La Cucaracha (sau los cucarachas)

Acum doi ani eram în Mexic; locuiam în Querétaro şi am ieşit la prânz, pe la doiş’pe jum’ate să-mi plătesc internetul. La intersecţia cu şoseaua de centură, am oprit în spatele unei tipe cu un Ford Fiesta care aştepta să se înscrie în trafic. Dă aia puţin înainte, dau şi eu. Aia opreşte brusc iar eu, pentru că sunt bou şi pentru că mă uitam în secunda aia în stânga, n-am apăsat frâna la timp iar maşina, fiind cu cutie automată, s-a dus drept în curul ăleia. La viteza aia, a fost mai mult o atingere dar de pe bara Fordului a sărit un dop din ăla de plastic negru, cum mai au unele maşini. Trage aia pe dreapta, trag şi eu în spatele ei. Îmi cer scuze, îmi asum vina, normal şi mă uit după dopul ăla. Nimic, dispăruse. Îi zic tipei – foarte înţelegătoare, de altfel – că “Vă dau 500 de pesos ca să vă luaţi un dop nou şi pentru deranj.” Cu banii ăia, putea să-şi ia cam 300 de doape de-alea… Aia că ea nu se pricepe, îi pare rău dar trebuie să cheme agentul de asigurare.

Paranteză: acolo vine agentul de asigurare la tine, indiferent unde ai fi, nu te duci tu la el.
Îi zic: 1000 de pesos, ca să fie şi pentru deranj, dar chiar trebuie să plec că am de lucru. Aia că îi pare rău dar nu vrea. OK, zic, vă las o copie după talonul maşinii şi după permisul meu şi ne auzim mâine la un telefon. Nici asta n-a mers, că cucoana vroia să semnez constatarea agentului. Pula mea… Dau telefon la firmă şi le zic ălora că am avut un incident şi întârzii niţel. Bun.
După o oră, încă aşteptam agentul. Ce se-ntâmplă: pauza de prânz acolo e, îndeobşte, de la 1 la 3 şi în perioada aia e un trafic de te sperii, că iese toată lumea la masă şi la siestă. Se face 1.30 şi apare eroul de la asigurări, cu scuze că traficul, că aia, că ailaltă… Se uită la maşini, face schiţa… accidentului (?) şi mă întreabă dacă sunt de acord ca reparaţia să fie suportată de asigurarea mea. Care reparaţie, mă, zic, că n-are nici pe dracu’ maşina… El nu, că asta e procedura. Bine frate, zic, sunt de acord, dă foiţa aia să ţi-o semnez şi să mă car. Mă uit pe suma trecută acolo, 1800 de pesos. Pentru un căcat de dop, mă? Bun, whatever. Semnez în şase locuri, îmi iau la revedere de la cucoană – bunicică, la vreo 40 de ani, care îmi povestise toată viaţa ei între timp şi bufnise într-un râs isteric când, la întrebarea dacă sunt căsătorit, i-am răspuns că “Eu sunt un spirit liber, señorita…” şi tocmai atunci opreşte lângă maşina mea un ditamai Dodge al poliţiei statale, cu girofarurile pornite şi cu doi gealaţi cât casa, blindaţi cu veste de kevlar, căşti, puşti mitralieră Heckler & Koch G3 şi nişte ditamai revolverele la brâu de te lua inima. Era trecut de 2.30 şi afară erau cam 40 de grade.
Coboară gaborii din maşină şi încep să pună întrebări. Se lămuresc rapid cu tipa şi cu rahatul ăla de la asigurări – de fapt, am aflat ulterior că el îi chemase, mica jigodie – şi le dau ălora doi liber la decolare. Mie nu.

