e atât de simplu precum pare. Biserica e o instituţie ca oricare alta şi, la ora asta, trece printr-o perioadă foarte grea. Tot mai multe voci se ridică pentru a cere impozitarea averilor Bisericii, respectul faţă de preot a început să dispară şi chiar unii credincioşi au început să încalce dogmele privind supunerea faţă de legile Celui de Sus…
– Şi noi le încălcăm! izbucni Nicolai, cu fulgere în ochi. Locurile în parohii se dau pe şpagă, seminariile au ajuns adevărate lăcaşe de promiscuitate şi afaceri dubioase! Preoţii, care ar trebui să fie exemple de moralitate, se compromit în adevărate orgii, acumulează averi nemăsurate; îşi trimit fiii la seminar pentru a le moşteni parohia, ca să rămână banii în familie! Averile noastre cresc pe spinarea oamenilor sărmani care îşi pun ultima speranţă în noi! Slujim în odăjdii împodobite cu aur şi argint în faţa unor oameni care, de multe ori, îşi rup de la gură ca să-şi dea obolul Bisericii căreia nu-i pasă de ei!
Nicolai se opri brusc, cu ochii plecaţi. Pieptul i se ridica greu. într-o răsuflare anevoioasă.
– N-am vrut să fiu nerespectuos, Prea Fericite Părinte, nu mă pedepsi. Mă doare însă când văd atâta suferinţă în jurul nostru.
Bătrânul Patriarh îşi puse o mână pe umărul preotului.
– Linişteşte-te, fiule. Vino, să stăm jos. Vrei un pahar cu vin? întrebă, luând de pe birou o carafă cu un lichid chihlimbariu.
Nicolai se lăsă să cadă greu pe scaun.
– Mulţumesc, Prea Fericite Părinte, aş prefera apă.
– Cum doreşti; să nu nesocotim însă bucuriile pe care Cel de Sus ni le îngăduie. Crezi că nu ştiu ce se întâmplă? Crezi că îmi spui ceva nou? Suntem, totuşi, oameni, lut, avem slăbiciuni. Ce-ar însemna să târâm acum Biserica într-un scandal, când sectele venite din Occident dau dovadă de un prozelitism de-a dreptul agresiv? Poziţia noastră ar deveni periculos de precară. De ce banii oamenilor să meargă la escrocii ăia când pot, la fel de bine, să vină la noi?
– Bani, bani…, şopti Nicolai. La asta se reduce totul, la bani? Iisus a umblat pe pământ îmbrăcat simplu, fără podoabe…
Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe făcu un gest uşor vexat.
– Iisus…, pufni el, după câteva momente. Iisus a făcut ceea ce i s-a spus să facă, fiule.
Nicolai făcu ochii mari.
– Poftim, Prea Fericite…?
Patriarhul îl privi atent, cu un zâmbet vag în colţul gurii.
– Ei, da, ăsta e adevărul, fiule. Iisus a făcut ceea ce i s-a spus să facă.
– Nu înţeleg, şopti tânărul preot, privind cu groază figura zâmbitoare a bătrânului Patriarh. Acesta îşi ridică ochii spre tavan apoi, cu un oftat, îşi aşeză pe birou mâinile încărcate de inele.
– Fiule, pentru noi, credinţa oarbă e mai periculoasă decât adevărul. Ca păstori ai turmei de-acolo, de jos, arătă Patriarhul spre fereastră, e bine să cunoaştem lucrurile aşa cum s-au petrecut cu adevărat. Iisus a fost un om; plin de charismă, extraordinar de inteligent pentru vremea lui dar, totuşi, un om.
– Iisus a fost fiul Domnului! aproape că strigă Nicolai, cuprins de disperare.
Patriarhul negă cu un gest al capului.
– A fost un dulgher, de undeva de lângă Decapolis, pe numele său adevărat Yeshua. Taică-său făcea vase de lut iar maică-sa le picta apoi le vindeau prin târguri…
– Blasfemie..! şopti Nicolai îngrozit, privindu-l pe Patriarh ca şi cum ar fi văzut un şarpe veninos.
