Case şi case

tumblr_m08di37HJG1r50dpdCasa domnului deputat Agamemnon Teodoroviciu se află într-un bloc nou din noul complex rezidenţial ridicat în urmă cu 6 luni într-o zonă verde din nordul Bucureştiului. Apartamentul în care locuieşte domnul deputat Teodoroviciu are 160 de metri pătraţi, 3 băi, 3 dormitoare şi un living plus o terasă pe care domnul deputat îşi bea cafeaua de dimineaţă după micul dejun, respirând aerul curat şi admirând panorama oraşului spre care se va îndrepta pe la ora 10, pentru a-şi lua locul în fotoliul său de la Casa Poporului.

În fiecare dimineaţă, domnul deputat Teodoroviciu îşi rezervă o jumătate de oră pentru a sta de vorbă pe Skype cu fiul său, aflat la studii în Anglia. Tânărul Eusebiu Teodoroviciu locuieşte în apropierea unui oraş universitar, într-o casă pe care tatăl său a închiriat-o pe perioada studiilor, pentru ca băiatul să aibă un loc al lui – asta pentru că tânărul a protestat vehement la ideea de a locui la căminul din campus, laolaltă cu “toţi săracii”, după cum s-a exprimat el.


După conversaţia cu fiul său, domnul deputat intră în casă unde, într-un ritual devenit reflex, îşi aruncă halatul moltonat pe jos şi urcă pe cântarul din baie. Tot din reflex, de fiecare dată strâmbă din nas la vederea afişajului care indică 112,5 kilograme şi îşi promite mental că va renunţa la mesele copioase şi că se va apuca de exerciţii fizice… de mâine.

În timp ce se îmbracă într-un costum Armani, domnul deputat este abordat de fiica sa, o tânără domnişoară de 15 ani, care îl anunţă că nu mai are bani de buzunar iar domnul, cu o uşoară strâmbătură, îi întinde o hârtie de 200 de lei, cu o remarcă acră la adresa tineretului din ziua de azi care nu mai cunoaşte valoarea banului.

Domnul Teodoroviciu nu locuieşte cu soţia; aceasta a rămas în micul oraş de provincie, fiind angajată la cabinetul din teritoriu al domnului deputat. Prezenţa doamnei acolo este absolut necesară; dânsa se ocupă de gospodărirea banilor alocaţi de Guvern pentru cabinetul din teritoriu ca sumă forfetară… şi sunt nişte mii de lei bune, peste 10.000 lunar.

După ce iese din casă, domnul deputat Teodoroviciu trece prin faţa portarului imobilului care îl salută cu o plecăciune adâncă; cum domnul deputat este, totuşi, un om din popor, catadicseşte să mişte un deget grăsuliu şi roz, pentru a arăta că ştie să preţuiască respectul celor din clasa de jos.

Urcat în maşina de serviciu, domnul deputat scoate un suspin de satisfacţie: micul dejun a fost, ca de obicei, excelent iar cafeaua – de-a dreptul divină. N-ar fi stricat şi un degetar de coniac dar, din nefericire, pe la 11.30 trebuie să fie prezent la comisia de buget-finanţe şi s-ar putea să-l simtă vreun coleg din opoziţie care ar profita pentru a strecura o şopârlă presei, cum că deputatul Teodoroviciu vine băut la Parlament. Nu că opoziţia ar fi mai brează, surâde domnul deputat, amintindu-şi chefurile şi agapele absolut fabuloase unde orientarea politică dispare şi rămân doar nişte oameni de lume, care-şi cunosc perfect interesele comune. Uite, nu mai devreme de luna trecută, s-au votat pensiile speciale pentru parlamentari iar opoziţia a fost la fel de încântată chiar dacă, de ochii prostimii, au mai protestat ei câte puţin – dar asta ca să dea bine pe la televiziuni; în realitate, totul fusese stabilit dinainte, ca între oameni civilizaţi şi educaţi, la un păhărel de ceva, fără ca presa să aibă acces astfel că, aflat la al patrulea mandat, domnul deputat Teodoroviciu are deja asigurată o pensie de peste 4.000 de lei.

Domnul deputat priveşte o secundă spre ceafa şoferului său; nici nu prea ştie cum îl cheamă dar nici nu contează. Legănat de suspensia maşinii – comandă specială – domnul deputat recapitulează programul pentru ziua de azi. Aşadar, 11.30, comisie apoi, pe la 12.30, masa la bufetul parlamentului. Fabulos, gândeşte domnul deputat, să poţi să mănânci cât vrei doar cu 20 de lei! Apoi, pe la ora 14 are loc o şedinţă în plen. Domnul se strâmbă puţin… ar fi preferat să-şi facă siesta undeva, într-un birou cu canapea dar… oricum, poate va trage un pui de somn în timpul şedinţei. Domnul deputat se încruntă uşor la amintirea scenei absolut penibile în care fusese trezit de un coleg şi atenţionat că îi curge salivă pe bărbie… dizgraţios! Trebuie să fie foarte atent: un om de lume nu face aşa ceva.

Seara va fi cu adevărat fabuloasă: se va întâlni cu câţiva colegi pentru a degusta pastrama şi vinul de la Mitică Şchiopu’, un basarabean care ţine o locantă de lux în nordul Bucureştiului, aproape de Snagov după care se vor îndrepta cu toţii spre Vila 23 pentru a pune la punct, cu şampanie şi dulciuri fine, mecanismul votului de luna viitoare.