După ce au dat vreo două ocoluri maşinii mele, vin ăia la mine, foarte relaxaţi. Eu mă aşezasem pe un zid de piatră de vreo 60 de centimetri că deja mă luase oboseala. Se aşează şi ei, foarte, foarte aproape de mine: unul în dreapta, unul în stânga. Buenos dias, señor, zic ei, politicoşi. Buenos dias, zic eu. Ce s-a întâmplat, mă întreabă iar eu le povestesc în detaliu toată tărăşenia. Mă priveau amândoi fix de după ochelarii de soare. Tienes papeles, señor, adică ai, mă, acte? întreabă unul. Îi dau permisul, cardul de asigurare medicală, paşaportul şi talonul maşinii. Ăla le ia, le răsfoieşte încet, le suceşte pe toate feţele. Eu ziceam în gând că ce bine e că îmi fac umbră şi nu mă mai arde soarele. Rumania, zice ăla. Si, Rumania, zic eu. Hagi! râde el. (Jur că aşa a zis, mă, Hagi!!) Şi cum e viaţa în Rumania, mă întreabă celălalt. Aveţi fete frumoase? Da, zic, sunt în regulă da’ nu ca la voi (vrăjeală, pana mea…) Ăla râde şi bagă actele mele în buzunar iar mie mi-a stat inima instantaneu. Cu ce treabă în Mexic? mă întreabă unul. Aici locuiesc şi aici lucrez, zic. Sunt legal şi plătesc impozite. Consumi droguri? întreabă. Arăt eu ca unul de-ăla? răspund. Nu, şi nici nu intenţionez. Aţi băut alcool înainte să vă urcaţi la volan? Nu, zic, şi puteţi să-mi faceţi şi testele. Ăla dă din mână a lehamite, că nu-i nevoie. Atunci, zic eu în gând, de ce pula mea mă ţineţi aici, în soare şi puneţi întrebări tâmpite?
Se ridică amândoi de pe zid şi unul mă întreabă a cui e maşina. A mea, zic, scrie şi pe talon. Putem să aruncăm o privire înăuntru? Vă rog, zic, n-am nimic de ascuns.
Se-apucă ăia doi să percheziţioneze maşina şi au făcut-o timp de vreo jumătate de oră; cred că numai aerul din roţi nu l-au analizat. Fiecare ungher, fiecare colţişor, fiecare şurubel, le-au trecut pe toate prin ciur. Deja începusem să mă satur, paştele mă-sii. După ce-au terminat, vin la mine iar eu mi-am oprit respiraţia. Zice unul: aici e cam soare, vă rog să ne urmaţi. Aţi avut vreodată senzaţia că vi s-a dus inima fix în chiloţi? E, asta am simţit eu atunci dar ştiam că, legal, ăia doi nici n-ar fi trebuit să fie acolo. Se urcă gaborii în tancul ăla al lor, pun girofarurile şi pleacă. Eu, uşurel după ei. Trag ăia pe dreapta la vreo 100 de metri mai încolo, la umbră; opresc şi eu în spatele lor şi unul îmi face semn să mergem pe trotuar, unde m-am lipit de un zid. Ăia vin în faţa mea, din nou foarte aproape. Problema e, zice unul, că sunteţi cetăţean străin şi, în cazurile astea, suntem obligaţi să facem investigaţii. Ce caz, zic eu, că nu a fost accident cu victime sau cu distrugeri de proprietate… cunosc legea foarte bine. Ăia zâmbesc şi, într-o fracţiune de secundă, am realizat că n-ar fi trebuit să spun asta.
Unde locuiţi? întreabă unul. Aproape, zic, pe Louis Pasteur. Locuiţi singur? Da, zic, slavă domnului, şi ăia încep să râdă şi îşi dau jos ochelarii de soare, amândoi ODATĂ. Cred că sunt învăţaţi nişte chestii la şcoala aia a lor… Când le-am văzut ochii, am avut un şoc, frate. Negri şi foarte, foarte duri; ca o cremene. Drace, mi-am spus, ai intrat în căcat cumva, blegule. Şi au început ăia un fel de interogatoriu încrucişat, cu întrebări care se repetau la intervale aleatorii, timp în care nu m-au slăbit din ochi nici măcar o clipă. Da’ şi eu al dracului, îi priveam fix în ochi, fără să mă clintesc, deşi aveam în cur un morcov mare cât casa. “Ţin-te tare,” îmi spuneam, “că n-au ce să-ţi facă. N-ai încălcat nici o lege statală sau federală,” da’ mă căcasem pe mine. Transpiram ca un porc pus pe jar iar pulsul mi-o luase razna cu totul. Habar n-am cât a durat… 10 minute sau 10 ore dar, la un moment dat, i-am văzut – sau i-am simţit, mai curând – că se relaxează.