– La un moment dat, continuă Prea Fericitul, fără să bage în seamă întreruperea, s-a născut în el ideea că nu doar Iudeea ci toată regiunea trebuie eliberată de sub dominaţia Romei – şi a început să facă agitaţie iar mulţi oameni îl ascultau, pentru că ştia să se adreseze turmei. Nu conta că romanii aduseseră cu ei civilizaţia, că le construiseră drumuri, apeducte, canalizări, eradicaseră o mulţime de boli… acest Yeshua le băga în cap celor care îl ascultau, puţin câte puţin, ideea că romanii nu au ce căuta acolo. Voia să organizeze revolte populare, care să decimeze legiunile din teritoriile ocupate… un naiv, care avea, însă, priză la public, cum se spune acum. Lucrurile erau şi aşa destul de complicate pentru Roma; se confrunta chiar la ea acasă cu tot felul de indivizi care propovăduiau creştinismul, imbecili, fanatici religioşi care se lăsau ucişi cu zâmbetul pe buze, în numele Domnului. Când au văzut că tânărul dulgher evreu începe să facă prozeliţi, romanii au venit la noi.
– La… noi…? şopti Nicolai, cu vocea gâtuită.
– Da, Biserica avea încă de-atunci reprezentanţii ei recunoscuţi, de altfel, chiar şi de către administraţia imperială. Diferenţa era că noi lucram împreună cu romanii, nu contra lor, scopul comun fiind controlul maselor. Or, tânărul dulgher Yeshua le cam dădea tuturor planurile peste cap, cu gura lui mare şi apucăturile de revoluţionar. Existau două opţiuni: fie să dispară, fie să ne folosim de el, atât noi cât şi Roma. Trebuie să înţelegi, fiule, că pe vremea aceea, creştinii timpurii erau şi ei divizaţi şi s-ar fi strâns de gât unii pe alţii cu cea mai mare plăcere; cum să controlezi atâtea grupări antagoniste? Şi-atunci, cineva a avut o idee genială. De ce să nu-l folosim pe acest tânăr şi abilitatea lui de a influenţa masele pentru a aduce la un loc toate grupările creştine – într-un cuvânt, pentru a pune toate ouăle în acelaşi coş?
Bătrânul Patriarh îşi goli paharul de vin şi se ridică, îndreptându-se spre fereastră, privind, gânditor, viermuiala de jos, de pe străzi.
– Planul a fost pus la punct foarte repede – vezi tu, timpul era scurt. Roma începuse să decadă, avea probleme majore la frontiere şi prea puţini soldaţi pentru a le rezolva. Corupţia era la ea acasă la Capitoliu – nu că în Iudeea ar fi fost altfel; se vindeau ăia şi pe un măgar… Oricum, Pilat din Pont, guvernatorul provinciei, privea favorabil ideea formării unei grupări autohtone care să fie subordonată intereselor romane; în felul ăsta s-ar fi putut dispensa de o parte din legiuni pentru a le trimite acolo unde era nevoie. S-a format o echipă din doisprezece oameni, oameni de elită, pregătiţi să-şi asume, fiecare, rolul lui, pentru ca planul nostru să funcţioneze. De ce doisprezece? Aşa s-a nimerit…
– Apostolii…, şopti Nicolai.
Patriarhul ridică din umeri.
– Aşa le spune lumea… de fapt, erau foşti ofiţeri din trupele de elită ale Romei. Li s-a creat o biografie falsă…
Preotul Nicolai se întoarse brusc în scaunul său.
– Şi… Iuda?