Maşina pătrunse încet pe poarta Casei Poporului, îndreptându-se spre intrarea oficială. Domnul deputat Agamemnon Teodoroviciu coboară puţin cam greu, amintindu-şi, cu un oftat, de cele 112,5 kilograme şi de promisiunea de a mai da jos din ele… de mâine.

Înainte de a pătrunde prin uşa masivă a Casei Poporului, domnul deputat îşi aruncă privirea spre Bulevardul Unirii şi trase, adânc, aer în piept, gândind, cu satisfacţie că, totuşi, viaţa merită trăită.

Casa familiei Oniţă se află undeva în cartierul Rahova; o garsonieră de 32 de metri pătraţi, moştenită de Ion Oniţă la moartea părinţilor săi. În fiecare dimineaţă, la ora 7, Angela Oniţă îi trezeşte pe cei doi copii, Mihăiţă şi Maria, pentru a-i trimite la şcoală. Micul dejun al copiilor a fost întotdeauna o problemă pentru că, pe lângă alocaţiile celor mici, banii nu prea intră în casa familiei Oniţă dar copiii aşteaptă cu nerăbdare fiecare zi de şcoală pentru că acolo primesc un corn şi un triunghi de lapte – uneori cornul e cam uscat, alteori laptele e stricat dar copiii le mănâncă pentru că le e foame.

Ion a fost muncitor la o uzină care a fost dărâmată pentru a se face loc unui cartier rezidenţial iar Angela a fost femeie de serviciu, tot acolo. Acolo s-au şi cunoscut – erau tineri pe-atunci. S-au luat din dragoste şi, pentru o vreme, lucrurile au mers binişor. Puteau chiar să plece şi la mare câte două-trei zile pe an, măcar pentru copii. Apoi, uzina a fost închisă iar oamenii trimişi în şomaj. Cu doi copii mici, viaţa familiei Oniţă a devenit foarte grea. Angela nu reuşea să se angajeze pe nicăieri – e adevărat că nici nu arată prea bine: micuţă de statură şi urâţică, cu o privire ce pare tot timpul speriată.

O vreme, Ion a lucrat la negru, pe un şantier, ca necalificat şi primea 400 de lei pe lună. Cât de cât, era mai bine decât nimic. Când cea mică, Maria, s-a îmbolnăvit şi au fost nevoiţi s-o interneze, sora-şefă de pe secţie le-a spus pe faţă că dacă nu dau ceva, o să fie foarte, foarte greu. Foarte greu. Aveau ceva economii, vreo 600 de lei şi i-au cheltuit aproape pe toţi – pe şpăgi la infirmiere, la sora-şefă, pe medicamente… noroc cu medicul, care aproape l-a dat afară din cabinet pe Ion când acesta i-a întins plicul. Apoi a venit vestea rea: fetiţa trebuia operată. Nici n-au ştiut când au rămas fără nici un ban în casă. Ion era disperat – a furat de pe şantierul unde lucra nişte materiale, încercând să le vândă, dar a fost prins. L-au condamnat la doi ani şi şase luni cu executare, şi asta numai pentru că judecătoarei i-au dat lacrimile când el a căzut în genunchi în sala de judecată, implorând milă, măcar pentru perioada cât fetiţa era internată. Cum-necum, cazul lor a ajuns la o televiziune şi oameni miloşi au strâns bani pentru operaţia şi tratamentul fetiţei.

Când Ion a ieşit din puşcărie, nu şi-a mai găsit de lucru. Cazierul său era ca o piatră de moară atârnată de picior. A încercat şi la firmele de salubritate, să dea cu târnul pe străzi dar şi acolo concurenţa era prea mare.

Angela a reuşit, în cele din urmă, să se angajeze măturătoare la o firmă privată dar au dat-o afară după ce au aflat că e nevastă de puşcăriaş aşa că acum stă acasă în timp ce Ion bate străzile, căutând de lucru cu ziua.

Casa familiei Oniţă se află într-un bloc din cartierul Rahova. În jurul blocului, pe câteva mici parcele, cresc nişte flori pe care, uneori, Ion le rupe de cât mai jos şi încearcă să le vândă pe la semafoare.

Într-o după amiază, Ion a bătut, timid, în geamul unei maşini negre, elegante, care ieşise de la Casa Poporului; spera că poate domnul din maşină îi va cumpăra florile. Domnul din maşină însă l-a privit dispreţuitor şi a întors capul în partea cealaltă. Ion a primit refuzul fără să clipească şi s-a îndreptat spre maşina din spate.

Domnul deputat Agamemnon Teodorovici pufni agasat la vederea ţărănoiului care încerca să-i bage pe gât florile lui de rahat; îşi întoarse privirea şi mârâi: “La muncă, derbedeii dracului!”.

Advertisements

8 thoughts on “Case şi case

  1. Ai așa de multe stiluri…. Fiecare din textele citite în seara asta mi s-a părut ușor diferit. Îmi place cum ai schimbat tonalitatea povestirii când ai trecut de la omul politic la cel sărman. Picturale portrete. Bine de tot prezentate.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s