Zice unul: n-aţi respectat distanţa minimă între vehicule, trebuie să vă amendăm. Ok, zic, îmi pare rău, îmi asum vina şi plătesc amenda. Dar, continuă celălalt, trebuie să vă sechestrăm maşina până plătiţi. Păi, zic, plătesc acuma, cât poate să fie? Ăia oftează şi mi-o aruncă: 5000 de pesos. CÂT MĂĂĂ????? Patru sute de dolari?? Şi, urmează unul, taxa pentru eliberarea maşinii, 7000 de pesos. Cred că m-am albit ca hârtia la faţă şi am îngăimat: nu poate fi atât de mult… mai mult de 1200 de pesos n-are cum să fie… Ăia au ridicat din umeri, compătimitor. Asta-i legea, zice unul. Mi-a venit să-l scuip drept în ochi pentru că era clar un abuz. M-am muiat brusc şi, din reflex, am băgat mâinile în buzunare la blugi iar gaborii au reacţionat instantaneu, cu mâinile deja pe arme: scoate mâinile din buzunare! Le-am scos de parcă mă frigeau. N-am nimic în buzunare, zic, a fost doar un reflex… A, zice unul, în regulă dar să nu mai faceţi mişcări bruşte. Futu-ţi morţii mă-tii de jigodie!
Trag adânc aer în piept, gândindu-mă că pula mea, asta e situaţia. Ultimii oameni cu care vrei să ai necazuri în Mexic sunt cei din poliţia federală şi imediat după ei vin ăia de la poliţia statală. Bine, zic, luaţi maşina şi vin mâine dimineaţă cu banii. Am încălcat legea, plătesc. Unul face o grimasă şi se apropie mai mult de mine. Ai bani la tine? întreabă şi atunci mi s-a aprins becul… ce bec, ditamai reflectorul! Vreţi şpagă, futu-vă-n gură… Am 1300 de pesos, zic. Nţ, face ăla, e prea puţin. Măcar 3000 să fi avut… Ne-am privit câteva secunde unii pe alţii, în linişte. Uite ce e, zic, mergem împreună la mine acasă, că acolo am nişte bani şi rezolvăm. E aproape, zic, la 5 minute de-aici. Ăia ezitau. Altfel n-am cum să fac, zic. Ori asta, ori luaţi maşina. Scoate ăla actele şi mi le dă. Urmaţi-ne, zice. Ne urcăm iar în maşini, ei cu girofarurile, eu după ei. În Querétaro e un bulevard pe 4 benzi, cu un apeduct cu arce pe centru. Ăia fac brusc stânga pe sub un arc, eu pe două roţi după ei şi, la un moment dat, trag ăia brutal pe dreapta, de era să intru în ei. Ar fi fost demenţial să le fut şi lor maşina. Mă dau jos şi mă duc la ei. Zic: de ce-am oprit? Se uită ăla de la volan la mine câteva secunde după care îmi zice, cu un zâmbet: sunteţi liber, señor. Altădată să fiţi mai atent. Hasta luego. Am mulţumit, am salutat, m-am urcat la volan şi am plecat.
Am făcut prima la dreapta şi atunci au început să-mi tremure mâinile în aşa hal că nu mai puteam să ţin volanul drept. Am oprit, mi-am aprins o ţigară şi am început să înjur pe româneşte. Cam un sfert de oră am blestemat continuu şi nu m-am repetat nici măcar odată.

M-am întâlnit iar cu băieţii într-o intersecţie, după vreo două săptămâni. Eu aveam cedează şi ei au trecut încet prin faţa mea iar cel de la volan a scos capul pe geam şi mi-a strigat: Hola, amigo, todo bien? Şi râdea, bestia…