– Trebuia să existe un ţap ispăşitor, care să fie blamat de public, răspunse Patriarhul, fără să-şi desprindă privirile de la oraşul învăluit în noapte. A fost contactat apoi acest Yeshua, căruia i s-au pus în vedere alternativele: ori cooperează, ori familia lui va avea de suferit consecinţe… dramatice. Băiatul a acceptat, după o oarecare ezitare; tocmai cunoscuse o fată, ar fi vrut să se căsătorească dar nu avea banii necesari aşa că propunerea a venit la fix. A fost găsit un individ, unul Iosif, cam slăbuţ la minte, căsătorit cu o femeie, Mariam, care era brici; îi mergea mintea, ceva de necrezut. Ea l-a convins pe Iosif să intre în jocul nostru, evident, contra unei compensaţii uriaşe pe care Pilat a plătit-o bucuros. Restul… restul a fost scenografie, intoxicarea publicului, răspândirea de ştiri senzaţionaliste şi false; cam ca acum, doar că la nivelul de atunci. Cert e că Yeshua, foarte talentat, şi-a jucat rolul într-un chip magistral şi a reuşit să-i convingă pe tâmpiţii ăia că însuşi Domnul e tatăl lui. Existau, evident, vocile celor care percepeau manevrele noastre dar erau puţine. Oamenii aveau nevoie, doreau cu disperare un profet, un om pe care să-l urmeze iar dacă acesta era şi de origine divină, cu atât mai bine.
Nicolai strângea atât de tare pumnii încât unghiile îi intrară în carne, însângerându-i palmele.
– Ce s-a întâmplat apoi, întrebă el, cu voce egală.
Patriarhul se întoarse şi se îndreptă spre jilţul său, în care se aşeză cu un zâmbet vag pe faţă. Deschise un sertar şi îi întinse tânărului preot o batistă albă.
– Şterge-ţi sângele de pe mâini, fiule.
Nicolai se şterse pe mâini, cu o figură pe care se citea atât furia cât şi stânjeneala.
– Dar… miracolele! Vindecările, înmulţirea peştilor…!
Patriarhul îl privi răbdător, aşa cum priveşti un copil care pune întrebări naive.
– Nicolai, dacă în ziua de azi poţi să aduni zeci de mii de oameni la oasele vreunuia sau să-i convingi la Bobotează că apa aia din hârdaie e sfinţită, ia gândeşte-te cum era atunci, când omenirea era la un nivel abisal de primitivism intelectual… ce mare lucru să înscenezi câteva miracole?
– Nu pot să cred…, şopti tânărul preot, şocat, cu privirile în gol.
– Probabil că ştii, continuă Patriarhul, că orice revoluţie îşi devorează fiii în primul rând iar în cazul nostru nu a fost altfel. Pentru a crea impactul public necesar, după o perioadă în care s-a lucrat intens pentru a-i da lui Yeshua aura de profet, s-a decis că trebuie să moară, întru împlinirea menirii sale divine.
– L-aţi ucis…, scrâşni Nicolai.
– Nici pomeneală, râse Patriarhul. Au trebuit să însceneze tortura şi crucificarea, pentru a putea justifica învierea, dar nu l-a omorât nimeni. Înscenare… până la un punct. Crucificarea a avut loc cu adevărat; ce balamuc au avut cu el până l-au convins că altfel nu se poate! Discuţiile şi planificările aveau loc chiar în palatul guvernatorului, Pilat din Pont. Yeshua striga la ei că o să-i nenorocească mâinile şi picioarele cu cuiele alea, că n-o să mai poată să lucreze… până la urmă, scos din sărite, Pilat şi-a trimis chiar medicul personal care, îmbrăcat în uniformă de legionar roman, a bătut cuiele printre oasele palmei şi ale labelor picioarelor, cu grijă, pentru a nu le fractura. Tânărul Yeshua era îndopat până la urechi cu analgezicele lor de-atunci, pentru a nu simţi durerea dar începuse să delireze ceea ce, în final, n-a fost rău. L-au înţepat puţin cu suliţa, l-au înjurat niţel dar trebuia s-o facă, pentru atmosferă.
Patriarhul râse încetişor.
– Umblă o anecdotă, cu soldatul care i-a dat să bea oţet… de fapt, era vin cu miere, ca să-l hidrateze dar idiotul ăla de răcan l-a uitat afară, în soare, o zi întreagă aşa că s-a alterat. Ce balamuc era să iasă! Noroc că Yeshua era deştept şi s-a prins că nu trebuie să facă scandal, pe cruce, înconjurat de toţi tăntălăii ăia care aşteptau un miracol cu limbile scoase. Noaptea era hrănit de către soldaţii din gardă iar ziua era prezentat ca un martir.
– Apoi a murit, şopti Nicolai.
– N-a murit, zâmbi Prea Fericitul, i-au dat un soporific puternic, care să-l dea gata pentru măcar o zi şi au pus în scenă spectacolul. Cu toţii şi-au jucat rolurile la perfecţie. Mariam a plâns atât de tare încât i-a speriat chiar şi pe cei care erau la curent cu toată tărăşenia; mai erau tot felul de fanatici pe-acolo care se tăvăleau pe jos – una peste alta, a ieşit foarte bine. Yeshua a fost băgat într-un aşa-zis mormânt, unde avea provizii, lumină şi, la momentul potrivit, s-a înscenat învierea. Asta a fost simplu. Deşi era cam multă lume acolo, s-a optat pentru amestecarea de droguri în apa distribuită de oamenii noştri aşa că succesul a fost asigurat. Toţi cei prezenţi au început să aibă viziuni care mai de care mai aiurite astfel că, şi în ziua de azi, disputele cu privire la… Înviere sunt aprige, alimentate de drogurile de-acum două mii şi mai bine de ani.
Bătrânul Patriarh îşi mai turnă vin, pe care îl bău cu înghiţituri mici, oftând satisfăcut.
– Yeshua a fost dus, apoi, în altă parte, împreună cu fata cu care voia să se căsătorească. Nu se ştie exact unde deşi speculaţii există. Oricum, viitorul le-a fost asigurat, cu condiţia să uite absolut tot ce s-a petrecut. Legenda… legenda a rămas, conchise Patriarhul, privindu-l zâmbitor pe preotul Nicolai care înţepenise la marginea scaunului, palid ca moartea şi tremurând.
– Pentru… pentru ce toate astea? întrebă el, cu voce slabă, într-un târziu. Pentru ce atâta minciună?
Prea Fericitul se ridică, începând să se plimbe, gânditor, prin cameră.
– Control, fiule.
– Control…?
– Da, controlul asupra oamenilor şi, mai important decât toate, controlul asupra banilor. Controlul este echivalent cu banii iar banii sunt echivalenţi cu controlul; e logică circulară, dar funcţionează. Vezi tu, Nicolai, însăşi apariţia societăţii organizate a dus la asta. Organizarea nu poate exista fără control aşa că ăsta a fost un pas firesc. Pârghiile de putere au fost dintotdeauna împărţite, după cum împărţită a fost şi societatea. Există două mari tipologii umane din punctul ăsta de vedere: de-o parte se află cei care nu cred în existenţa unei divinităţi şi, ca atare, trebuiesc controlaţi de către stat, cu ajutorul legilor laice iar de partea cealaltă, cei care pot fi ţinuţi în frâu de către Biserică, prin regulile şi cutumele noastre proprii. Pentru aceştia din urmă, a le spune “o să te bată Dumnezeu” este echivalent cu laicul “te bag la puşcărie!” Biserica şi Statul au fost parteneri încă din zorii omenirii, Nicolai; s-au schimbat doar simbolurile. Ritualurile sunt preluate din cele păgâne, adaptate vremurilor şi specificului cultural, simbolitstica este, esenţialmente, aceeaşi… restul e intoxicare. Şi oamenii cred, surâse Patriarhul.
Nicolai gemu adânc, ca şi cum o durere ascuţită l-ar fi înjunghiat în stomac.
– Şi… şi atâtea victime…! Aztecii, încaşii, cruciadele, evreii, maurii, toate aceste măceluri, aceste genociduri, autodafe-urile, arderile pe rug, de vii, ale unor oameni nevinovaţi…! Atâtea războaie şi atâţia morţi şi atâta suferinţă în numele… Domnului!? În numele cui??
Prea Fericitul emise un hohot de râs ca un lătrat.
– Eşti ipocrit, Nicolai, rânji el, aţintindu-l pe tânărul preot cu un deget acuzator. Vrei să-mi spui că te-ai împăca mai mult cu ideea că bărbaţi, femei, copii, au suferit, au fost schingiuiţi şi au murit, milioane şi milioane şi milioane, în numele unui Dumnezeu tangibil? Ai fi mai fericit în ignoranţă, găsind totuşi argumente valide pentru toate măcelurile petrecute în numele religiei?
– Dar…
– Ce Dumnezeu, atotputernic, omniprezent, omnipotent, binefăcător şi tot ce mai vrei tu ar putea să rabde atâtea orori în numele Lui? Unul ca ăsta ne-ar fi terminat pe toţi, de mult! Crezi că unui Dumnezeu i-ar plăcea să vadă oameni murind de foame în timp ce în alte părţi se aruncă mâncarea la gunoi, oameni murind ucişi în războaie fără sens, oameni murind de boli care în alte ţări se tratează fără probleme, oameni suferind o viaţă întreagă apoi murind jalnic, ca nişte viermi, pentru că au avut ghinionul să nu se nască în vreun palat de bancher sau de industriaş sau măcar într-o casă a unei familii normale??
Nicolai se prăbuşi ghemuit pe covor, strângându-şi capul în palme.
– Nu… nu… nu…
Bătrânul patriarh oftă, vexat şi apăsă un buton pe birou. Bătrânul călugăr Ieronim trecu pragul încet, târşâind puţin picioarele, fără vreun semn de surprindere la vederea trupului prăbuşit pe covor.
– Unii mai reacţionează şi-aşa, zâmbi Patriarhul. Pune-l pe picioare, Ieronim.
Bătrânul călugăr oftă şi se aplecă asupra trupului de pe covor, ridicându-l pe scaun cu o forţă surprinzătoare apoi îl stropi cu apă pe faţă. Încet, Nicolai deschise ochii, privind în jur ca şi cum ar fi venit din altă lume apoi îşi rezemă fruntea în palme, murmurând:
– Iertare, Prea Fericite Părinte, n-am vrut să mă dau în spectacol…
Patriarhul ridică din umeri şi umplu un pahar cu vin, pe care i-l întinse preotului.
– Bea asta, Nicolai. Acum chiar că ai nevoie.
Preotul încuviinţă şi luă câteva înghiţituri mici din pahar apoi privi în sus, spre bătrânul Patriarh.
– Ce-o să se întâmple cu mine acum? întrebă el, cu o voce în care se simţea resemnarea.
Patriarhul se încruntă.
– Adică cum, ce-o să se întâmple? O să te întorci în parohia ta şi-ţi vei face treaba ca de obicei.
Preotul oftă cu obidă.
– După tot ce am aflat… N-o să urce vreo maşină după mine pe trotuar…?
Prea Fericitul începu să râdă.
– Te crezi într-una din cărţile lui Dan Brown, Nicolai? E de necrezut, ce inspiraţie am avut cu băiatul ăla…
– Nu înţeleg…
Patriarhul se aplecă puţin în faţă, cu un zâmbet ghiduş pe faţa ridată.
– Poate chiar noi l-am pus să scrie toate aiurelile alea, nu? Controversa creată a adus Biserica, din nou, în prim-plan iar suportul fanaticilor religioşi a crescut exponenţial.
– Bine, dar el scrie de Biserica Catolică…
– Semantică, fiule, îl întrerupse Patriarhul. Biserica e una, în pofida aparenţelor. A diviza artificial credincioşii e bine pentru noi, deoarece asta le dă iluzia apartenenţei la ceva deosebit faţă de vecinii lor. Din nou, vorbim de manipularea maselor, foarte uşor de realizat.
Nicolai se ridică încet şi se aşeză în cadrul ferestrei.
– Aş putea să vorbesc, spuse el. Aş putea să le vorbesc oamenilor, să le spun tot ce am aflat; să le spun că totul e o minciună, că totul e o înscenare…
Patriarhul ridică din umeri.
– Ai putea, dar de ce ai face-o? Nu te-ar crede nimeni, una la mână. Doi la mână, i-ai văzut vreodată, la Bobotează, de aproape, pe credincioşi cum se înjură, cum se scuipă, cum, uneori, se bat, pentru a ajunge în faţă la prea-sfântul hârdău? Lor să le spui adevărul, Nicolai? Te-ar sfâşia de viu şi te-ar mânca acolo, pe loc. Chiar şi babele şi moşii trecuţi de o sută de ani te-ar alerga cu bastoanele ca pe un vânat de soi.
Patriarhul se opri în faţa preotului, foarte aproape, aţintindu-l cu o privire oţelită.
– Ascultă, fiule, ţi-am spus toate aceste lucruri nu din generozitate ci din calcul. Fie iei adevărul ca atare şi lucrezi pentru bunăstarea Bisericii, fie nu şi atunci îţi vezi de drum. Biserica, la fel ca armata, la fel ca serviciile de informaţii, are nevoie de oameni de elită, pe care să se poată baza oricând. Spui că ai putea vorbi. Fă-o, şi să vezi ce iese. Indiferent însă de decizia pe care o vei lua, noi nu vom interveni în nici un fel, ai cuvântul meu. În definitiv, surâse Patriarhul, ar putea s-o facă alţii, loviţi şi jigniţi în… convingerile lor şi poţi să mă crezi când îţi spun asta.
– Cred, şopti Nicolai. Cele mai mari crime, cele mai cumplite orori au fost săvârşite, întotdeauna, în numele credinţei…
– Credinţa… o vorbă de dânşii inventată, parafrază Patriarhul. Spune-i cum vrei, Nicolai, dar, înainte să faci vreun gest necugetat, lasă-mă să te asigur de un lucru: cu Biserica nu poţi să te lupţi. Biserica a avut, dintotdeauna, de partea ei, marea masă, turma, oamenii de rând şi cu ăştia nu te joci, să ţii minte asta.

***

Uşa Mitropoliei se închise în spatele lui cu un pocnet sec. Nicolai porni încet pe drumul în pantă, privind în jur ca şi cum vedea totul pentru prima oară. O babă ghemuită lângă trotuar îngână “Săru’mâna, părinte!” iar preotul aproape că izbucni în râs, trecând pe lângă ea fără să o bage în seamă. Traversă bulevardul şi se opri în parc unde se aşeză pe o bancă, privind fântânile ale căror jeturi de apă multicolore se repezeau spre cerul negru. O patrulă a poliţiei trecu încet pe lângă el, aruncându-i priviri fugare.
Într-un târziu, preotul se ridică de pe bancă şi, cu gesturi calme, îşi descheie sutana neagră pe care o aruncă pe spătarul băncii apoi, rămas în pantaloni şi cămaşă, porni încet spre Centru, amestecându-se în mulţime.

***

Povestea acestui text este oarecum bizară. L-am scris timp de aproape trei săptămâni, din fragmente care îmi veneau în minte în cele mai aiurite contexte, fără nici o legătură cu subiectul. Scriam fragmentul apoi nu mă mai gândeam la el; peste o zi sau două, un alt fragment îşi făcea apriţia – îl scriam şi pe acela şi tot aşa. La final, le-am legat cumva şi a ieşit textul de mai sus.
Nu ştiu dacă există satul Cornăţeşti – probabil că da şi vreau să-i asigur pe toţi cei de-acolo că numele e o pură coincidenţă.
Preotul Nicolai e şi el un personaj imaginar.
Patriarhul există, aia ştiu, dar nu l-am cunoscut vreodată şi, sincer să fiu, nici nu ard de nerăbdare.

Advertisements

3 thoughts on “Dublu standard

  1. de ars, vei arde, oricum, de nerabdare sau nu :))))

    glumeam, evident! excelent textul, chiar daca un pic prea optimist, daca ma intrebi pe mine.
    te-ai gandit sa scrii discursuri motivationale? 😀

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s